Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Lari Giorgescu

Episodul 37 al sezonului II al podcastului Avangarda surprinde printr-un artist complet: a jucat teatru clasic, independent, stradal, românesc și european, s-a lăsat sedus de Dada și întotdeauna și-a prețuit mentorii. E tânăr, dar are o experiență formidabilă, e un interlocutor agreabil, și crede că nu există o definiție mai bună a genului uman decât aceea de ființă culturală. Părinții l-au îndrumat către ingineria mediului, dar în anii de liceu, el a crezut că va deveni fotbalist: a jucat patru ani mijlocaș la Universitatea Craiova, antrenat de Aurică Beldeanu. Și-a dat seama că inima lui însă e, ca și mintea, pentru o artă a sensibilității, care nu sfidează mișcarea, dar o asimilează ca parte a libertății creatoare: Lari Giorgescu a dat la actorie și a devenit unul dintre cei mai buni actori ai generației sale. Antrenamentul teatral îl datorează însă unei forme de mentorat de la care se revendică și în jurul cărora a dezvoltat prietenii mature, prețioase, destinale: Miriam Răducanu și Gigi Căciuleanu sunt cei care au educat talentul lui Lari Giorgescu. Invitat la Avangarda, Lari Georgescu îi povestește fostului ministru al Culturii ce înseamnă, pentru el, familia, care i-a fost cel mai bun director de conștiință, spiritul de lucru în echipă, în ciuda spectacolelor de tip one man show, în care a jucat în perioada lui de teatru independent, fascinația față de Horațiu Mălăele, dar și dorința de a lucra cândva cu Marcel Iureș, Oana Pellea sau Alexandru Dabija. Veți afla care este spectacolul senzațional în care Lari Giorgescu urmează să joace în această toamnă într-un rol de travesti și care sunt planurile lui de viitor. Pentru că, așa cum mărturisește chiar Lari Giorgescu, ascultător al podcastului Avangarda, energia lui crește de la an la an în lumea artei făcând ceva mereu diferit. În fond, „toți avem ceva dadaist în noi”, ne avertizează Lari Georgescu, toți suntem compuși de crâmpeiele noastre de subiectivitate, de curaj, ba poate chiar de inocentă naivitate. Într-un dialog al prieteniei, actorul care a făcut avangardă în generația lui, Lari Giorgescu: expansiv, sincer, un interlocutor excelent, având, de altfel, și cele mai bune și curioase întrebări pentru Ionuț Vulpescu.

Interviul integral poate fi vizionat accesând link-ul:

O generație conflictuală. Lari Georgescu: „Suntem avangardiști, pe undeva.”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Azi am bucuria să îl am invitat pe actorul Lari Giorgescu. Lari, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.

Lari Giorgescu: Mulțumesc că m-ai invitat. Te urmăresc de ceva vreme și îmi place Avangarda asta pe care o faci.

I.V.: Ce zici, crezi că lumea mai are nevoie de Avangardă sau stăm toți așa, cuminți, și mai vedem ce se întâmplă, ce facem cu viața noastră?

L.G.: E foarte greu de răspuns la întrebarea asta pentru că mi se pare că suntem așa, o generație conflictuală, încât pare că fiecare acțiune pe care o întreprindem e avangardistă. Cel puțin așa ajung la mine energiile pe care le iau din întâlnirile cu oamenii, din presă, de ce nu, din studii. Mi se pare că suntem mai degrabă o generație care încearcă să se opună tuturor lucrurilor din trecut. Unele cu sens, altele cu mai puțin sens. Poate și asta ține, cumva, de Avangardă. Suntem avangardiști, pe undeva.

Lari Giorgescu, atașat unor forme de mentorat. „Eu cred mult într-o formă de smerenie cumva, în raport cu cei care au lucrat ca tu să poți lucra mai departe și să duci mai departe ce au făcut ei.”

I.V.: Conflictul dintre generații crezi că e bun sau mai degrabă rău?

L.G.: Cred că este speculat în principiu pentru că foarte puțini oameni sau tineri mai au un mentor sau trec prin perioadă mentorală. Cred că e foarte ușor să critici sau să nu îți mai fie simpatic cel care se ocupă de ce te ocupi tu cu mult înainte. Cred că e și constructiv, depinde foarte mult cum îl folosești, ca toate lucrurile. Cred că e și constructiv, dar poate să fie și dăunător. Pentru că eu cred mult într-o formă de smerenie cumva, în raport cu cei care au lucrat ca tu să poți lucra mai departe și să duci mai departe ce au făcut ei. Cred că e bine să fim informați, nu superficial, ci real, să încercăm să ne punem prin empatie în rolul celor de dinaintea noastră și să contrazicem lucruri. Cred că e bine să le contrazici, să te opui lor, dar după ce ești bine informat.

I.V.: Spune-mi o polemică, ți se pare vreo dispută recentă din spațiul cultural interesantă?

L.G.: Interesantă!

Spectacole clasice, montaje moderne. Progresism sau decadență? Lari Giorgescu: „Dar mi se par de apreciat cei care montează în spirit de avangardă texte clasice fiind conștienți și informați de ce s-a întâmplat înainte”

I.V.: Interesantă! Care aduce ceva bun. Nu e doar un scandal care vine și pleacă fără să lase urme.

