Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitată, Ioana Ciocan

AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITATĂ: IOANA CIOCAN. UN PODCAST DESPRE ARTĂ, CULTURĂ, PROVOCĂRILE JUDECATEI DE GUST ȘI ALE ANTREPRENORIATULUI ARTISTIC

A ales arta în detrimentul oricărei alte opțiuni de viață. Ba mai mult, crede cu convingere că putem face din viața noastră o operă de artă, câtă vreme păstrăm empatia față de lume. Are cultura guvernării și militează pentru guvernarea Culturii în mod sustenabil. Crede cu tărie că dacă ar fi ținut cont de „nu-urile” din viața ei, „nu ar mai fi făcut nimic”. Sună a Pessoa când recunoaște - „Eu sunt proiectele mele”, dar oricine o cunoaște, știe că numai Ioana Ciocan e cea care spune că toate lucrurile bune aparțin colegilor ei și toate greșelile făcute îi aparțin. Duminică, la prânz, la microfonul Avangardei, publicul a putut asculta vocea Ioanei Ciocan, CEO-ul Art Safari, cea care face de zece ani vânătoare de artă și așază Bucureștiul pe harta capitalelor culturale europene, printr-un festival de tradiție al bunului gust și geniului artistic.

Cea mai mare parte a vieții ei profesionale se desfășoară sub cupola Art Safari, pentru care a investit timp și energie să extindă lista partenerilor internaționali: cine ar fi crezut în urmă cu câțiva ani că National Gallery Portrait sau Victoria and Albert Museum vor bate palma cu Safariul artistic românesc pentru a expune lucrări inedite? Ioana Ciocan povestește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, care au fost eforturile din spatele acestei internaționalizări, ce înseamnă rolul artei în spațiul public, care sunt clădirile care au potențial artistic și cultural, dar sunt abandonate într-un București postcomunist tot mai inestetic și insensibil. În restul activităților profesionale, Ioana Ciocan este profesorul unor generații de studenți care descoperă pasiunea pentru artă, antreprenoriatul cultural și managementul artei. Ioana Ciocan, de altfel și Comisarul României pentru Bienala de artă de la Veneția,  membru al consiliului științific al Muzeului Național Cotroceni și al Comitetului de înființare și organizare al Muzeului Ororilor Comunismului, explică ce înseamnă competitivitatea și profesionalismul în domeniul industriilor creative și cum s-a schimbat peisajul artistic românesc, de la Proiect 1990, primul program de artă în spațiul public din România postdecembristă, lansat de Ioana în 2010 și până astăzi. Totodată, aflăm ce lucrări și ce artiști români au reușit să facă avangardă în Europa ultimilor ani, prin prisma experienței Ioanei Ciocan de membru în juriul Concursului național pentru selectarea proiectului care a reprezentat România la cea de-a 58-a ediție și a 59-a ediție a Bienalei de artă de la Veneția.

Interviul integral poate fi vizionat accesând link-ul:

Ioana Ciocan: „Eu sunt proiectele mele”. Ce spune CEO-ul Art Safari despre bilanțul festivalului de artă la aproape 10 ani? „Lucrurile bune aparțin colegilor, greșelile îmi aparțin”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu și cu Ioana Ciocan, astăzi. Într-adevăr, un episod avangardist, un episod despre artă. Ioana Ciocan, mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.

Ioana Ciocan: Mulțumesc, cu plăcere! Oricând! Cu această ocazie trebuie să îți mulțumesc că de fiecare dată când primești o invitație să vizitezi expozițiile Art Safari, tu vii, petreci timp alături de lucrări și de fiecare dată când tu răspunzi „da” invitațiilor noastre, să știi că simt că îți pasă de expozițiile noastre, de artă, dar mai ales de cultura din România în general.

I.V.: O să vin cu plăcere de fiecare dată. Spui undeva, într-un interviu, „Eu sunt proiectele mele”. Tu ești Directorul General al Pavilionului de Artă București - Art Safari, din noiembrie 2014. Este Art Safari cel mai important proiect al tău?

I.C.: În acest moment este cel mai important proiect al meu, așa cum atunci, în 2009, Proiect 1990 a fost cel mai important proiect al meu. De fiecare dată când încep sau sunt într-un proiect, îmi dedic tot timpul și toată energia, dar mai ales toată pasiunea în și către proiectul respectiv. Deci cred că sunt proiectele mele, da. Asta înseamnă că toate erorile, pentru că sunt multe, să știi că îmi aparțin. Și toate lucrurile bune sunt făcute de colegii mei.

România descurajării. Ioana Ciocan: oamenii nu doar că refuză să susțină proiecte culturale, „dar vor petrece foarte mult timp argumentându-ți că nu se poate”

I.V.: Ai spus că dacă m-aș fi luat după „nu-urile” pe care le-am primit, după refuzurile primite, nu mai făceam nimic. E România mai degrabă un spațiu al negației, al lui „nu” mai mult decât al lui „da”?

I.C.: 100% DA, din păcate. Nu pot să îți dau un alt răspuns.

I.V.: Aici nu ai mai zis „nu”...

I.C.: Nu, nu pot să îți dau un alt răspuns. E imposibil să îți dau un alt răspuns. Cred că lucrurile sunt mai bune față de când am început eu acum 20 și ceva de ani. Sunt un pic mai bune, dar în continuare, primul lucru pe care tind oamenii să îl facă este să îți spună că nu se poate. Nu doar că nu se poate, dar vor petrece foarte mult timp argumentându-ți că nu se poate. Din motivul ăla, și ăla, și ăla... și mie mi se pare acum, mai târziu, după 20 și ceva de ani de proiecte, foarte amuzant. Dacă ei și-ar canaliza energia, în loc să facă o listă cu de ce nu se poate, să facă o listă cu de ce se poate, cred că lucrurile s-ar mișca un pic mai repede. Dar e o chestiune de mentalitate, o chestiune culturală, care ține de noi, de români, în general; cred că e o caracteristică pe care o avem, să fim puțin așa, precauți, să zicem din start nu se poate, și să stăm cuminți. Nu e așa, capul plecat, sabia nu-l taie!

I.V.: Dar de ce e așa? Sigur, ca să spui „da” și să imaginezi lumi posibile îți trebuie creativitate. E o lipsă de creativitate, este doar obișnuința, este invidia uneori? Să nu facă altcineva ceea ce tu nici nu poți gândi că poți să faci?

I.C.: De fiecare dată, să știi, o să dau vina pe trecut, și orice aș face trebuie să mă întorc în anii dictaturii comuniste.

I.V.: Greaua moștenire...

I.C.: Cred că a tăiat și creativitatea, entuziasmul, ceea ce îl face pe om unic, și în felul acesta toată lumea a devenit mai precaută și să spună „șeful”, dacă se poate. Știi? Dar asta înseamnă că nu îți asumi o responsabilitate pentru niciun fel de răspuns, așa că mai bine zici „nu”, că nici nu trebuie să te mai duci să întrebi, că zici din start că nu s-a putut.

