Scurt manual de amor dintre un struţ şi o camilă

Joi la Târgu Jiu, premierul Victor Ponta a aruncat bomba: îngrijorat de numărul balonat de parlamentari rezultaţi în urma ultimelor alegeri uninominale, domnia sa a declarat că PSD susţine „intoarcerea la listă” şi o reformă electorală care să permită alegeri din care să rezulte o Cameră a Deputaţilor cu 300 de membri şi un Senat cu câte doi senatori pe judeţ.

A curs ceva cerneală pe tema celor mai recente alegeri parlamentare, din ce in ce mai puţina pe masură ce se apropie sărbătorile de iarnă şi investirea noului guvern şi frecuşurile zemoase intra-USL care însoţesc împărţirea portofoliilor acaparează atenţia publică. Cred totuşi că ar fi un mare păcat dacă anomaliile născute din struţo-camilă actualului sistem de vot nu s-ar bucura de o examinare mai detaliată, în special în contextul ideii enunţate mai sus.

Puţini au fost mai fericiţi decât mine când s-a trecut la votul uninominal în 2008. Pentru cineva ajuns la maturitate în Statele Unite, întregul sistem de vot pe liste de partid din România părea (cel puţin în contextul social naţional) o anomalie politică, prin instituţionalizarea unui sistem de patronaj în care o „locomotivă” de partid avea dreptul să umfle lista cu diverse personaje care – în cea mai bună tradiţie fanariotă – aveau la rândul lor patru ani să-şi scoată parleala.

Legătura directă dintre alegători şi aleşi părea virtual inexistentă - ea trecând prin filtrul întortocheat şi opac al conducerii partidului - iar controlul absolut al acestuia asupra propriilor parlamentari asigura o virtuală unanimitate de voturi în privinţa oricărei iniţiative legislative supuse la vot în Parlament, respectiv de cât de dăunatoare ar fi fost efectele acesteia asupra susţinătorilor partidului cu pricina sau în contradicţie cu propriul program politic. Pata de culoare era uneori dată de UDMR, care prins cu menghina dădea dovadă de o diplomaţie creativă îndemnându-şi cel puţin public parlamentarii să voteze „conform propriei conştiinţe”.

În acest context, ideea circumscripţiilor uninominale, în care un candidat local să reprezinte interesele constituenţilor săi la „centru” părea răspunsul optim pentru responsabilizarea clasei politice către firul ierbii – alegătorii – şi nu către ierarhia de partid. Visam cu ochii deschişi la campanii electorale de tip american în care fiecare candidat ar avea propriul program politic şi economic pentru bunăstarea oamenilor din circumscripţia sa electorala (în mijlocul cărora trăise, de altfel, o bună parte din viaţă), program care, deşi inspirat din platforma generală a partidului, ar fi fost personalizat să răspundă problemelor şi provocărilor alegătorilor locali. Îmi imaginam dezbateri politice în fiecare cătun din ţară, unde candidaţii s-ar fi duelat prin idei în loc de înjurături, meetinguri electorale la care oamenii ar fi venit să audă planurile concrete ale candidatului în loc de pentru brichete, pixuri sau umbrele. 

Odată ajunşi în parlament, îmi imaginam o droaie de proiecte legislative propuse de proaspeţii parlamentari, ce ar adresa problemele locale cu care dânsii s-au familiarizat în timpul campaniei electorale; proiecte susţinute nu necesar de către propriul partid, ci de o coaliţie transpartinică de parlamentari ai caror electorat s-ar fi confruntat cu provocări similare (de exemplu, un proiect legislativ referitor la monumentele istorice de interes turistic, care să fie susţinut, înainte de toate, de parlamentarii provenind din circumscripţii unde aceste monumente se găsesc şi unde respectiva legislaţie ar avea un impact pozitiv asupra economei locale – indiferent de culoarea lor politică). Nu în ultimul rând, mizam pe constientizarea parlamentarului ca, dupa patru ani, va trebui să-şi justifice activitatea faţă de acelaşi corp electoral care l-a trimis în parlament, iar palmaresul său în slujba propriilor alegători va fi singurul blazon pe care ar putea să-l invoce pentru a solicita încrederea cetăţenilor pentru un nou mandat.

Dacă ne uităm ce a ieşit în realitate, ne crucim. Vestitul „uninominal mixt cu redistribuire”, trâmbiţat cu pompa de mulţi analişti înţelepţi prin 2007-2008 ca fiind cel mai corect şi echilibrat sistem de pe planetă (că zice-se ce s-ar zice despre români, obsesia noastră de fair-play în materie electorală este legendară) a adus în parlament candidaţi care ieşiseră pe locurile doi sau trei în colegiile lor electorale. În loc de o explozie de politici creative care să conducă la un număr sporit de iniţiative legislative introduse de parlamentari individuali, a rămas exact cum era înainte, cu majoritatea proiectelor legislative propuse de guvern şi cu aleşii votând în bloc după culoarea politică. 

Traseismul a atins cote alarmante - peste 20% din candidaţii în colegiile eligibile la alegerile din 2012 şi-au schimbat partidul cel puţin o data. Un număr impresionat de candidaţi nu au nici cea mai mică legatură personală cu colegiile electorale ale căror interese pretind că le reprezintă în Parlament, cuvântul de ordine pentru greii marilor partide devenind „colegiu eligibil”. Iar pentru ca tacâmul să fie complet, mulţi nu s-au sfiit să fugă efectiv de propriul electorat la sfârşitul mandatului: 49 dintre parlamentarii care au candidat pentru un nou mandat în 2012 au decis să-şi lase baltă fosta circumscripţie şi şi-au schimbat colegiul electoral. 