L.G.: Aș putea să vorbesc despre spectacolele de teatru. Sunt foarte multe texte clasice reinterpretate de regizori, avangardist, de avangardă, care nu mai au nicio legătură cu montările din trecut. Dar mi se par de apreciat cei care montează în spirit de avangardă texte clasice fiind conștienți și informați de ce s-a întâmplat înainte. De pildă, unul dintre spectacolele care m-a impresionat și pe care l-am văzut puțin mai târziu, din păcate, e Pădurea spânzuraților, montat de Radu Afrim la Teatrul Național, la Sala Mare. Cred că l-am văzut anul trecut, abia, deși el este montat de ceva vreme, și nu mai are legătură, de pildă, cu Pădurea spânzuraților pe care l-am văzut premiat la Cannes, în cinematograf...

I.V.: În regia lui Liviu Ciulei.

L.G.: Da.

I.V.: Zilele astea se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Liviu Ciulei.

L.G.: Acolo este o redare extraordinară, minunată a ceea ce înseamnă romanul. Ceea ce face Radu Afrim e diferit, dar și actual, a reușit să găsească un echilibru foarte bun după părerea mea, în interpretarea actorilor și prin folosirea mijloacelor moderne de ce înseamnă teatru, prin specularea bună a spațiului minunat pe care o are Sala Mare a Teatrului Național.

Controversa Lari Giorgescu, nominalizat la Premiul UNITER din 2012: Un Cațavencu universal, făcut doar din onomatopee.  „Așa că apropo de avangardă, simt cumva că am făcut și eu parte din fenomen, ce a însemnat asta, în București, în zona teatrală.”

I.V.: Tu ai jucat un repertoriu variat în ultimii ani. Joci destul de mult dramaturgie românească, dar și piese din dramaturgia universală. Te simți mai confortabil în piese așa-zis clasice sau în piese de autori noi, care așteaptă să confirme odată cu tine, cu evoluția ta?

L.G.: Apropo de titlul podcastului Avangarda, cred că sunt cunoscut mai degrabă prin mijloacele de avangardă pe care le pun în scenă...

I.V.: Ajungem, inevitabil, și acolo.

L.G.: Pentru că am jucat în teatrul clasic destul de mult, fără cuvinte, dar joc mult mai mult cu cuvinte. Prima dată am fost nominalizat la premiile UNITER pentru un rol fără cuvinte. Am făcut Cațavencu la Sala Mare, în spectacolul D`ale noastre, de Gigi Căciuleanu, și atunci au fost stârnite multe polemici pe seama nominalizării mele din 2012. Pentru că într-adevăr, foloseam onomatopee, mă foloseam de litere, Gigi a avut o idee absolut minunată, și anume, să facă din monologul lui Cațavencu, cunoscut de toată lumea, să ia doar vocalele din el, să mi le atribuie mie, și să facem un monolog dictatorial, care a devenit cumva universal. Am făcut și un turneu în afara țării, prin ICR, în principalele capitale europene: Londra, Bruxelles, Paris, Lisabona, am fost și în partea asta, mai înspre noi, Sofia, Chișinău, și oamenii au reacționat foarte bine pentru că se înțelegea. Îl făcuse pe Cațavencu universal. Așa am debutat și așa am și fost angajat la Teatrul Național în anul 2012. Bineînțeles că polemicile au fost nenumărate, și pentru că nu foloseam cuvinte, dar și pentru că până atunci tot folosisem cuvinte, și cumva aveam destul de multă experiență în domeniu. Făcusem chiar Leonce și Lena, în regia lui Horațiu Mălăele la Teatrul de Comedie, și îl jucasem pe Leonce. Textul lui Georg Büchner este o minune, un text filosofic făcut accesibil maselor. E ceva extraordinar. Și numai, jucasem și în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul de Comedie, în Ioana și focul, un text de Matei Vișniec, jucam la Green Hours, într-un one man show. Știu tot ce înseamnă subsolurile Bucureștiului din punct de vedere cultural al teatrelor, dar și podurile. Erau câteva spații în care se juca în pod. Era o manifestare de frondă, eram surprins că totuși nu eram cunoscut când făceam teatru independent în spațiile astea mai puțin cunoscute, dar oamenii veneau tocmai pentru că era altceva decât teatrul clasic. Așa că apropo de avangardă, simt cumva că am făcut și eu parte din fenomen, ce a însemnat asta, în București, în zona teatrală.

Experiența lui Lari Giorgescu, actor universal: teatru de avangardă, teatru underground, teatru clasic, teatru independent, teatru de stat

I.V.: Tu ai făcut această dublă experiență, ai făcut teatru underground, teatru independent, apoi ai fost angajat...

L.G.: Și încă mai fac!

I.V.: Și încă mai faci! Ai fost angajat de niște ani, zece ani!

L.G.: Zece ani, da!

I.V.: La cel mai important teatru, fanion, la Teatrul Național din București. Cum vezi tensiunea asta, care e evidentă, nu numai din și după pandemie, între teatrele de stat, din subordinea ministerului Culturii și a autorităților locale, și teatrele independente? Cum se poate rezolva? E o întrebare dificilă chiar și pentru mine, când eram ministru...

L.G.: Asta voiam să zic...

Cum vede Lari Giorgescu ieșirea din tensiunea dintre teatrul de stat și cel privat? Modelele Budapesta și Paris, demne de implementat. „Teatrele independente trebuie să își scrie proiecte, trebuie să aibă echipe foarte bine puse la punct pentru proiectele respective, ca să trăiască cumva tot din zona de stat, din zona aceasta își trag seva.”

I.V.: Dar cum vezi totuși, ușor, ușor, în timp, să dispară această tensiune care este evidentă astăzi?