Art Safari, 10 ani în 2024. Bilanțul Ioanei Ciocan – public critic, mai numeros, internaționalizare în creștere: „Lipsim colecționarii de o posesie pe care ei o iubesc foarte mult”

I.V.: Ai plecat cu acest proiect care te caracterizează, e ultima ta caracterizare, în 2014. Sunt aproape 10 ani de vânătoare de artă. Care ar fi bilanțul? Vânează totuși românii artă, sunt pasionați de asta? E un proiect reușit?

I.C.: Cred că s-a mișcat foarte încet, acum că zici că 2024 bate la ușă. Acest proiect, Art Safari, a început în mai 2014, mi se pare că am făcut mult prea puține lucruri. Cred că puteau lucrurile să fie mult mai rapide, dar de fiecare dată zic că nu m-a ajutat țara să fie un pic mai rapid totul. Câteodată mă gândesc că e o creștere normală în ăștia aproape 10 ani să fim în punctul acesta, să avem colaborări tradiționale... Uite, am început anul trecut un proiect și un parteneriat foarte important cu Victoria and Albert Museum, pentru prima dată în România, când Victoria and Albert a semnat cu orice fel de entitate de pe teritoriul  României, ba chiar și țările vecine. Am semnat și cu National Portrait Gallery șamd. Nu enumăr toți partenerii noștri internaționali, că devin din ce în ce mai mulți și mai importanți și ei. Sunt conștientă de amprenta pe care a lăsat-o la nivelul societății Art Safari, sunt conștientă că muzeele din România sunt mai bune datorită nouă, dar și noi suntem mai buni datorită lor, pentru că fără muzeele din România Art Safari nu ar putea să existe. Colecționarii sunt mai atenți cu ce colecționează, deci ei sunt mai buni datorită nouă, dar și noi datorită lor, pentru că le luăm, fără să ne gândim de două ori, lucrările din case și le aducem în Art Safari, deci îi lipsim de o posesie pe care ei o iubesc foarte mult. Deci cred că am crescut și ne-am transformat odată cu publicul nostru. Cu siguranță da, publicul e mult mai numeros, e mult mai critic, a învățat mult mai multe lucruri în zece ani, ne ceartă la fel de zdravăn ca în 2014, dar noi îl ascultăm cu aceeași atenție și nu credem că știm mai bine decât muzeele sau decât colecționarii sau decât publicul nostru. E un fel de conglomerat expozițional al muzeelor, de fapt, și al colecționarilor Art Safari.

Ioana Ciocan într-un conflict de opinii. Prejudecățile public-privat în lumea artei. „Nu am apucat să spun că cele mai importante muzee sunt private”

I.V.: Cum e astăzi colaborarea cu muzeele din România?

I.C.: Lucrurile s-au schimbat foarte mult din 2014 până acum. Pentru că nu făcuse nimeni genul acesta de expoziție din zona privată din România și atunci, la început, au fost destul de reticenți, ba mai mult, dar să știi că am auzit foarte de curând, dar nu zic de la cine, persoană importantă, care mi-a zis: „Doamna Ciocan” – pe mine mă sperie foarte tare asta cu „Doamna Ciocan”, că am senzația că apare mama de undeva – „să știți că privații nu pot să facă expoziții, nu pot să facă muzee de artă!” Și, mă rog, nu am zis nimic, că nu am vrut să scot cifrele internaționale de parteneriate între state și muzee, nu m-am apucat să îi zic că cele mai importante muzee din lume sunt private, nu am apucat să îi zic că China dă pământul și privatul construiește muzeul pentru binele străzii, orașului, județului, țării, zonei. Pentru că lucrurile astea, cred, sunt arhicunoscute, și privatul fără stat nu poate să existe, dar nici statul fără privat. Cred că sunt încă early days în România dar o să ajungem într-un punct unde o să vedem această colaborare și la nivelul construcției de muzeu.

De ce are România puține muzee după comunist? Explicația Ioanei Ciocan: „Comuniștii au demolat masiv”

I.V.: De ce au apărut după Revoluție puține muzee în  România? Le numeri pe degetele de la o mână, indiferent că sunt de stat sau private.

I.C.: Cumva te uiți în urmă și vezi ce s-a întâmplat cu muzeul ridicat de Anastase Simu, că a fost demolat, după ce Anastase Simu s-a dus, pe banii lui, a cumpărat lucrări de la Paris, a construit pe banii lui un muzeu, și totul a fost donat către statul român. Comuniștii l-au demolat cu totul, au luat moștenirea lui și au împrăștiat-o pe la alte muzee. Cred că e foarte greu să nu te uiți în spate și să te gândești: fac un muzeu, dar poate se întâmplă ceva, și muzeul respectiv o să dispară. În afară de această frică a trecutului, care mi se pare absolut normală, e un lucru destul de dificil să aduci oamenii să vadă artă, deci îți trebuie o mare doză de nebunie să decizi să faci un muzeu pentru comunitate. Căci, de fapt, cei care construiesc muzee, fie că vorbim de privați, fie că vorbim de stat, nu le fac pentru ei, le fac pentru societatea în care trăiesc, ca lumea să fie mai bună, copiii să aibă unde să deseneze, să învețe, să citească, să observe despre trecut, dar mai ales despre viitor.

Ioana Ciocan, bursier Eisenhower Fellowships, CEO-ul Art Safari: „SUA e alături de mine în acest proiect”

I.V.: Muzeul Art Safari în ce stadiu se află?

I.C.: Mă bucur că menționezi asta. Am bucuria ca pe 1 octombrie să plec în SUA, așa că vreau să fiu cât mai atentă cu timpul pe care îl voi petrece acolo, prin Eisenhower Fellowships, scopul principal este construcția unui muzeu pentru comunitate. Deci mă bucur că SUA sunt alături de mine în acest proiect, și cred că, beneficiind de ajutorul lor, dar și cu sprijinul Ministerului Culturii și Primăriei Capitalei, acest proiect se poate întâmpla.

I.V.: Deci Muzeul Art Safari poate fi un proiect care să te caracterizeze.

I.C.: Aș zice New Museum of Bucharest by Art Safari, pentru că muzeul va rămâne cu siguranță Bucureștiului – asta dacă nu îl vor dărâma următorii comuniști.

I.V.: Crezi că va mai exista așa ceva?

I.C.: Sper să nu!

Publicul de artă, un public tot mai educat în România. Retrospectiva Artachino, preferata Ioanei Ciocan

I.V.: Față de alte evenimente similare din zona culturală, putem vorbi astăzi că e un public mai educat? Acești 8 ani au lăsat o amprentă asupra publicului vizitator? Spuneai că sunt mai critici, mai atenți, mai interesați de un anumit segment din artă?

