Varoufakis şi jocurile sale

Yanis Varoufakis, fostul ministru de Finanţe al Greciei

Distanţa dintre persoană şi personaj este cea care conferă autenticitatea. Pentru un actor veridicul înseamnă să-şi topească propria fiinţă pentru a da viaţă unui rol. În schimb, pentru un om politic, veridicitatea cere ca el să fie cât mai sincer şi mai consecvent în acţiunile sale.

De asemenea, aprecierea de care are parte un spectacol în ochii publicului spune ceva despre conjunctura în care are loc respectivul spectacol, precum şi despre publicul în cauză.

Indiferent de rolul pe care îl va avea la finalul carierei sale politice ori de acela din sylabusurile cursurilor de economie, Yanis Varoufakis (fostul ministru de Finanţe al Greciei - n.r) rămâne un personaj care a trecut meteoric pe constelaţia steagului Uniunii Europene. În acesta se întâlnesc trei lumi: cea academică, cea politică şi cea a culturii pop.

În vârstă de 54 de ani (n. 24 martie 1961), Varoufakis nu este străin nici de lumea universitară şi nici de cea politică, îmbinându-le în ultimile două decenii. Instruit în economie şi matematică, oglindeşte tradiţia umblăreaţă/peripatetică a filosofilor antici din ţara sa de origine, predând şi fiind asociat cu numeroase universităţi din Grecia, Australia (a cărei cetăţenie o şi deţine) şi Statele Unite. Cele peste zece, dacă nu chiar cincisprezece lucrări scrise până acum, denotă o mare putere de muncă şi fertilitate. Ceea ce îl face interesant, strict din punct de vedere livresc, este modul în care a reuşit să îmbine credinţa sa marxistă (vezi articolul din The Guardian) cu pasiunea pentru teoria jocurilor.

Cea mai cunoscută lucrare a sa, Minotaurul global¨ (se poate găsi destul de uşor la liber pe internet), trasează istoria crizei care a debutat în 2008, dar ale cărei rădăcini adânci merg până la Al Doilea Război Mondial. După înfrângerea puterilor Axei în 1945, Statele Unite au pus la punct ceea ce Varoufakis numeşte: Planul Global. Acesta presupunea ca aliaţii Washingtonului să fie ajutaţi să-şi revină economic pentru a putea:

1) să salveze reputaţia sistemului capitalist;

2) să reziste răspândirii comunismului

3) să devină pieţe de desfacere pentru industria americană.

Sistemul de la Bretton Woods a fost sigla generică sub care s-a dezvoltat mai sus numitul plan. America şi l-a putut permite atât în virtutea capitalului de încredere obţinut după victoria asupra Germaniei, Italiei şi Japoniei, cât şi deţinerii unei cantităţi imense de aur.

Lucrurile aveau să se schimbe după 1971, când Richard Nixon a renunţat la paritatea aur-dolar şi a înlocuit-o cu un sistem mult mai flexibil. Până aici povestea a mai fost spusă şi de alţii, fie ei libertarieni, marxişti sau keynesieni. Ceea ce susţine însă Varoufakis este că, de la acel moment (1970/1971) SUA avea să se transforme într-un minotaur global – adică într-un uriaş aspirator care se baza pe surplusurile altor state pentru a-şi finanţa un deficit tot mai pronunţat. Soluţia pe care o propune, de altfel oarecum surprinzător pentru un autoproclamat marxist, este de factură keynesiană à adică nu moartea capitalismului şi eliminarea proprietăţii private, ci un nou mecanism universal, care să regleze balanţa monetară dintre state şi să ţină sub control deficitele.

Odată aşezat în lumina reflectoarelor, după triumful în alegeri al formaţiunii Syriza, interesul mass-media s-a activat fără prea mult efort în jurul câtorva întrebări-cheie:

a) va vorbi ca un moderat sau ca un marxist radical?

b) îl vor accepta partenerii de dialog sau vom avea o cacofonie de monologuri contraproductive?

