Un proiect teatral
0
Cu foarte puţină vreme înainte de premiera cu Caravaggio Terminal, înfăptuire scenică definită de instituţia producătoare – Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca – drept „proiect”, am fost în situaţia de a reveni asupra volumului „Cel ce vede glasul – Márti Sipos de vorbă cu András Visky” (Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” & Revista Teatrul azi, Bucureşti, 2013).
Desigur, cunoşteam cartea, o citisem chiar înainte să fie propriu-zis carte, adică obiect pregătit să dobândească un loc provizoriu într-un raft de bibliotecă sau de librărie şi a-şi depăşi provizoratul prin lectură. Am vorbit despre ea în toamnă, la „Întâlnirile Internaţionale de la Cluj”; am şi scris despre ea.
Am revenit asupra atât de denselor dialoguri dintre Sipos Márti şi Visky András, din motive – hai să le spunem – mondeno-literare. Fusesem, din nou, invitat să vorbesc despre carte în dimineţile consacrate lansărilor din cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Despre volumul în sine ar fi de spus multe, mai multe decât am spus şi am scris în recenzia deja menţionată. Vechile „poveşti” despre opera deschisă, despre lectura ce invită la relectură, despre relectura ce confirmă, completează sau, dimpotrivă, dinamitează şi neagă opinii anterior formulate, poate chiar certitudini anterioare ş.a.m.d., ş.a.m.d., „poveşti” atât de în vogă pe vremea studenţiei mele, nu sunt – se vede treaba – chiar poveşti.
„Caravaggio Terminal”, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca FOTO Biró István
Nu e acum momentul să revin cu un supliment de recenzie. Dacă am menţionat cartea apărută şi citită în toamna anului trecut e deoarece relectura din începutul de vară al lui 2014 mi-a atras atenţia asupra a două fraze. A două idei. Prima: „…pe mine” – spune Visky András – „mă fascinează cu adevărat că, pe scenă, omul are putinţa de a se deschide atât de adânc dinaintea publicului ca nicăieri altundeva, ceea ce dă cale liberă strădaniilor noastre de a relata fidel o povestire şi de a ne angaja cu dăruire să-dăm viaţă.” Om al nuanţelor, al detaliilor duse până la obsesie, Visky András simţea nevoia să precizeze: „Folosesc, aici, povestire mai degrabă în înţelesul de acţiune, de întâmplare decât de poveste, fabulă.” Cea de-a doua: „…punctul meu de vedere este că rostul teatrului nu este să povestească întâmplări. Condiţia fundamentală a teatrului nu e povestirea de întâmplări, ci existenţa de obşte.”
Am convingerea că întâmplarea revenirii asupra cărţii citite prima oară cu vreo şapte-opt luni m-a ajutat să înţeleg mai bine sau să încep să înţeleg Caravaggio Terminal. Spun să încep să înţeleg, deoarece nici această montare nu face excepţie de la ceea ce ar putea fi o regulă, atunci când e vorba despre spectacole înscenate pe texte de Visky András. Sensurile nu se precizează fără probleme de la început, căci nu se doreşte defel să i se ofere spectatorului soluţii definitive de la prima vizionare ori între limitele clar precizate ale unei reprezentaţii. Ceva – şi un ceva destul de consistent – rămâne scăldat într-o ambiguitate voită, generatoare de întrebări.
Nu sunt foarte sigur dacă e tocmai potrivit să numesc Caravaggio Terminal „spectacol”. Deşi el este un spectacol în lege. Fără doar şi poate, deschis unor reaşezări, pe care viitoarele reprezentaţii am certitudinea că le vor aduce.Nici termenul de performance nu e chiar foarte potrivit. Caravaggio Terminal e, cel mai sigur, aşa cum îl definesc producătorii lui, un proiect, în care creatorul unui text – Visky András – s-a lăsat completat, în intenţiile şi în obsesiile sale, de un regizor – Robert Woodruff – şi de şapte actori – Albert Csilla, Bodolai Balász, Dimény Áron, Imre Éva, Sinkó Ferenc, Szücs Ervin şi Varga Csilla –, care joacă în jur de 15 personaje sau schiţe de personaje. Pe care şi le asumă ori de care se distanţează, într-o operaţiune defel simplă, solicitantă la maximum. Căci stilurile de joc, metodele de abordare, nu pot fi aceleaşi. Dacă ar fi, sunt gata să pariez că întreg proiectul ar fi compromis.
„Caravaggio Terminal”, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca FOTO Biró István
Interesant e faptul că Visky András nu îşi autodefineşte scrierea drept piesă de teatru, preferând termenul sec de text, poate şi din cauza faptului că, atunci când proiectul a intrat în lucru, piesa nu era încă terminată, definitivată, totul situându-se undeva în vecinătatea condiţiei de work in progress.