I.C.: Da, publicul s-a schimbat foarte mult, ne cere mai multe informații despre artiști, mai ales în zona de recuperare pe care Art Safari o face, pentru că în fiecare an Art Safari dedică unui artist român, fie că vorbim de secolul XIX, fie că vorbim de secolul XX, ne cer cât mai multe lucruri, cât mai mult context, de fapt, pentru fiecare artist pe care îl expunem la Art Safari, și cred că cel mai bun exemplu este retrospectiva Artachino, care poate fi văzută acum în Art Safari, Palatul Dacia România de pe Lipscani, până pe 10 septembrie.

I.V.: Și este aer condiționat, am fost zilele trecute...

I.C.: E chiar răcoare!

I.V.: Aer condiționat de artă. Cel mai bun aer e acela condiționat de artă și de cultură.

I.C.: E curatoriată expoziția de Elena Olariu și realizată în parteneriat cu Muzeul Municipiului București și cred că dintre toate expozițiile noastre, la Artachino am reușit să contextualizăm și prin obiecte, și prin obiecte de artă decorativă, dar și prin sunet, prin muzică, prin film, prin instalații, de fapt, ce au însemnat Constantin Artachino și universul din care a creat și s-a inspirat. Cu siguranță că următoarea pe care o pregătim, Eustațiu Stoenescu, artist ales nu întâmplător, pentru că artistul Eustațiu Stoenescu moare la New York și legăturile lui cu SUA sunt extrem de puternice. Sper că Eustațiu Stoenescu o să fie și mai surprinzător decât Artachino.

What`s wrong with Romania? Ioana Ciocan: „Nu există la noi nu se poate! La noi nu are cum să vină o lucrare de David Hockney. Uite, avem David Hockney pe perete! Că noi nu avem în România Andy Warhol! Uite, acum, Andy Warhol e la Art Safari! Nu am avut niciodată Gainsborough și Van Eyck. Ba da, uite că avem Gainsborough și Van Eyck unul lângă altul”

I.V.: Ai colaborat la ediția anterioară cu Victoria and Albert Museum, acum cu National Portrait Gallery. Love edition poate fi vizitată până în septembrie. Cât de importante sunt colaborările acestea și mai cu seamă cât de importante sunt conexiunile, colaborările și networkingul în artă?

I.C.: Cred că au fost foarte, foarte, foarte importante aceste parteneriate în primul rând pentru colegii mei. Am un grup foarte tânăr de colegi care își doresc să facă lucruri în România. E genul acela de entuziasm, care vine din faptul că ei simt că pot să facă o diferență. Și trebuie să zic aici de Ioana Apostol, care avea foarte puțini ani când a venit prima dată la Art Safari, a fost una dintre fanele noastre, un copil foarte drăguț, care la frumoasa vârstă de 17 ani a fost angajat cu carte de muncă de către Art Safari, și ea de fiecare dată zice: „mi-aduc aminte în 2014 când am venit cu mama la Art Safari”, și simt așa că e unul din acei copii câștigați, care simte că face ceva aici, și nu doar simte, lucrurile pe care le face chiar se văd. Cred că a fost foarte important pentru ei, să vadă că și românii pot. Că nu există la noi nu se poate, la noi nu are cum să vină o lucrare de David Hockney. Uite, avem David Hockney pe perete! Că noi nu avem în România Andy Warhol! Uite, acum, Andy Warhol e la Art Safari! Nu am avut niciodată Gainsborough și Van Eyck. Ba da, uite că avem Gainsborough și Van Eyck unul lângă altul. Dar Man Ray? Uite acolo, pe peretele celălalt! Deci cred că a fost important pentru asta! În al doilea rând, a fost foarte important pentru mine ca și România să fie pe linia expozițională a colaborărilor cu marile instituții internaționale. Adică dacă instituțiile astea colaborează cu Polonia, cu Austria, cu Ungaria, what`s wrong with Romania? Și îmi aduc aminte, de fapt, toți anii care au trecut, de la primul email pe care l-am trimis, în 2017, în care mi s-a spus, nu se poate, apropo de nu se poate, noi nu colaborăm cu România, este risky, dar de ce risky? De ce e mai risky decât Austria în acest ecosistem?

Criza României culturale. Ioana Ciocan, CEO-ul Art Safari: „Ne lipsește cu totul și cu totul acest branding de țară!”

I.V.: Crezi că sunt prejudecăți acestea?

I.C.: Nu, e o lipsă de comunicare, care vine și din partea noastră și cred că lucrurile acestea s-au remediat. Toți curatorii care au venit în România de la instituțiile astea, de la Victoria and Albert și National Portrait Gallery, au zis: „Ah, we had no idea!” Păi da, you had no idea, pentru că ne lipsește cu totul și cu totul acest branding de țară și diplomația culturală pe care putem și trebuie, e de datoria noastră să o facem peste granițe. Nu de alta, dar nu e nimic în neregulă nici cu arta românească, nici cu noi, nici cu muzeele noastre, nici cu nimic. Pur și simplu ele nu sunt cunoscute, că nu are cine să vorbească despre ele.

Ioana Ciocan, despre o declarație a Ambasadorului Germaniei în România, privind continuitatea proiectelor: „Era un wink-wink către cei care erau acolo, că lucrurile bune începute de cineva ar trebui continuate.”

I.V.: De ce crezi că nu are cine? Avem o pudoare, un complex? E experiența lumii de dinainte de 1989?

I.C.: Cred că e o lipsă de continuitate a programelor. În această ștafetă...

I.V.: Vorbești de funie...

I.C.: Care se predă atât de repede... Nu știu, la orice minister ai vrea tu de exemplu, cred că unele lucruri trebuie păstrate și continuate. Am fost, nu chiar de curând, anul trecut, am fost la inaugurarea unei picturi murale, în sectorul 4, care promova apa curată, clean water. Și această pictură a fost inaugurată de actualul Ambasador al Germaniei în București, Excelența sa, dl. Peer Gebauer, și când am ajuns acolo, primul lucru pe care l-a spus Ambasadorul – eram înconjurați de mai mulți oficiali români – a fost să zică: „Acest proiect a fost început de predecesorul meu, acum trei ani, și ce mă bucur că eu acum inaugurez ceea ce a început el.” De fapt era un wink-wink către cei care erau acolo, că lucrurile bune începute de cineva ar trebui continuate.

Care este cel mai scump tablou expus la Art Safari?

I.V.: Care a fost cel mai scump tablou, cel mai bine evaluat tablou care a putut fi văzut la Art Safari în acești ani?

I.C.: Ah... cred că cel mai scump o să fie cel care o să vină, este vorba de Sărutul lui Constantin Brâncuși, care va veni la Art Safari. O inserție românească specială, cerută de National Portrait Gallery, expoziția Love Stories. Ne va veni pe o perioadă fulger, de doar câteva zile, de pe 20 pe 30 august, și cu siguranță cred că o să fie cea mai valoroasă de la această ediție. Valoarea de asigurare, 22 de milioane de euro. Dar dacă ar fi să dăm numere, nu am avea cum să nu pomenim colaborarea cu Brukenthal, pentru că Alexandru Chituță, managerul Muzeului Brukenthal a avut inspirația să colaborăm, și aici, la București, în Palatul Dacia România pe Lipscani, Muzeul Brukenthal a fost în vizită, iar cei care au venit, în număr foarte mare, au putut să vadă, pentru câteva zile, Omul cu tichie albastră, de la Brukenthal, o lucrare absolut fenomenală, vânată de absolut toate muzeele din lume, semnată de Van Eyck.