L.G.: Cred că ar trebui poate împrumutat un model din afară și implementat în România. Cred că cei de la Budapesta se descurcă foarte bine cu fenomenul acesta, cu găsirea unui echilibru. Mi se pare că sistemul teatral din Paris, din Franța, iarăși reușește cumva să echilibreze zonele. Cred că nu poate exista teatru independent fără finanțare de la stat. Cumva, l-aș numi teatru privat, pe cel care nu folosește deloc finanțare de la stat, dar eu vorbesc despre niște instituții fanion. Eu când mă gândesc la teatru independent mă gândesc la instituții precum Unteatru, Reactor, de la Cluj. Ce fac cei de la Teatrul Aoleu din Timișoara. Adică unde nivelul calitativ a ceea ce fac nu presupune neapărat latura comercială, nu presupune producerea unor spectacole care să vândă, ci mai degrabă se aruncă în texte grele. De pildă la Unteatru sunt montate piese de Cehov, de Harold Pinter, sunt montate chiar și piese precum Leonce și Lena de Georg Büchner. Acum se joacă cu mare succes Domnișoara Iulia. Deci Strindberg. Vorbim despre niște autori care în teatrul privat, cel care este 100% nefinanțat de ceea ce putem numi stat și implicarea lui, nu vorbim de titluri atât de interesante pentru cei care fac teatru independent. Și de ce spun asta? Pentru că teatrul independent precum Unteatru și altele pe care le-am menționat mai devreme funcționează după principiul atragerii fondurilor prin AFCN. Trebuie să își scrie proiecte, trebuie să aibă echipe foarte bine puse la punct pentru proiectele respective, ca să trăiască cumva tot din zona de stat, din zona aceasta își trag seva. Pe lângă, există și posibilitatea ca oamenii să facă asta de plăcere, pentru că au un text, nu au primit finanțare, dar au niște idei bune, de pus în practică. Deci e atât de delicat, nu știu dacă am reușit să fac o expunere...

I.V.: În special la teatru m-am gândit, în  2015, când am decis ca 2% din încasările Loteriei să meargă lunar către AFCN.

L.G.: Da!

Leviathan  în teatre. Cum te angajezi la stat ca absolvent de Teatru în zilele noastre? Lari Giorgescu: „Nu mai există concursuri în momentul de față, nu se mai fac concursuri pentru actori, ca atare, e o luptă, o junglă pe undeva, dar asta nu înseamnă că nu ies actori buni la suprafață.”

I.V.: Vreo 500000 de euro pe lună. Mulți din ei merg tocmai pentru încurajarea unor companii de tipul acesta și a unor proiecte din zona teatrului, care altfel nu ar putea să se descurce. Și în felul acesta sunt zeci de proiecte -  ai spus deja câteva – care sunt foarte bune. Nici nu mai contează distincția, care nu ar trebui să mai fie atât de evidentă între stat și privat, pentru că ele s-au impus. Sunt teatre care în timp au demonstrat, cu actori foarte buni, cu regizori, cu premii.

L.G.: Nu mă pricep bine, dar pot să vă spun că tot ce înseamnă să fii actor la ora actuală în România necesită o zonă independentă în care să te remarci, să te impui, să ți se întâmple lucruri, pentru că numai așa poți fi văzut eventual de o instituție, să fii luat și tras într-o instituție de stat. Nu mai există concursuri în momentul de față, nu se mai fac concursuri pentru actori, ca atare, e o luptă, o junglă pe undeva, dar asta nu înseamnă că nu ies actori buni la suprafață. Pentru că cred că atunci când vorbim despre teatru, pasiunea este un element cheie extrem de important, și din păcate, cu foarte multe sacrificii, mânat de pasiune, cel care e cu adevărat talentat, răzbește, dar nu îi e deloc ușor. Contextul este extrem de nefavorabil.

Lari Giorgescu despre vedete și influenceri în lumea teatrului

I.V.: Crezi că peste 20, 30, 40 de ani, publicul va spune despre actori din generația ta, chiar mai tineri, va recunoaște mari actori, mari valori, așa cum noi ne raportăm astăzi la actorii de dinainte, din generația de aur, să spunem? Am avut invitați actori extraordinari, săptămâna trecută l-am avut pe Mircea Diaconu, am făcut podcast cu Victor Rebengiuc, Dorel Vișan, Emilia Popescu, Rodica Mandache, Victoria Cociaș, Răzvan Ionescu, Alexandru Repan, Costel Constantin, George Costin și alții. Crezi că peste ani generația ta, publicul va recunoaște niște actori extraordinari așa cum erau cei de dinainte?

L.G.: Cred că e greu să nu facă comparație oamenii, pentru că sunt obișnuiți să pună artiștii și în general oamenii în niște cutiuțe bine definite, dar cred că trebuie să îi obișnuim să nu compare lucrurile, pentru că sistemul socialist care era structurat de un anumit fel, cel de dinainte de ’90, putea da naștere – și datorită faptului că internetul nu era cum e – la niște fenomene, la ceea ce putem numi vedetă. Acum că termenul de vedetă în România noastră...

I.V.: Oricine e vedetă...

L.G.: Oricine e vedetă!

I.V.: Și nimeni nu e!

L.G.: Dacă ne uităm numai la industria filmului observăm cât se folosesc de influenceri și vedetele de internet în ceea ce înseamnă filmele comerciale. Și cât de dese sunt aparițiile în domeniul acesta. Nu vreau să divaghez dar cred că o comparație ca cea pe care ai făcut-o tu mai devreme să nu încapă... dar asta nu înseamnă că nu îi putem lua ca repere și nu putem înțelege ce au făcut ei.