Mergând mai departe pe firul logicii ce stă la baza alegerilor uninominale, mai dăm de o gogoriţă: cumularea mandatelor de parlamentar şi ministru. În acest caz, nefericiţii alegatori din circumscripţia proaspătului ministru rămân efectiv fără reprezentare parlamentară. Această cutumă balcanizoidă se bazează pe doua ficţiuni: 

prima - că între două şedinţe de guvern şi o vizită oficială în străinatate un ministru ar avea totuşi destul de mult timp liber să se gândească şi la alegătorii lui din Şimleu Silvaniei care l-au trimis în Parlament şi să-i reprezinte destoinic şi cu acelaşi zel în forul legislativ,

a doua - că odată ce ministrul îşi pune tichia de parlamentar, el ar fi gata să voteze împotriva unei legi propuse de propriul guvern, dacă aceasta dăuneaza intereselor aceloraşi alegători. Nu cred că trebuie să ai un doctorat în etică pentru ca să-ţi sară în ochi conflictele de interese cât roata carului ale ministrului/parlamentar şi nici faptul că nu sunt destule secunde într-o zi pentru a indeplini efectiv ambele funcţii. În schimb, întotdeauna se găseşte probabil timp pentru a ridica al doilea salariu provenit din cumularea de funcţii.

Dar stai să vezi drăcie!  Dacă cumularea merge la vlădică, nu la fel stau lucrurile la opincă! Un mirean ce ar citi Constituţia României ar fi probabil tentat să concluzioneze că doua drepturi de bază garantate prin respectivul document – drepţul la libera circulaţie (Art. 25) şi cel de vot (Art. 36) – ar fi simultane şi cumulative.

Dacă asta ar fi fost cât de cât adevărat în zilele dinaintea introducerii celui mai corect sistem de vot de pe planetă (când, dacă te prindea ziua votului în afara domiciliului, puteai măcar vota pe liste suplimentare), sub noul regim electoral în ziua votului ţi se permite să „circuli” nu mai departe de alimentara din colţ dacă vrei să şi votezi. Cine este în weekendul acela la socrii la ţară sau -  mai rău – în străinatate poate să-şi ia adio de la dreptul de vot (subsemnatul a păţit-o în felul ăsta în 2008, când a incercat naiv să voteze la ambasada României din Varşovia; în 2012, fiind la Chişinău – tot departe de circumscripţia sa electorală - a fost mai înţelept şi a stat acasă). Cu toate acestea, importanţi actori pe eşichierul politic se împotrivesc cu cerbicie votului prin corespondenţă, adoptat în majoritatea ţărilor care aplică sistemul uninominal de vot.

Felul în care s-a ajuns aici se înscrie în logica aproape clasică a reformelor în România, pe calapodul de „să revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimic”. Reţeta este deja consacrată: sub presiunea opiniei publice sau, după caz, la insistenţa partenerilor externi, se adoptă decizia de a face ceva mare.  Ca de exemplu aceea a privatiza un combinat petrochimic. Sau în acest caz, de a adopta votul uninominal. Doi: se adoptă o lege cu lacune cât roata carului, pentru ne asigura ca rezultatul final, cu toate încercările noastre în buna credinţă de a face lucrurile cum trebuie, iese exact pe dos (pasul acesta este crucial, deoarece ne deschide calea către a da vina mai târziu pe ideea în sine, nu pe strâmba sa implementare). 

În cazul dat, vorbim de o lege care permite păstrarea mandatului de parlamentar de către traseişti politici, care nu descalifică din start parlamentarii ce candidează în alte colegii electorale decât cele pe care le-au reprezentat în mandatul precedent, nu stabileşte criterii clare, cuantificabile şi obligatorii de rezidenţă pentru potenţialul parlamentar în colegiul în care acesta intenţionează să candideze, nu permite votul prin corespondenţă, nu stabileşte un număr fix de parlamentari şi care încurajează croirea colegiilor pe criterii politice atât de obscure şi arbitrare, încât întreaga hartă electorală a României arată ca o gigantă colecţie de teste Rorschach. Şi trei: arătăm cu degetul spre orătania care s-a clocit în urma legii strâmbe, văicărindu-ne amarnic - nu merge dom’le, n-aţi văzut că am încercat? Sau dacă chiar nu avem încotro, începem să o cârpim cu încetişorul, dar copăcel că nu-i grabă (şi bineînţeles, în numele marii reforme). 

Deci e clar că vinovatul pentru ce-a ieşit pe 9 decembrie a fost depistat în sfârşit - sistemul de vot uninominal. Şi ca să ne asigurăm că următorul va lua ce-i mai bun din practica internaţională în domeniu, în intervenţia sa de joi prim-ministrul a adăugat: „Din punctul meu de vedere, ar trebui ca fiecare judeţ să aibă ca în America un număr de doi senatori”.  

Nu ştiu ce credeţi voi, dar eu unul văd deja un struţ şi o camilă aruncându-şi priviri galeşe.