I.V.: Deci valoarea de asigurare la Sărutul ar fi 22 de milioane de euro.

I.C.: Pentru Brâncuși, da.

I.V.: Și pentru Van Eyck?

I.C.: 75. Aceasta a fost valoarea de asigurare.

I.V.: Este pentru prima oară când poate fi văzut la București.

I.C.: Într-o expoziție temporară, pentru prima dată adus la București, și zic asta, și iar mă întorc la Partidul Comunist, pentru că lucrarea a fost practic confiscată de la Sibiu și adusă la București, unde a stat permanent la Muzeul Național de Artă al României, după care nu a mai venit la București, nu a mai fost expusă nicăieri în țară, dar în foarte multe locuri din străinătate, așa că ne-am bucurat foarte mult la Art Safari să o aducem într-o primă expoziție temporară pe teritoriul României la Art Safari.

Ioana Ciocan, experiențe-limită în culisele Art Safari: „A fost îngrozitor, pentru că practic nu aveam pereți, tavan, nu aveam nimic. Nu puteam să ne facem expoziția.”

I.V.: Care a fost punctul cel mai complicat de gestionat în acești opt ani? Un episod, așa, la limită? Pe muchie de cuțit?

I.C.: Râd, să știi, pentru că au fost atât de multe, dar înconjurată de toate cărțile acestea de aici, cred că trebuie să scriu toate aventurile pe care le-am avut la Art Safari, pentru că unele dintre ele ar putea să fie serial de Netflix cu siguranță, unele nu pot să le spun. Dar am avut momente absolut ireale, când credeam că nu putem să realizăm evenimentul, o să îl spun doar pe primul care îmi vine în minte. În 2019, structurile noastre muzeale temporare care urmau să fie amplasate în Piața Revoluției, față în față cu Palatul Regal, trebuiau să ajungă luni și am primit un telefon vineri seară că structurile nu mai ajung în România niciodată. A fost ceva de genul: cum adică? Știam că nu am de unde să le iau. Ele trebuiau aduse oricum din Germania, Polonia și Olanda, pentru că structura noastră era atât de mare că trebuia să avem trei furnizori, aceiași furnizori, dar din trei țări, și a fost unul dintre celebrele momente când eu îl sun pe colegul meu, Marius Istrate, și zic: „Marius, vreau să vorbesc ceva cu tine!” Care înseamnă că avem o situație  pe care nu pot să o rezolv repede-repede. Dar atunci partenerii internaționali au reușit să facă o magie împreună cu colegul meu și am adus din vreo șapte țări din jurul nostru structurile în așa fel încât să putem să le instalăm la dată și oră fixă. Dar a fost îngrozitor, pentru că practic nu aveam pereți, tavan, nu aveam nimic. Nu puteam să ne facem expoziția.

I.V.: Ai idee cam câți spectatori ați avut până acum?

I.C.: Undeva la jumătate de milion am avut. Adică închidem anul, cred, cu jumătate de milion.

Ciclopul Bucureștiului. Ioana Ciocan: „M-am întrebat dacă e parcare”

I.V.: Cum a fost experiența de la Ciclop? A fost prima ediție...

I.C.: A fost prima ediție a mea, da? A fost foarte interesantă, pentru că eu o văzusem pe cea din 2014, unde îmi lansasem cartea Proiect 1990, pentru că se terminase Proiect 1990, și în urma unei discuții pe care am avut-o cu Dan Perjovschi, el mi-a zis: „Ai făcut un proiect fenomenal, s-a terminat, trebuie să existe o carte în urma lui, să rămână această mărturie”. M-am bucurat când l-am ascultat pe Perjovschi să fac asta și am lansat cartea la Art Safari și vreau să zic că primul lucru la care m-am gândit când am intrat acolo a fost că mi-ar plăcea să existe acest Art Safari, dar într-o clădire din București, care este abandonată, să încercăm să facem celebra reconversie urbană pe care o face tot Occidentul, și în loc să demolăm, să le transformăm, să le animăm, să facem lucruri inter

esante cu ele, și așa am ajuns să fac primul meu Art Safari în 2015, în  clădirea Ciclopului, fără niciun fel de plan, doar eu plimbându-mă pe Magheru și zicând asta e goală, asta cade, asta e goală, asta cade. Și să știi că am intrat pur și simplu în Ciclop, nu fusesem niciodată în viața mea înăuntru în Ciclop și spre surprinderea mea erau mașini care treceau pe lângă mine. Și m-am întrebat: cum adică, asta e parcare? Chiar e parcare? Că am crezut că e doar o clădire goală, nu am crezut că cineva își lasă parcarea în mijlocul Bucureștiului, în această clădire fenomenală, care ar putea să fie orice altceva în afară de parcare.

I.V.: Și care nu mai e nimic de câțiva ani.

I.C.: De atunci! Din momentul în care am ieșit noi!

Locuri din București care ar putea fi transformate în hub-uri culturale

I.V.: Am văzut nu numai în Occident, am văzut în țări apropiate de noi, în Polonia am văzut niște locuri excepționale, în care au fost transformate foste fabrici, uzine, ale unei lumi care a căzut și care a fost înlocuită și umanizată prin Cultură. Sunt foarte puține locuri în București. Ai în minte, ai putea spune un loc care ți-ar plăcea să arate altfel, care ar putea fi transformat într-un spațiu cultural?

I.C.: Toate clădirile în care am fost, de fapt, și slavă Domnului că am fost în multe. Dacă ar fi să le enumăr, în Ciclop nu s-a mai întâmplat nimic, în galeriile Kretzulescu, de lângă Muzeul Național de Artă, e închis tot spațiul, după ce am ieșit noi de acolo, în 2017, în Palatul Oscar Maugsch, tot așa, deschis, dar și botezat de noi, alt lucru care mi se pare destul de amuzant, care e închis, în Victoria Tower, alt loc botezat de noi, fostul sediu Bancorex de lângă Magazinul Victoria, la fel, este închis șamd. Toate locurile ar putea să fie transformate în locuri cotropite de cultură.

Ioana Ciocan, autoarea primului proiect de artă în spațiul public de după Revoluție: „Mie îmi vin ideile făcând altceva în timpul acesta”

I.V.: Ai vorbit de Proiect 1990. Cred că e primul proiect de artă în spațiul public de după Revoluție. Cum ți-a venit ideea asta?

I.C.: Cum îmi vin mie ideile. Făcând altceva în timpul ăsta. Eram în traficul bucureștean, zi de zi, la Piața Presei Libere, și stând, pe vremea aceea, rău, adică în 2009-2008.

I.V.: Acum e foarte rău.

I.C.: Acum e bine!

I.V.: Crezi că e mai bine?