Lumea cinematografică, cerc închis pentru Lari Giorgescu?

I.V.: Sunt lumi diferite. Asta sunt lumi diferite, în care televiziunea publică, în primul rând, și-a fixat în conștiința publică niște chipuri care greu vor putea și șterse. Lumea pe care o trăim, libertatea, cu totul mai sofisticat și mai divers, e cu totul și cu totul altceva. Te impui altfel și inclusiv filmele care se fac. Mai ales că tu ai jucat, ai făcut și film.

L.G.: Da, mai puțin cunoscute, din păcate, pentru că unele filme sunt făcute să răzbească, și altele pare că nu. Dar pot spune că nu sunt străin de experiența cu camera. Am făcut câteva roluri în  regia lui Dinu Tănase și am făcut roluri mici în alte producții. Mi-ar plăcea foarte mult să lucrez mai mult în industria cinematografică. Din păcate, cum pare pentru cei din industria cinematografică că mediul teatral este un cerc închis, așa pare pentru mine, că mediul cinematografic este un cerc închis. Trag nădejde, și nu am renunțat, că mi se va întâmpla la un moment dat.

Lari Giorgescu, de la o carieră de inginer al mediului, la UNATC. Ce rol au avut mentorii Gigi Căciuleanu și Miriam Răducanu?

I.V.: Ai făcut UNATC-ul, dar până atunci ai făcut un liceu de profil economic, la Craiova.

L.G.: Da, exact!

I.V.: Cum a fost trecerea de la economie la teatru?

L.G.: Știi, mie mi-a fost foarte greu să îmi dau seama ce se întâmplă cu viața și cum funcționează lumea. Nici acum nu pot să îmi spun cum funcționează, dar încerc să o bâjbâi și îmi păstrez forma de curiozitate. Cât nu aveam repere deloc, mă ghidam după ce îmi spuneau părinții, în care am mare încredere. Că am mare încredere! Știam că eram pasionat de fotbal, înainte să intru la Liceul Economic, nu știam la care să merg, părinții mei m-au ghidat către asta și i-am ascultat. Totodată la facultate m-au ghidat spre ingineria mediului și i-am ascultat și acolo, dar mânat cumva de o pasiune pe care o începusem în liceu, spre finalul liceului, le-am zis că încerc o dată și la UNATC și dacă intru, asta trebuie să fac. Am intrat și m-au înțeles. Nu au ținut să merg pe o profesie de inginer al mediului, ci m-au lăsat să vin spre partea asta, de actorie. Când am ajuns în București am ajuns întrebând unde este PRO TV-ul de la gară, unde pun documentele, pentru că știam că facultatea de Teatru este pe undeva pe lângă PRO TV. Fostul sediu PRO TV acum, pe Pache Protopopescu. Doamna de la troleibuz chiar mi-a spus: „Iei 86 și te duce exact la PRO TV.” Acum am întrebat unde e Universitatea. Și am depus dosarul. Venisem neștiind pe nimeni și necunoscând pe nimeni. A fost o chestie de șansă. Și i-am ascultat și încă îi ascult. Sunt niște părinți care au zis că nu se opun niciodată unui lucru pe care mi l-am dorit. Dar dacă nu îmi doream ceva, eram sigur că ei mă vor ghida. Cred, cumva, că asta s-a menținut, pentru că mai târziu am întâlnit-o pe doamna Miriam Răducanu și pe soțul ei, Cornel Răducanu, care încă din anul II de facultate, după ce am făcut un spectacol cu Gigi Căciuleanu, mi-au devenit repere și mentori. Cumva am descoperit și lumea teatrului, și lumea întreagă, având niște piloni, niște oameni pe care m-am putut sprijini și susține, mai ales când mi-a fost greu.

I.V.: Și ai ratat șansa asta, să fii inginer al mediului.

L.G.: Ooo, da!

I.V.: Ce ar însemna să fii inginer al mediului, cum, ce e asta?

L.G.: Cred că dădusem un examen atunci la Biologie și la Chimie, nu mai știu ce era atunci, nu știam exact ce presupune, dar părinții mei mi-au spus să dau. Cred că era cu silvicultura, ceva cu împăduriri. Cred că despre asta era vorba, dar repet, mă duceam pentru că fusesem îndrumat și aveam încredere. Oricum, nu aveam de gând să pierd un an. Nu sunt adeptul. Am văzut că există un fenomen mai nou: așteptăm un pic să vedem ce urmează să ni se întâmple. În actorie câteodată chiar există principiul acesta, în actorie, când nu înțelegi, mai ales pentru un actor, funcționează, pentru că este posibil să îți dai seama pe parcurs ce se întâmplă și să facă sens.

Actorul Lari Giorgescu, mijlocaș la Universitatea Craiova, antrenat de Aurică Beldeanu

I.V.: Ai zis că erai pasionat de fotbal, fiind născut la Craiova. E greu să scapi. Ce înseamnă să fii pasionat? Mergeai la meciuri, pe Ion Oblemenco, sau ce înseamnă?

L.G.: Tata mă ducea de fiecare dată și pe Extensiv, pentru că era și Extensiv, nu ratam meciurile. Tatălui meu îi plăceau și mergeam cu el cu mare drag. Dar am intrat și eu. Tot timpul se anunțau în ziarele locale când se făceau preselecții și am dat și eu o preselecție și am intrat. Și am fost la juniori vreo 4 ani, la Universitatea Craiova, și cumva le spun oamenilor gluma că sunt pe undeva un fotbalist ratat, pentru că de mic asta speram să devin, fotbalist.