După o serie de negocieri publice, poate prea publice, care au ţinut capul de afiş pe durata sezonului estival, s-au conturat două naraţiuni:

X) prima fiind cea a Trokăi, ce avea în spate Germania şi instituţiile financiare internaţionale şi care spunea că nu se poate lucra cu Varoufakis, iar executivul de la Atena nu face decât să tragă de timp, şantajând creditorii internaţionali cu posibilitatea ieşirii din UE;

Y) de cealaltă parte avem punctul de vedere al celor de la Syriza şi a susţinătorilor lor, deopotrivă interni şi internaţionali, care vedeau în negocieri un dictat impus de către bicrocraţii de la Bruxelles şi de marea finanţă din spatele lor asupra unui popor mic care nu dorea să fie îngenuncheat. Pentru această logică, ceea ce făcea Syriza era un act omolog rezistenţei de la Termopile.

Pe 5 iulie îşi anunţa demisia pe blogul personal. Sub titlul „Minister No More”, dădea de înţeles că membrii Eurogrupului nu îl mai doreau, iar el nu vrea să fie o piedică în calea negocierilor. Îşi menţinea sprijinul faţă de Alexis Tsipras şi conchidea că lupta supraomenească pentru restabilirea demnităţii poporului grec începea de la acel moment.

Pe 6 iulie, presa internaţională îi anunţa plecarea şi înlocuirea  cu Euclid Tsakalos, de 55 de ani, economist educat la Oxford şi un veteran pe băncile Syrizei. The Wall Street Journal sublinia mai degrabă nemulţumirile partenerilor europeni, precum ministrul german de finanţe Walter Schauble şi cel olandez,  Jeroen Dijsselbloem, în timp ce The Guardian punea accentul pe meritele proaspătului demisionar şi greutăţile economiei elene.

Dacă în vechile westernuri cowboy-ul se pierdea în asfinţit, plecarea pe celebra-i motocicletă în ovaţiile mulţimii anunţa doar un sfârşit de etapă pentru autorul Minotaurului global.

Din acel moment, liber de contractul de muncă din executiv, Varoufakis s-a dedicat criticii sistemului financiar internaţional.

Demn de subliniat este că, după plecarea din poziţia oficială, ieşirile sale pun mai mult accent pe partea de vină a Greciei, ceea lui îi place să numească trilogia păcatului format din: împrumuturi, sistemul birocratic şi media, care ar fi avut un rol toxic prin exacerbarea crizei (min 58, în video de mai jos)

O simplă căutare pe Google demonstrează cât de ocupat a fost în această toamnă. Îl regăsim neobosit, ţinând conferinţe la Londra, Singapore ori Statele Unite…

Cum ipostazei de politician efemer i-a urmat aceea de sindicalist planetar ce-şi pledează cauza şi caută noi adepţi, distanţa dintre discurs şi stilul de viaţă ne aduce în faţa ochilor un om complex, contrastant, pe care ar trebui să-l numim mai degrabă Ianus Varoufakis (fac aluzie la zeul roman cu două chipuri, mai ales că el însuşi utilizează des metafore inspirate din mitologie).

Ceea ce mă intrigă personal la această figură a timpului nostru este că nu îmi dau seama pe care scenă îşi desfăşoară jocul actoricesc. Sigur, avem de-a face cu cineva care execută mişcări de şah pe mai multe table. Dar care dintre ele este prioritară, pe care îşi concentrează eforturile, pe care speră să câştige partida?

I. Ipoteza egoistă: Varoufakis acţionează motivat de propriul interes. Un veritabil reprezentant al stângii de şampanie (champagne left) – că tot se poartă –, el este un oportunist care se vrea erou popular, când de fapt obţine venituri frumoase din pensiunea pe care o are soţia sa, Danae Stratou, din cărţi şi din prelegerile la care cere sume consistente.

II. Ipoteza negociatorului onest: Varoufakis, indiferent de vanităţile sau contradicţiile care îl aureolează, s-a angajat pe drumul politic cu intenţii serioase şi cinstite. A dorit să negocieze cu Troika, însă nu a reuşit pentru că – şi aici se bifurcă posibilităţile –:

    II.1. Troika nu a dorit să îi asculte argumentele pentru a-şi impune planurile cu Grecia şi a da lecţie altor state cu datorii. Imaginea de „băiat rău” a economistului marxist le-a convenit de minune.