I.C.: E mai bine, da, că între timp s-au construit podurile acelea, din Pipera, deci eu vorbesc de era de dinainte de acele poduri, și știu că făceam din centru până la Școala Americană, unde lucram eu, și 2 ore, 2 ore și jumătate dimineața, deci era absolut înfiorător. În celebrul giratoriu de la Piața Presei Libere stăteam și mă uitam așa, pe geam. Și în stânga vedeam în fiecare zi, de două ori, la dus și la întors, acel soclu gol, unde nu se întâmpla nimic, și în paralel, auzeam și toți prietenii și cunoscuții mei care se plângeau că nu au unde să expună sculptură în spațiul public în București, că e un cerc închis, că aceiași sculptori primesc comenzi și reușesc să aibă lucrare în spațiul public, și tot mă uitam și eu la soclul ăla, combinam cu ce ziceau prietenii mei și am zis: „Dacă avem soclul ăla gata făcut, hai să punem sculpturi pe el. Așa a pornit. Eu nervoasă, de ce nu face cineva ceva, și până la urmă am zis: dar nu mai bine fac eu, dacă tot întreb de ce nu face cineva ceva? Cine să facă? Fă tu! Așa a pornit, întâmplător.

Proiectul work in progress al Ioanei Ciocan: „Un inventar, al tuturor monumentelor în spațiul public din 1990 până în 2023. O să încep ca în Star Wars, cu volumul III, pe care îl scot primul, fiind cel mai stufos”

I.V.: Era o vorbă. Cel mai frumos Bucureștiul e când te uiți de pe Casa Scânteii, pentru că nu se vede Casa Scânteii... Acolo multă vreme se vedea Lenin, e locul unde a fost amplasată statuia lui Lenin. Care e relația orașului nostru cu statuile, cu istoria?

I.C.: Ah, e unul dintre subiectele mele preferate, să știi, arta în spațiul public. Statuile – nu știu dacă mi se trage de la secția de murală pe care am terminat-o la liceu, mama mea oricum a votat împotrivă...

I.V.: Ai făcut Tonitza!

I.C.: Am făcut Tonitza! Și mama mea a zis „Oana – că așa îmi zice familia – orice mai puțin Monumentală! Să te duci, să te sui pe schele, să...” „Da? Ok. Monumentală să fie!” și bineînțeles că am făcut Monumentală și mi-a plăcut foarte mult. E o secție extrem de complexă, care pune în relație omul cu orașul, se ocupă de toate piețele, toate ansamblurile în care oamenii petrec timpul, deci mi-a plăcut foarte mult tot ce am învățat acolo. Asta cu sculpturile, să știi că de ceva vreme lucrez la un inventar, al tuturor monumentelor în spațiul public din 1990 până în 2023. Dar să știi, uite, promit că o să îl și termin!

I.V.: Deci nu sculpturi din întâmplare...

I.C.: Nu, pur și simplu se numește Inventar: Sculpturi în spațiul public, 1990-2020. Deci 30 de ani, și o să încep ca în Star Wars, cu volumul III, pe care îl scot primul, fiind cel mai stufos, pentru că prinde centenarul. Iar în 2018 a fost o efervescență de monumente de for public care s-au pus peste tot, care mai de care!

„Îmi place/ Nu îmi place”, cu Ioana Ciocan. Like și dislike pentru proiectele Bucureștiului

I.V.: Proiecte, mai degrabă, unele dintre ele și concretizate. Spune-mi unul-două care îți plac din București și unul-două care nu îți plac.

I.C.: O să fie foarte simplu. Îmi place Virgil Scripcariu, din fața Bisericii Anglicane, e o sculptură perfectă pentru spațiul în care se află, o sculptură care pare că a fost acolo tot timpul. Raportul ei cu Biserica Anglicană, dar și cu piațeta din jur împrejur e perfect. Îmi place monumentul lui Iuliu Maniu, făcut de Mircea Spătaru.

I.V.: Cel din Piața Revoluției!

I.C.: Cel din Piața Revoluției, și pentru cei care și-l închipuie în momentul ăsta, cum te uiți la Iuliu Maniu, în partea stângă este un copac, și acel copac e un copac real, copacul din curtea catedrei de Sculptură a Universității de Arte de pe Bulevardul Prelungirea Dacia. Cele care nu îmi plac: e o listă atât de lungă, încât nu știu pe care să ți le zic primele...

I.V.: Una-două, cum ai dat exemple pozitive, așa da, așa nu!

I.C.: Trebuie să zic Grădina Valorilor, din Parcul Tineretului, care cred că ar trebui extrasă din spațiul public acum, în secunda asta, nici nu ar trebui să mai treacă o zi, și acele lucruri să fie văzute de copii. Și al doilea, care nu îmi place, cred că are niște probleme de compoziție și de anatomie foarte mari, e  Șerban Cantacuzino de la Mitropolie, care cred că e făcut de Buculei.

Ioana Ciocan, despre proiectele haotice ale amenajării spațiului public. „Oare într-o intersecție aglomerată are sens să pun o bancă? Care nu are un parc? La ce mă uit, ce ascult?”

I.V.: Care crezi că ar fi locul care ar trebui neapărat umanizat, îmblânzit de apariția unei sculpturi, de un ansamblu care să schimbe acea dinamică?

I.C.: Uite alt proiect de care mi-ar plăcea să mă ocup: cred că ar trebui ca toate sculpturile existente să fie regândite sau măcar, ca să zic altfel, să oferi ocazia oamenilor să interacționeze cu sculpturile alea, oferindu-le niște condiții de a sta în preajma lor. Și acum zic așa, din prima: monumentul de pe Aviatorilor, Piațeta Regelui Mihai, care este amplasată într-o zonă unde nu ai niciun fel de șansă să stai în raport cu ea, pentru că nu există niciun fel de copac. Pe băncile de acolo, din față, nu ai cum să stai, 8 luni pe an nu ai cum să stai și apoi în restul de luni devine prea frig. Și la fel trebuie să ne gândim în momentul în care facem un plan: oare într-o intersecție aglomerată are sens să pun o bancă? Care nu are un parc? La ce mă uit, ce ascult? E foarte interesant, că am senzația că toate aceste sculpturi, și o să generalizez, sunt desenate așa, undeva, după care sunt amplasate pe un spațiu fără să te gândești unde le pui, de ce le pui acolo.  Și să știi că nu este doar soarta sculpturilor, este soarta tuturor clădirilor care se construiesc, pare că arhitectul nu s-a dus până acolo, să se uite și el stânga, dreapta, sus, jos, să vadă: „ce e stânga-dreapta, se potrivește ce fac eu cu casa aia superbă de la 1832 și cu casa aia superbă semnată de Horia Creangă? Sau nu se potrivește?” E un subiect foarte interesant și pasionant în același timp pentru mine, și câteodată e doar trist că e lipsit de sens. Ca statuia lui Enescu, pe strada Enescu, care a fost inaugurată de Festivalul Enescu. Adică de ce l-am pus pe Enescu acolo, să stea să aștepte la semaforul de pe strada Enescu cu Bulevardul? E foarte ciudat!