I.V.: Deci ai jucat la juniorii Universității Craiova. În ce perioadă?

L.G.: Grupa 86. Acum, Dumnezeu știe. Îl aveam antrenor pe Aurică Beldeanu.

I.V.: Marea glorie a Universității Craiova.

L.G.: Despre care am vorbit cu domnul Costel Constantin.

I.V.: Mare mijlocaș, Aurică Beldeanu, la echipa națională.

L.G: Îi leagă o prietenie.

Ionuț Vulpescu, nostalgic: Universitatea Craiova, „cea mai frumoasă echipă de fotbal pe care am văzut-o jucând vreodată în România”

I.V.: Generația absolută a Craiovei Maxima, care era așa: Lung, Negrilă, Tilihoi, Ungureanu, Țicleanu, Ștefănescu, Geolgău, Balaci, Cămătaru, Irimescu, Cârțu. Nu o să îi uit niciodată. Echipa asta nu o să o uit niciodată.

L.G.: Deci tata acum e în extaz.

I.V.: E cea mai frumoasă echipă de fotbal pe care am văzut-o jucând vreodată în România. Are Marin Sorescu o vorbă, din Carul Mare, Craiova e cel mai frumos oraș din lume. Ei, dacă vedeai și Craiova jucând sigur era cel mai frumos oraș din lume. Deci ai jucat și ai fost antrenat de Aurică Beldeanu.

L.G.: Da, o perioadă de câțiva ani. Rămăsesem, începusem să am probleme cu școala, și mama mi-a zis: „Uite care e treaba, nu credem că ești un mare talent, și nici nu cred că te putem susține, nu mai bine îți vezi tu de treabă?”

Lari Giorgescu: „Eram dependent de mișcare”

I.V.: Ce jucai?

L.G.: Eram dependent de mișcare. Mai târziu lucrurile astea au generat în altă formă de expresie. Artistică. Eram realmente dependent de mișcare. Adrenalina de alergat după o minge, pentru mine era addictive. Eram înnebunit să alerg și să mă văd în acțiune. Mă simțeam util și cred că un nivel de endorfine mi se urcau la creier, sau le genera corpul meu.

I.V.: Ce te punea Beldeanu să joci?

L.G.: Mijlocaș.

I.V.: Mijlocaș! Acolo ai spațiul de manevră cel mai mare.

L.G.: Da!

Teatrul, muncă de echipă pentru Lari Giorgescu. Condiție obligatorie: empatia

I.V.: Asta te-a ajutat cumva, ideea de spirit de echipă? Faptul că ai făcut fotbal, mai târziu te-a ajutat în teatru, în companii, în trupe?

L.G.: Eu cred foarte mult în treaba asta, lucrul în grupe. Deși, culmea, sunt unul dintre actorii care are multe spectacole într-un singur personaj. Încă le am. Dar și acolo faci echipă, pentru că și cu publicul faci echipă. Teatrul e ceea ce numim o întâlnire între ceea ce se întâmplă pe scenă, între întâlnirea de pe scenă și întâlnirea de pe scenă cu publicul. Nu poate să existe  în afara publicului și cred că e greu să nu poți să faci echipă. Sau să faci teatru și să fii, nu știu, lipsit de empatie, de conexiunea asta. Poate se poate, dar mie mi se pare mai degrabă o povară, ceva tehnic, devine o meserie, mai degrabă, nu o profesie.

I.V.: Am citit undeva că atunci când erai în perioada de la Craiova – de liceu, mă gândesc, și când jucai fotbal, mergeai la Teatrul Marin Sorescu.

L.G.: Ah, da!

Doamne pe stadion. Lari Giorgescu: „Și încă mai merg pe stadioane și mă bucur cumva că văd multe fete, sunt multe femei, și nu se compară nivelul de comportament cu ce știam eu că era pe stadioane, în Craiova, unde femeile aproape că lipseau atunci.”

I.V.: Și vedeai piese în regia lui Silviu Purcărete și Vlad Mugur. Cum era teatrul atunci?

L.G.: Așa cum mă duceam la fotbal, mă duceam și la teatru. La fotbal cu tata, împreună cu mama la teatru. Pe stadioane... apropo, încă mai merg pe stadioane, din când în când. Am văzut săptămâna trecută România-Croația, tineret, under 21. Și încă mai merg pe stadioane și mă bucur cumva că văd multe fete, sunt multe femei, și nu se compară nivelul de comportament cu ce știam eu că era pe stadioane, în Craiova, unde femeile aproape că lipseau atunci. Dar acum cred că lucrurile s-au mai civilizat. Mergeam cu tata și cu mama. Atunci, Vlad Mugur și Silviu Purcărete erau în ediția princeps a tot ce înseamnă teatru în România. Iar Teatrul Național din Craiova este, era, unul dintre principalele nuclee teatrale din România. Nu mai vorbesc despre turneele pe care le făceau.

Copilul Lari Giorgescu, strecurat pe ușa din spate la repetițiile lui Silviu Purcărete: „fără să știe nimeni”

I.V.: Cu Emil Boroghină manager.