Caravaggio Terminal nu e, în profunzime şi în intenţie ultimă, nici o piesă şi nici un spectacol, inspirate la modul categoric dintr-o biografie. Regizorul Robert Woodruf nu şi-a propus să scrie pe scenă o biografie. Nu a vrut să facă un film pe scenă. Cu toate că, la un prim nivel de receptare, am putea vorbi şi despre aşa ceva. Înzestrat cu un microfon care face ca vocea să îi sune altfel decât atunci când e personaj, excelentul interpret al lui Caravaggio – actorul Szücs Ervin – devine povestitorul, sau, mai corect spus, posesorul vocii care istoriseşte întâmplări din viaţa lui Caravaggio. Care, da, e pictorul răscolitor al urâţeniei, cel ce a scandalizat pe toată lumea înfăţişând chipul sacru al Sfintei Fecioare ca fiind acela al unei prostituate, şi care a amplificat scandalul, pictând obscenitatea generală. Caravaggio e în proiectul de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj băiatul rău, scandalagiu, violent, non-conformist, libertin, homosexual. Aşa cum îl ştim din cărţi, din albume, din filmul din 1986. Poate şi din romanul Fluturele negru, scris de Radu Paraschivescu şi apărut în 2010, la Editura Humanitas. Cam la fel cum a fost, cu un secol înainte, în Franţa, poetul François Villon. Caravaggio e posesorul unui destin tragic: un om bântuit de întrebări şi de spaime, şi care e tentat să fugă de ele, comiţând, în compensaţie, fapte ieşite din comun. Ce pot să fie şi crime.
Dar Caravaggio nu e numai atât. Şi nici întâmplările nu sunt aduse pe scenă doar fiindcă sunt întâmplări. Ci deoarece conţin enigme. Enigme ce nu sunt doar cele ale unor circumstanţieri imediate, ale unei individualităţi, ci ale omului în general. Şi care se accentuează în prezenţa şi sub impactul obştii. Poate tocmai de aceea unele dintre aceste întâmplări lasă impresia a nu fi duse până la capăt. Poate din acelaşi motiv nu avem de-a face întotdeauna cu personaje în lege. Poate tot din aceeaşi cauză se recurge – rafinat, nu apăsat – la formula teatrului în teatru. Poate că în numele aceleiaşi raţiuni actorii îşi schimbă la vedere veşmintele sau îşi mai exhibă (dar fără excese) nuditatea, chiar dacă aceasta nu e perfectă. Interpreţii recurg la vedere la câteva accesorii şi schiţează pe neaşteptate, câteodată în tablouri clar delimitate prin cortine muzicale concepute în chei diferite, alte personaje. Spaţiile însele se modifică, tot graţie unor accesorii (decorul e semnat de Carmencita Brojboiu) şi unor proiecţii video (Bányai Bertalán). De la secvenţele în alb-negru se sare, surprinzător, la policromii obţinute graţie sceno-tehnicii şi efectelor video moderne. „Întâmplările” se consumă când în camera frigorifică a unei morgi, când într-un loc unde se fac disecţii (spectacolul însuşi seamănă cu o disecţie la care e supus personajul), când într-o mare catedrală.
Numele real, de certificat de naştere, al lui Caravaggio a fost, cum bine se ştie, Michelangelo Merisi. Un nume ce a funcţionat mai degrabă asemenea unei condamnări, decât ca o predestinare fericită. Caravaggio a fost condamnat la insurgenţă din pricina numelui său, resimţit asemenea unei închisori. Din cauza aceasta, posesorul numelui a hotărât să îşi înfrunte destinul – şi, uite aşa, proiectul clujean e şi unul despre destin şi despre perspectivele personale şi temporale asupra acestuia. Vedem un spectacol despre Destin şi Divinitate. Despre Destin şi Biserică. Despre Destin şi oamenii Bisericii. Despre omul care creează şi relaţia lui cu Timpul, dar şi cu posteritatea. Există, de altminteri, o incertitudine temporală voită în montare. Din cauza blestemului numelui, Caravaggio a hotărât să nu picteze, ci să creeze non-picturi. Să non-picteze. „Proiectul” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca e, printre altele, o incizie în factorii generatori ai acestor non-picturi.
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca – Caravaggio Terminal. Un proiect de Visky András şi Robert Woodruff.
Textul şi dramaturgia: Visky András.
Regia: Robert Woodruff.
Decorurile şi costumele: Carmencita Brojboiu.
Video: Bányász Bertalan.
Sunetul: Bodoki-Halmen Kata.
Mişcarea scenică: Sinkó Ferenc.
Cu: Albert Csilla, Bodolai Balász, Dimény Áron, Imre Éva, Sinkó Ferenc, Szücs Ervin, Varga Csilla.
Data premierei: 24 iunie 2014.
Se încarcă comentariile...