Ce îi lipsește Bucureștiului pentru a fi capitală culturală europeană? Ioana Ciocan: „Statistic, o capitală nu câștigă niciodată”

I.V.: Discuția legată de sculpturi și de locurile legate de personalități e lungă, într-adevăr, dar merită, și această carte în trei volume va face ceva ordine, sunt convins, mai ales că tu ești pasionată de București. Tu ai făcut parte și dintre cei care au scris proiectul pentru București capitală europeană în 2021. Sigur, pandemia a amânat asta, Timișoara e capitală culturală europeană în 2023, Bucureștiul a intrat în finală cu acel proiect. A fost dintre cele patru finaliste, alături de Timișoara, care a câștigat, Cluj și Baia Mare, cred. Ce s-a întâmplat cu acel proiect? Erau multe lucruri interesante. Întâi: este Bucureștiul o capitală culturală europeană cu adevărat, dincolo de acel titlu? Asta era o întrebare. Și doi: ce s-a întâmplat cu acel proiect și ce se întâmplă cu elementele interesante din el? Bun, nu a fost selectat. Timișoara găzduiește acest onorant titlu, dar proiectele nu ar trebui să moară!

I.C.: Când Mihaela Păun de la Arcub ne-a strâns pe toți în jurul acestui proiect, noi veneam deja cu credința că participăm cu drag la acest concurs, dar capitalele nu devin capitale culturale, deoarece capitalele sunt, cele mai mari, cele mai bogate. Statistic, o capitală nu câștigă niciodată. Dar ne-am bucurat să facem acest exercițiu și această întrebare pe care mi-o pui tu, ne-am pus-o și noi. Și scopul, de fapt, a fost ca această infrastructură să fie folosită în anii ulteriori. Proiectele din BID se fac, se implementează încet dar sigur, de către ARCUB, unele lucruri cred că ar fi trebuit păstrate, pentru că s-a muncit foarte mult la acel BID și era gata făcut. Să știi că a fost prezentat la nivelul capitalei în diversele direcții de cultură care au urmat acestui BID și cred, așa cum e posibil să crezi și tu, că trebuia păstrat, apropo de continuitate.

I.V.: Comisia Europeană a apreciat la momentul respectiv faptul că am pus pe site-ul Ministerului Culturii, toate proiectele, cu deplină transparență. Ca oamenii să vadă. Mai ales că erau elemente interesante și în alte proiecte: și la București, și la Cluj, și la Baia Mare, și alte orașe. Trebuia găsită o formulă ca să se păstreze. Pentru că un proiect cultural e un proiect de dezvoltare a comunității respective. Inclusiv dialogul dintre câteva orașe se putea închega și putea merge mai departe. Dar aici iar sunt momente pe care le bifăm și apoi mai degrabă le ratăm. Nu există continuitate.

I.C.: Da, da, da. Este o problemă și mai e ceva, mă întorc la ce am zis mai devreme, că s-au întâmplat lucrurile prea repede, dar de fapt s-au întâmplat încet, în ritmul normal. Lucrurile astea durează: că vrem să vedem cu toții minuni, copaci plantați instantaneu, peste tot, curat în parcuri, dar lucrurile astea durează și schimbările adevărate se văd în timp, puțin, puțin câte puțin! Din păcate....

Ioana Ciocan despre rolul instituțiilor muzeale dedicate trecutului traumatic. „Trecutul nu se ascunde sub preș”

I.V.: Când ai spus vorbind tot despre București și despre istoria recentă a acestui oraș, „trecutul nu se ascunde sub preș”, ce voiai să spui?

I.C.: Mă refer la toate lucrurile care ni s-au întâmplat. Inclusiv demolarea muzeelor de care am pomenit mai devreme, și cred că ce ai zis tu acum era realizat de contextul realizării unui Muzeu al Comunismului. Între timp, de când am zis eu asta până acum, acest muzeu a luat formă, în mandatul lui Bogdan Gheorghiu.

I.V.: A fost o inițiativă parlamentară...

I.C.: A fost.

I.V.: Un proiect de lege.

I.C.: Președintele Klaus Iohannis a aprobat și există această instituție care încă nu are sediu sau patrimoniu, cu nume la care încă se mai poate lucra, în opinia mea, Muzeul Ororilor Comunismului, dar e ultima noastră problemă în raport cu acest muzeu, care e condus de un tânăr, îl cheamă Alexandru Groza, și mă bucur că sunt în comitetul de înființare a acestui muzeu. Sper să aibă un sediu la un moment dat și tot ce am strâns inclusiv eu, pe vremea când încercam să recuperez aceste sculpturi care să facă parte din acest muzeu, și aici mă refer la Lenin, realizat de Boris Caragea, cel care a stat din 1962 până în 1990 în Piața Presei din București, dar și Petru Groza, dar și alte sculpturi care au fost recuperate, să își găsească o casă în acest viitor muzeu.

I.V.: Toate țările din jur au. Și Ungaria are un Muzeu, Polonia, muzee foarte interesante...

I.C.: Până și Moscova are un parc dedicat sculpturilor comuniste.

I.V.: La Berlin e unul.

I.C.: Unul superb!

I.V.: Superb, da, lângă Insula Muzeelor, acolo!

I.C.: Da, absolut, da!

Amintirile trecutului necunoscut de generațiile de acum. Ioana Ciocan: „Restaurantul are în meniu salam cu soia, parizer pe ziar și pâine cu zahăr pe post de prăjitură...”

I.V.: Dincolo de sediu, care e esențial, conceptual, teoretic, tu cum vezi că ar trebui să vorbim, să prezentăm publicului de azi acea perioadă? Facem abstracție de denumire, mi se pare că e tezistă.

I.C.: E tezistă, da, facem abstracție. Cred că aș prezenta-o foarte similar cu ce au făcut nemții.

I.V.: Și mie mi-a  plăcut Muzeul de la Berlin...

I.C.: Este foarte mic muzeul...

I.V.: Dar este foarte interesant!

I.C.: Da, așa este! Cu 400 m² și a ajuns ulterior, pentru că a avut un succes foarte mare, la 1100 m2. Deci e un muzeu foarte mic, dar care prezintă într-un mod interactiv viața dintr-o epocă dată. Fie că vorbim de rochiile pe care le purtau mamele noastre, fie că vorbim de muzica pe care o ascultau bunicii...

I.V.: Pasiunile, viața de zi cu zi!

I.C.: Viața de zi cu zi, plus mâncarea, pentru că restaurantul are în meniu salam cu soia, parizer pe ziar și pâine cu zahăr pe post de prăjitură...

I.V.: Telefoanele vechi, Trabantul...