L.G.: Cu Emil Boroghină manager. Îmi aduc aminte că eram un pic mai lucid când Silviu Purcărete a montat A 12-a noapte, este singurul spectacol la care am asistat și la repetiții, fără să știe nimeni. Învățasem o ușă, pe la bilete, prin spatele teatrului, care de obicei era deschisă, nu știu cum am descoperit-o. Nu îmi mai aduc aminte. Și de unul singur m-am aventurat în Instituția Teatrului Național de Craiova, am descoperit sala mare și am văzut că repeta Silviu Purcărete în spațiul scenei mari. Spectacolul era făcut cu publicul pe scenă, ca atare, erau destul de departe și nu mă vedeau, mă ascundeam în ultimul rând și rămâneam acolo cu orele, uitându-mă la repetiții, fără să fiu văzut. După care plecam acasă. Cred că am văzut spectacolul acela, după premieră, de cel puțin 10 ori, poate chiar mai bine.

I.V.: 12... 12 seri pentru a 12-a noapte...

L.G.: Da, noaptea de la spartul târgului sau a 12-a noapte. Frumoasă...

I.V.: Care e întâlnirea din lumea teatrului care te-a influențat decisiv? Care te-a marcat, care a schimbat ceva în tine, în modul în care vezi și joci teatru?

L.G.: Întâlnirea e cea cu Gigi Căciuleanu, de departe. Faptul că a avut încredere să ia un răzvrătit, apropo de avangardă.

Lari Giorgescu despre Gigi Căciuleanu: „E înnăscut dadaist, nu cultivat dadaist”

L.G.: Gigi am impresia că dacă nu ar fi existat Dadaismul, eu îl văd pe Gigi Căciuleanu ca pe un artist extrem de dadaist, înnăscut dadaist, nu cultivat dadaist. Are o altfel de nebunie frumoasă a sensurilor în nonsens. Știu că pare paradoxal și total lipsit de logică ce spun, dar pentru mine, și poate pentru câțiva care îi știu spectacolele, are mult sens. Întâlnirea cu Gigi mi-a schimbat fundamental tot ce înseamnă experiență teatrală. Mai mult decât atât, Gigi Căciuleanu e un om și un artist extrem de riguros, nu lasă nimic la întâmplare. Fiecare undă din timpul care se întâmplă în spectacolul lui este gândită și răzgândită și procesată de nenumărate ori, în toate spectacolele. Iar eu de ce ziceam că sunt răzvrătit? Că a luat un răzvrătit? Pentru că m-am dus la el la casting în 2007, mânat de o colegă cu care lucram la secția de coregrafie, făcusem un duet, și i-am spus că nu vreau să vin. Când m-a luat eu am spus că sunt actor și nu vreau să fac asta. El mi-a zis: „Poate te mai gândești!” Și eu i-am zis: „M-am gândit, puteți să fiți sigur că nu!” și la o săptămână după, m-a sunat producătorul lui, și zice: „Uite, domnul Căciuleanu se gândește că poate ar fi bine să veniți la câteva repetiții să vedeți despre ce e vorba.” Am văzut că lucra cu mine diferit decât cu dansatorii din trupă, ca și cum ai lucra cu un actor. Atunci, apropo de avangardă, mi s-a dat și o poezie, spuneam o poezie absolut minunată în deschiderea spectacolului, pe care o spunea el când era în România, mai că îmi vine să o zic acum. Am spus-o peste tot, dar e o minune.

I.V.: Chiar te rog să o spui.

L.G.: Am tot zis-o, dar e atât de frumoasă! E o poveste făcută din povești, și apropo de dadaism, din povești românești. Și zice așa: „Din dunga aia roșie, galbenă de cer/ Se-ntâmplă lucruri, se-ntredeschide lada cu minciuni/ De mi se-neacă, neică, ochii-n nicăieri,/ Pe celălalt tărâm o stea o învață pe alta cum să stea/ Cu o falcă-n pământ, muma pădurii,/Neagră-i de cer, în noaptea gurii/ În iaz de lună, sân de zână,/ Ileana, soră Cosânziană,/ Senzații caută, nebună,/ Noapte hapsână, zmei fârtați,/ Codru vrăjmaș. Din nor în nor/ Pepelea, Soare-ntr-un picior/ Netoți, Păcală și Tândală/ Sunt tocați mărunt de către toți/ Da-n van, că-s nărăvași./ Între ciocan, ciocan!/ Și nicovală, piticii seceră./ Seceră, dar spală!/ Cheală, vicleană/ Pasărea măiastră înșiră/ Mărgărite la fereastră./ Navede-i tare de-o ureche,/ N-aude, nu mai vede afară/ Șontâc pe drum de seară/ Nu-și vin de hac/ Dar fac pereche/ Verde și Roșu Împărat/ Își fac și ei în doi război,/ Tărăboi de cad din pat./ În sat ăi mai tineri/ S-au îmbătat cu Sfânta Vineri/ Și-o tot îmbie,/ Să mai vie/ Să ia la puț/ O apă vie./ Haihui, bau, bau, ba!/ Ba îi, ba nu-i,/ Moș Vodă Lobodă/ S-a înfipt în orizont/ Și țipă că îi e dor/ De statul Palmă-Barbă-Cot/ Să-l vază fript/ Să-l mânce copt/ Cu papură împânat/ Albastră ca Zăpada,/ Colo, sus/ Se bălăcește în apus/ Iar calul alb înaripat/ Pe Făt-Frumos l-a înhățat/ Și hăt! Departe mi l-a dus!/ La Teatru cântă un pom/Fără o frunză/Lung și trist./ Așa e viața de artist!/ Vesel în vis/ Și în somn neom!”.

