Zgomote şi spaime

De 20 de ani, de când suntem liberi, în fiecare decembrie, bocim Revoluţia.

În ultimii 20 de ani, a dispărut un zgomot din viaţa mea: zdrăngănitul sticlelor de lapte şi al borcanelor de iaurt în lavetele de metal, târâte pe trotuar. Înainte de 1989, zdrăngănitul anunţa că a venit laptele la alimentară. De fiecare dată când lavetele erau duse de la maşină la alimentară, trăiam spaima că mama, oricât de în faţă se afla la rând, nu va apuca nici măcar un borcan cu iaurt. Apuca şi lapte, slavă Domnului! Zdrăngănitul a dispărut, nu-i duc dorul, dar sunt sigur că mi-ar sări inima dacă l-aş mai auzi prin cartier. (Doar manelele se mai târâie acum prin BMW-uri.)

Mi-a rămas, totuşi, spaima că am să rămân fără lapte. Fără acest lapte ambalat în cutii Tetra Pack, aliniate corect în vitrinele frigorifice ale supermarketurilor. Deşi par inofensive, cutiile cu lapte îmi produc o spaimă. Aş vrea să aud (dar n-am urechea atât de fină) zgomotul pe care-l va face anul viitor creşterea preţului la lapte. Cine are auzul atât de bun încât să prindă acest zgomot? (Hei, mă aude cineva?) Niciun expert de la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, instituţie care a analizat degeaba filmuleţul de la Ploieşti al candidatului Traian Băsescu, nu este în stare să capteze zgomotul pe care-l va produce umflarea preţurilor la medicamentele pentru bolnavii cronici din România. Nici funcţionarii de la Comisia Naţională de Prognoză nu ştiu cât de tare se va auzi „zdrăngănitul" inflaţiei în 2010. Nu este vorba de o nostalgie personală (şi ceauşistă), ci de o spaimă ce vizează preţul vieţii mele. Şi nu observ vreo urmă de îngrijorare la aleşii noştri pentru „zdrăngăneala" ce va fi în 2010. Poate o maschează atât de bine, încât iarăşi ne vor minţi sau poate sunt fuduli de urechi.

În ultimii 20 de ani, a mai dispărut un zgomot din viaţa mea: cântecele patriotice. N-am fost atât de marcat de „Partidul, Ceauşescu, România" sau de „Stima noastră şi mândria", încât să cad în depresie. Când le auzeam (la radio sau TV) aveam o certitudine: toate lucrurile sunt la locul lor, inclusiv Ceauşescu. De 20 de ani, de când suntem liberi, în fiecare decembrie, bocim Revoluţia. „Cântarea României" s-a transformat în „Cântarea Revoluţiei".

Spectacolele omagiale au fost înlocuite cu documentare, amintiri, rememorări, tristeţi forţate şi aceleaşi întrebări care atârnă ca nişte cârnaţi afumaţi pe sârmele din balcoanele românilor: cine a tras în noi după 22?, unde au dispărut teroriştii?, s-a sinucis sau a fost omorât generalul Vasile Milea? Până şi biata întrebare - de ce Televiziunea Română Liberă a difuzat filmul „Ringul" (de Sergiu Nicolaescu) în noaptea de 23 decembrie? - nu reuşeşte să încheie această istorie a cârnaţilor pregătiţi pentru Crăciunul însângerat. Nu ştim să ne sărbătorim libertatea, nu ştim să ne bucurăm că suntem liberi. Pentru că suntem cotropiţi de zgomotele unui trecut confuz şi de spaimele unui viitor nesigur.