I.C.: Exact! Dar și camere de tortură, locuri în care tablourile te urmăresc cu ochii, ca să înțeleagă toată lumea că securitatea e cu ochii pe tine, deci toate lucrurile, de la modă până la lipsa totală a libertății de expresie și persecuțiile intelectualilor, toate acestea au fost concentrate în acest muzeu. Pentru mine, cel mai bun exemplu rămâne în continuare, la atâția ani de la înființare, acest DDR museum, un exemplu extrem de funcțional și de interactiv, mai ales pentru copii, care pot să înțeleagă și se uită la niște telefoane din anii ’80. Și cred că e un model care va funcționa și în continuare.

I.V.: Nu e răfuială politică, o răzbunare pe trecut, ci e viața de zi cu zi a oamenilor, în comunism. Și mie mi se pare un exemplu foarte bun.

I.C.: Foarte bun! Ca să continuăm linia exemplelor, să știi că Muzeul Ororilor de la Budapesta mi se pare iluminat prin povești...

I.V.: Muzeul Terorii...

I.C.: Muzeul Terorii mi se pare, la fel, un exemplu foarte bun, de ce sentiment poate să îți dea un muzeu folosindu-se de artă, de fotografie, de iluminat, de sunet.

Lumea precomunistă în fotografii. Ioana Ciocan despre expoziția Barbarei Klemm: „a fost extrem de interesant pentru publicul nostru, care e foarte tânăr, la Art Safari, să vadă fotografii cu alimentara, cu sticlele de Zarea, cu haine, se construia Casa Poporului”

I.V.: Tu ai avut și la ediția anterioară, la Art Safari, o expoziție de fotografie formidabilă cu lumea de dinainte de 1989, inclusiv la București, anii ’70, ’80.

I.C.: Da, exact, Barbara Klemm, o expoziție adusă cu ajutorul Ambasadei Germaniei la București, cu ajutorul Institutului Goethe și IFA Institut, și colaborarea cu ei a funcționat atât de bine încât acum, în anul acesta, vom aduce, exact aceiași parteneri, de data aceasta un nume extrem de important pentru arta internațională, Paula Modersohn-Becker, o femeie, una dintre puținele femei artist importante, care acum e recuperată, și mă bucur că publicul din România va avea șansa să o cunoască. Întorcându-ne la Barbara Klemm a fost extrem de interesant pentru publicul nostru, care e foarte tânăr, la Art Safari, să vadă fotografii cu alimentara, cu sticlele de Zarea, cu haine, se construia Casa Poporului și erau niște cadre cu Casa Poporului cu niște oi în față, a fost o expoziție extrem de interesantă mai ales pentru cei care nu au acces la genul acesta de informație, că unde să o vadă?

Culture of Hay, prin ochii Ioanei Ciocan

I.V.: Ai mai fost implicată, ai făcut parte dintr-un  grup de lucru al unui proiect important, ați obținut locul II, proiectul care ne-a reprezentat la Expo Mondial de la Milano, în 2015; am și participat atunci, la o întâlnire a miniștrilor Culturii, veniți din toată lumea acolo. Nu ați câștigat voi, nu proiectul vostru a câștigat. De ce nu ați câștigat voi și cum vi se pare proiectul care a câștigat atunci în 2015?

I.C.: Să știi că toate aceste expoziții foarte mari, mondialele, ni se par extrem de interesante. Culture of Hay a ieșit pe un loc doi bine meritat, și am ieșit pe locul II pentru că alții au fost mai buni decât noi, cum se întâmplă de obicei cu locurile. Dar asta mă face deja să mă gândesc la următoarea jurizare care îmi este la orizont, respectiv reprezentarea României la cea de-a șaizecea reprezentare internațională, Bienala de la Veneția, pentru că sper să lansăm concursul cât mai curând și să văd ce va trimite România de data asta.

Ioana Ciocan, Comisarul României la Bienala de la Veneția: „Mi-ar plăcea să vedem cât mai multe dosare și cât mai mulți artiști care să aibă curajul să depună la Bienala de la Veneția.”

I.V.: Ești comisar acum la Bienala de la Veneția. Ai fost în juriile edițiilor 58-59, deci la ediția 60 ai această ocazie. Ce ar trebui să aducă România la Veneția de data asta? Noi avem o pasiune de câteva săptămâni, luni, în jurul acelui moment, după care, în momentul în care un proiect e desemnat câștigător, e un sentiment că pasiunea aceea se stinge, ba chiar facem tot posibilul să ignorăm ce am ales. Relativizăm ceea ce noi înșine alegem.

I.C.: E o discuție foarte complicată, pentru că e o discuție despre artă, de fapt, dacă ar trebui făcută așa, sau așa, sau așa. Și uite, vorbeam cu un foarte bun prieten, i-am arătat niște lucrări și am spus: „Doamne, mie nu îmi place artistul ăsta deloc!” Și el mi-a zis: „Dragă Ioana, e o chestiune de gust. Nu îți place ție, dar uite, mie îmi plac lucrările astea.” Apoi am început să vorbim de inevitabilul ce îmi place mie, ce nu îți place ție. Cred, ce mi-ar plăcea mie să plece la Veneția cu toate că nu pot decide eu ce pleacă la Veneția, ci juriul, dar ce mi-ar plăcea mie să plece ar fi ceva ce simt că reprezintă și România în context internațional. Ceva extrem de autentic pentru noi și sper că proiectele depuse vor avea toate componentele. Vor vorbi despre trecut, despre prezent dar și despre viitor. Pentru că în  ultima vreme am avut senzația că toate sunt așa, într-un viitor ipotetic, în care nu știu cum ne găsim, și pentru că ai zis mai devreme cu trecutul, poate ar trebui să ne uităm puțin și în spate, la ce a fost și dacă găsim ceva interesant acolo. E interesant, pentru că am vorbit cu doamna ministră a Culturii, Raluca Turcan, despre Bienală, și să știi că a zis că de fapt problema principală e că nu știu foarte mulți oameni despre Bienală și nu există multe dosare care se depun. Și asta ține o dată de momentul în care se lansează concursul, întotdeauna foarte târziu, și apoi de curajul curatorilor și al artiștilor de a depune dosarul. Cred că e important, mi-ar plăcea să vedem cât mai multe dosare și cât mai mulți artiști care să aibă curajul să depună la Bienala de la Veneția. Mai ales că la ediția anterioară mai mult de jumătate de expozanți nu au participat niciodată la o expoziție mare sau importantă.

I.V.: De ce crezi că lipsește curajul în a depune proiecte?

I.C.: Cred că or să piardă, sau cred că e complicat, sau cred că e aranjat, nu știu ce cred... dar trebuie să aibă curaj să depună proiecte.

I.V.: Care crezi că a fost momentul de vârf al prezenței noastre la Veneția?

I.C.: Îmi vine să zic Sânzienele lui Bitzan, dar nu știu de ce am ajuns atât de departe, la Sânzienele lui Bitzan. Și Pavilionul curatoriat de Mihnea Mircan mi-a plăcut foarte mult, nu se poate să nu menționez pe Gigi Rasovszky, care a avut o prezență interesantă, pe Perjvoschi, cred că a fost una dintre primele bienale pe care le-am văzut; Adrian Ghenie, bineînțeles, a fost interesant.