I.V.: Foarte, foarte frumos! Gigi Căciuleanu are talentul ăsta de a se apropia de texte clasice și de a le aduce în contemporaneitate, în actualitate, am văzut recent în regia lui, după Alecsandri, Chirița sau jocul de-a. A mai făcut și am văzut la Teatrul Național din Timișoara, recent...

L.G.: Moliere!

Lari Giorgescu, recunoscător pe viață lui Gigi Căciuleanu pentru întâlnirea cu Miriam Rădulescu

I.V.: Moliere! Special, într-adevăr! Deci asta e întâlnirea care a contat.

L.G.: Absolut, este definitivă. Iar mai mult decât atât, întâlnirea asta a generat o întâlnire despre care îți vorbeam mai la debutul episodului, cu Miriam Răducanu. Doamna, după premiera pe care am avut-o cu Oui, ba da! Un spectacol premiat în anul acela în 2007, care începea cu poezia aceasta, pe care am spus-o mai devreme, doamna Miriam a vrut să mă cunoască și Gigi a spus că dacă doamna Miriam vrea să mă cunoască e bine să mă duc și să încerc să stau cât mai aproape de ea, că îmi va fi de mare folos. Îi sunt pe viață recunoscător pentru întâlnirea asta și sunt recunoscător vieții pentru întâlnirea cu ea.

Acasă la Miriam Răducanu. Lari Giorgescu: „Dimensiunea lumii ei e atât de specifică, e ca nicio altă lume”

I.V.: Ce are special Miriam Răducanu? E o legendă, așa. E multă mitologie în jurul domniei sale.

L.G.: E mitologie pentru că doamna nu se dă pe mâna oricui, și a ținut cumva să își aleagă cumva oamenii de care s-a înconjurat cu mare atenție. E un artist special pentru că e un om special. Trebuie cumva să o înțelegi, și ca să o înțelegi trebuie să mergi la ea acasă. Ea, așa cum face cu oamenii, aducându-i la ea acasă, și înțelegând cumva dacă pot să rezoneze cu dimensiunea lumii ei, atât de specifice, și ca nicio altă lume. Pentru că la dumneaei acasă, undeva pe Barbu Văcărescu, împreună cu soțul dumneaei, timpul se dilata. Atunci când discutai cu ei, noi vorbim de niște oameni cu niște repere culturale fantastice, pe care nu îi laud pentru că îi laud, de dragul de a-i lăuda, ci chiar se întâmpla pentru mine, dacă poți să rezonezi sau să vibrezi cu paradigma asta, cu modul acesta de gândire, poate să fie magic pe undeva. Și înțeleg de ce Gigi a crescut cum a crescut, de ce Gheorghe Iancu a ajuns să fie cum a fost și foarte mulți alți artiști care au fost acolo. Nu mai vorbim despre faptul că a lucrat cu actori precum Ștefan Iordache, Gina Patrichi, oameni care și-au făcut mari roluri, chiar în sufrageria doamnei, lucrând cu dânsa. Vorbesc despre faptul că timpul se dilată pentru că ei îți solicitau și un anumit tip de atenție, cu care, dacă rezonai, plecai cu o părere mai bună despre tine de acolo. Sunt niște oameni care când vorbesc, dacă rezonezi cu dimensiunea lor și cu reperele pe care ți le dau, te îmbogățești și tu de ei, te învață să-ți arate că așa trebuie să fie, să comunici, să asculți, să cauți, să vezi, și când zic să vezi, zic să iei parte la acte culturale, pentru că mă acceptaseră, mă sunau din când în când să îmi spună ce concerte sunt, ce spectacole sunt, ce lucruri nu ar trebui să ratez. Domnul Cornel Răducanu era abonat la Dilema Veche, la Observatorul Cultural, și era un om de presă, în primul rând.

I.V.: S-a prăpădit, din păcate.

L.G.: Anul trecut. Da... Pentru mine au devenit bunicii, părinții, prietenii mei din București. Și acolo nu mi se părea că informațiile pe care le primesc sunt teme, deși erau pe undeva teme, mă făceau curios să mă duc acasă, să mă documentez, să înțeleg despre ce vorbesc. Datorită lor am văzut filme de Andrzej Wajda, de Tarkovski, de Bertolucci, și nu numai!

I.V.: Au fost ca niște profesori.

L.G.: Exact, dar și mai mult decât atât. Am rămas în prietenia asta cu dumnealor și o să rămân toată viața.

Lari Giorgescu despre anii în care a făcut teatru de stradă: „Dacă oamenilor le plăcea, rămâneau”

I.V.: A influențat cumva întâlnirea cu Gigi Căciuleanu modul în care joci? Nu e vorba numai de piesele regizate de el, dar te-am văzut în mai multe reprezentații la Teatrul Național, și recent în Omul care a văzut moartea. O piesă care a avut mare succes la Teatrul Național, joci împreună cu Costel Constantin și cu Adela Mărculescu. Modul în care tu joci, e foarte multă mișcare, lumea a văzut. Și în Chirița, după Alecsandri, publicul reacționează și te simpatizează, am observat asta nu într-o seară, deci nu era un episod și atât, dinamismul acesta, mișcările tale, exuberanța pe care o ai atunci când interpretezi. Totul e foarte dinamic, e o permanentă mișcare. Asta vine din faptul că ai făcut dans, că ai jucat? Cumva din viziunea regizorală a lui Gigi Căciuleanu, ți-a influențat și interpretarea altor roluri?