    II.2. Varoufakis nu este omul cu care să se poată discuta. Intoxicat de propriul egou, s-a remarcat prin confruntări, în timp ce se victimiza în faţa opiniei publice.

III. Ipoteza vălului tactic. Atât Tsipras cât şi restul colegilor săi, aveau de gând să cedeze planurilor de austeritate încă de la început, numai că aveau nevoie să ofere un simulacru de rezistenţă. În mod paradoxal, Syriza ar fi putut vinde cel mai bine măsurile austere tocmai având caracterul de partid antisistem, capitalist. (Dacă şi noi am cedat presiunilor, înseamnă că nu mai există vreo alternativă!) Varoufakis trebuia să joace rolul generalului Patton şi al armatei sale false în cadrul debarcării în Normandiaà adică să distragă atenţia publicului, să ofere un erou momentan, care să polarizeze sentimentele colective şi să agite ideea Grexit-ului. O metodă folosită în teoria jocurilor este aceea a brickmanshipului: duci barca până aproape de prăpastie/ ameninţi cu sinuciderea pentru a-l şantaja pe interlocutor şi a atinge scopul dorit. Sătul de agitaţiile populiste ale executivului de la Atena, electoratul grec ar prefera ca guvernul să cedeze în speranţa primirii de noi ajutoare de la creditori, chiar dacă austeritatea este preţul plătit.

Cel puţin în lectura mea, fără a avea cunoştinţe despre detaliile de culise, discursul lui Yanis Varoufakis, aşa cum se poate deduce din articole, postări twitter, prelegeri şi interviuri, dau impresia unui om pragmatic, dispus să renunţe la propriile umori ideologice pentru a găsi soluţia salvatoare. („Vom face compromisuri, dar nu ne vom compromite”, min.50).

La urma urmei, nu este singurul care vituperează împotriva sistemului financiar internaţional, al băncilor şi paradisurilor fiscale şi a faptului că elita EU-ropeană nu reprezintă popoarele vechiului interes, ci interese oligrahice.

Argumentul său este acela că banii care ar fi venit din partea FMI-ului şi a Germaniei nu erau pentru populaţia greacă, ci pentru bailout-ul băncilor şi al bancherilor. Ceea ce propune el este mai multă Europă, mai exact un sistem bancar reformat şi un mecanism de reciclare a deficitelor, astfel încât acestea să nu fie exportate dinspre economiile puternice ale Uniunii spre cele periferice din centura mediteraneană (Spania, Portugalia, Grecia şamd). Deci, soluţii aflate încă în parametrii capitalismului, iar nu în vreo altă utopie comunistă.

A se vedea intervenţiile de mai jos în acest sens:

- A conversation with Yanis Varoufakis: https://www.youtube.com/watch?v=wkxnTTCIR24

- Yanis Varoufakis and Joseph Stiglitz: https://www.youtube.com/watch?v=OY3Qxm6BoUI

Aş dori să mă reîntorc la începutul argumentului şi la ideea că succesul unei piese de teatru, depinde de timpul potrivit şi de publicul următoritor. Existenţa unui Yanis Varoufakis, indiferent că părere avem despre el, dacă îl admirăm sau îl privim cu  un dispreţ acompaniat de râsul pe care îl rezervăm clovnilor de circ; dacă îl vedem ca pe un carierist sau un cruciat sincer pătruns de cauză, reprezintă ocazia de a ne interoga asupra propriei noastre epocià un răstimp al contrastelor, paradoxurilor care îşi caută identitatea. Dificultatea negocierilor dintre Atena şi Troikă din lunile recente, denotă măsura în care Europa nu mai respiră ca un întreg unitar, ci se rupe din nou în suma părţilor componente. Va reuşi civilizaţia bătrânului continent să găsească acea haină economică care să îi permită să reziste intemperiilor viitorului?

Yanis Varoufakis, The Global minotaur. America, the true origin of financial crisis and the future of global economy, Zed Books, London& New York, 2011