I.V.: În 2015.

I.C.: Da! Au fost foarte multe interesante.

Pavilionul gol al României de la Bienală, printre preferatele Ioanei Ciocan

I.V.: Deci avem repere, avem la ce să ne raportăm.

I.C.: Preferatul meu o să fie unul ciudat, pentru publicul larg, respectiv Daniel Knorr, European Influenza s-a numit Pavilionul, pentru că Pavilionul era gol.

I.V.: Ești optimistă, crezi că vor fi mai multe proiecte depuse pentru ediția următoare?

I.C.: Da, așa sper și cred. O să încerc să popularizez cât de mult acest concurs care e prea puțin cunoscut.

Profesorul Ioana Ciocan. „E absolut tragic că studenții nu înțeleg cum pot fi reprezentați, de către cine să fie reprezentați, cum arată un contract, ce e un drept de autor, câți bani ar trebui să cer pentru creația mea, cum ar trebui să încasez banii respectivi”

I.V.: Tu și predai, de niște ani, la Istorie și la UNARTE. E greu să predai, să te întâlnești cu tinerii vorbind despre artă? Este mai ușor sau mai greu pentru generațiile de astăzi?

I.C.: În primul rând m-am bucurat, și zic asta, poate că ar fi trebuit să fiu tristă, dar nu, m-am bucurat că am plecat de la UNARTE și acum sunt la Universitatea din București, mi se pare că mă regăsesc mult mai mult.

I.V.: La Istorie!

I.C.: Da, alături de colegii mei și de catedra condusă de Daniela Zaharia. Simt susținere din partea colegilor mei de catedră, simt că fac o diferență în primul rând în acest grup de profesori, dar mai ales simt că fac o diferență reală asupra studenților, cursurile mele reflectă viitorul în care acești copii sunt aruncați în momentul în care ei termină facultatea. Lucru care mie mi-a lipsit foarte mult la Universitatea de Arte și e un lucru pe care îl reproșez UNARTE, că nu își pregătește studenții pentru piața muncii. Pentru că e splendid că ei pictează și desenează, e absolut fenomenal că modelează lutul sau fac haine, dar e absolut tragic că nu înțeleg cum pot fi reprezentați, de către cine să fie reprezentați, cum arată un contract, ce e un drept de autor, câți bani ar trebui să cer pentru creația mea, cum ar trebui să încasez banii respectivi. Această ancorare în realitate mi-a fost oferită de șansa de a face parte din colectivul din Universitatea din București și sunt foarte mândră că sunt acolo. De curând să știi că am acceptat propunerea de a fi profesor invitat și la ASE, care va face un MBA în limba engleză, pentru industriile creative, așa că imediat după întoarcerea din SUA o să încep și modulul la ASE. Nu zic că mintea mea e mai îndreptată spre zona practică, dar cred că e o nevoie acută a acestor copii care termină facultatea și care trebuie să știe unde se duc, unde se angajează.

I.V.: Crezi că se va schimba ceva? Am mai auzit. E o problemă a facultăților, a profesorilor, de ce a rămas anchilozat?

I.C.: E tot timpul de sus în jos, nu? E o problemă de viziune, de fapt, și o problemă de a accepta că din spate o să vină tot timpul cineva care e mai bun decât tine și trebuie să îl ajutăm să fie mai bun decât tine și să te depășească, pentru că în asta constă progresul.

Modelele Ioanei Ciocan: mentorii  din lumea artei

I.V.: Tu ai avut un model, un maestru care te-a influențat? Un profesor sau un mare artist, când te-ai apropiat de artă?

I.C.: Cum reușești tu să îmi pui toate întrebările astea grele... Nu aș vrea să mă întorc neapărat la ce mi s-a întâmplat în momentul în care am plecat din România și am ajuns în Danemarca sau la Londra, pentru că și la Londra am întâlnit profesori pe care nu aș vrea să îi mai întâlnesc a doua oară și care nu aveau legătură neapărat cu predatul, dar cred că o să pomenesc pe cineva, nu știu, din clasa a V-a, Dan Dacian cred că îl chema pe profesorul nostru de Desen, și o să o pomenesc pe tovarășa Tea de la Muzeul Colecțiilor, când aveam 3 ani. Dar peste toți acești profesori pe care i-am avut, să știi că peste toți este mama mea, care știe tot timpul ce să zică, cum să zică, și pe ce buton să apese....

Ioana Ciocan despre mama ei: „E o calitate rară la un părinte, să își vadă copilul așa cum este”

I.V.: Și care îți spune Oana...

I.C.: Să îmi spună că pot mai mult, că am o personalitate care poate fi împinsă spre mai mult și nu mă deranjează să fiu competitivă – că nu funcționează pentru toți copiii, la mine a funcționat, și care îmi zice de fiecare dată când greșesc, ce am greșit, și poate să mă privească din afara dragostei ei enorme de mamă pentru mine. Ceea ce e o calitate rară la un părinte, să își vadă copilul așa cum este. Astăzi încercănat – dar de ce ești încercănat? Că arăt obosită, nu mă arăt superbă în fiecare zi – sau că nu am stat dreaptă, sau că nu m-am uitat la cameră, cum o să mă certe acum, sau toate lucrurile bune pe care mi le zice.

Disoluția tensiunilor operatori privați-operatori de stat în lumea artei. Soluția Ioanei Ciocan: linii de finanțare separate

I.V.: Îți mai pun o întrebare, care nu știu dacă e grea, dar nici ușoară. Tu ești un curator independent, în același timp ai lucrat în Uniunea Artiștilor Plastici,  niște ani ai fost vicepreședinte UAP. Știi cum e, și la stat, și privat. Cum facem să dispară în timp, nu mâine, această tensiune care este evidentă, între sectorul cultural independent și instituțiile de la stat, în subordinea Ministerului Culturii sau a autorităților locale?

I.C.: Să înțelegem, în primul rând, că e loc pentru toată lumea, că lucrurile pot să se schimbe un pic și în timp, și cred că trebuie o împărțeală foarte clară a categoriilor. La un moment dat a trecut asta printr-un proiect, undeva, că ar trebui să existe fonduri și proiecte realizate de operatorii mari, fonduri și proiecte realizate de operatorii mici, fonduri și proiecte realizate de instituțiile de stat, și cumva separat, pentru că la AFCN este veșnic această problemă, că aplică și ONG-urile și aplică și muzeele de stat, care oricum au finanțare, deci cred că aceste linii de finanțare un pic mai clare, fiecare ce face, și lucrurile ar fi un pic mai simple.

I.V.: Ioana Ciocan, mulțumesc mult pentru acest dialog, și în final o să te rog să te uiți la cameră, ca să nu se supere mama ta pe noi, și să adresezi un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

I.C.: Să vă uitați și la următorul, nu doar la acesta, cu mine, pentru că următorul o să fie cu siguranță mult mai interesant...

I.V.: Mulțumesc mult, Ioana!

I.C.: Mulțumesc și eu!