L.G.: Am fost foarte influențat de toți oamenii cu care am lucrat. Cu Gigi am lucrat cel mai mult. La Gigi timpul trebuie să treacă cu sens și să te ardă cumva, când lucrezi, și pot să înțeleg asta, adică lucrurile nu pot fi întâmplătoare. Dar știi, înainte de a-l întâlni pe Gigi Căciuleanu, am făcut teatru de stradă vreo câțiva ani la rând, doi, anume, niște veri, și îmi dădeam seama că acolo am fost foarte marcat și contaminat de reacția publicului, pentru că dacă erai bun, publicul stătea, pentru că... ei nu aveau un motiv, cei care treceau pe acolo, când făceai teatru de stradă, dacă le plăcea, rămâneau, dacă nu, plecau mai departe. Și am avut experiența aceasta de responsabilizare față de oamenii care stau în fața ta. Pe undeva, nu știu dacă dinamismul ăsta... niciodată nu este de dragul dinamismului de care vorbeai tu. Este un dinamism pentru că așa cum eram învățat încă din facultate, teatrul și aparițiile pe scenă sunt viața la puterea a X-a, poate chiar a mai multa, iar timpul acela, pe care oamenii îl petrec în fața actorilor, cred că și actorii sunt datori, coordonați, bineînțeles, de regizori, să ardă într-un anumit fel, să li se întâmple lucrurile într-un anumit fel. E viață concentrată. Nu cred în... e doar o părere personală aceasta, fac un disclaimer, nu cred în a-i fi comod unui actor pe scenă. Nu cred că prezența pe scenă pentru un actor este ceva comod. Dimpotrivă, cred că este o formă de a ieși din zona ta de confort și de comoditate, și cred că asta implică o anumită energie și o anumită dinamică, dar în sens, nu de dragul dinamicii, nu de dragul de a acționa pe scenă.

Deviza lui Lari Giorgescu: „Fiecare avem în noi un pic de dadaism”

I.V.: Ai spus într-un interviu mai vechi că toți avem ceva dadaist. Fiecare dintre noi are un pic de Dadaism. De ce crezi asta?

L.G.: Încă mai cred asta! Pentru că uită-te cum e viața noastră! Mi se pare că omul este... evident, cu tine aș putea avea discuția asta, și m-ar interesa părerea ta.

I.V.: Schimbăm rolurile. Răspund eu. Îmi pui întrebări pe final...

L.G.: Așa, te rog. Dar uite, poate vorbim împreună, că am vorbit foarte mult eu. Mă gândesc că știm cu toții că omul e o ființă fundamental culturală. Nu este un animal care să crească doar influențat de mediul în care trăiește și de nevoile primare pe care le are. Suntem și ceea ce se spune că suntem. Dar asta este o altă discuție. Și cred că așa cum poate ne interesează un spectacol de dans, și îl urmărim cu aceeași pasiune cu care urmărim, nu știu, un spectacol făcut pe texte de Moliere, sau Cehov, sau Shakespeare, sau ascultăm mai multe genuri muzicale, și ne găsim lucruri care ne plac și într-o dimensiune, și în cealaltă, suntem cumva compuși din mai mult decât o singură direcție. Nu știu, mi se pare puțin interesant, și poate necinstit, să spui că ești doar așa. Că vezi doar așa lucrurile. De asta cumva cred că suntem dadaiști, pentru că dadaismul presupune o formă de frânturi, de rupturi, de acumulări de cuvinte, câteodată aleatorii, cu care rezonezi fără să știi de ce rezonezi, dar rezonezi! Se întâmplă să îți placă. Câteodată, mai ales când nu te ocupi de asta, nici nu contează de ce, contează că îți place. Contează că vibrezi cu chestia respectivă, sau muzica, respectivă, sau tabloul respectiv, sau cu spectacolul respectiv. Și de asta spun că suntem cu toții dadaiști.

Actorul Lari Giorgescu, întrebare pentru teologul Ionuț Vulpescu: care este sensul vieții? Ionuț Vulpescu: „Viața e dar și mister”

L.G.: Sunt curios ce crezi tu, că asta era întrebarea, apropo de faptul că omul este o ființă fundamental culturală.

I.V.: Fără îndoială, în orice caz, în misterul și darul care e viața, trebuie să căutăm sensurile, iar acesta e un proces cultural. Care are de a face cu teatrul, în bună măsură, cu literatura, cu muzica.

L.G.: Pe mine mă interesa filiația ta teologică. Oare cum ai răspunde?

I.V.: Ar trebui să ne întrebăm care este sensul și care este scopul pentru care am fost creați? Și în orice caz, asta înseamnă să te ridici dincolo de ceea ce e astăzi, dincolo de ceea ce vine peste tine, dincolo de chestiunile care par și sunt urgente, dar nu sunt importante toate, de fapt, pentru că nu au legătură cu sensul vieții tale. Sensul vieții tale cultural, în paradigma în care spui tu, este educația pe care o ai și pe care trebuie să ți-o faci, pentru care trebuie să îți găsești răspunsuri. Nu există monolog. Doar în dialog, dialog tu cu tine, tu cu ceilalți, și într-adevăr, în sensul acesta, dadaismul e foarte actual, nu e doar un fenomen care s-a născut în România, și e cunoscut și ne-a pus pe harta lumii, Tristan Tzara, Moinești, Bacău.

L.G.: Zurich!

Lari Giorgescu, dându-i dreptate lui Nichita Stănescu: „Suntem ceea ce ne aducem aminte că suntem”

I.V.: Zurich, exact! În sincron cu Europa. E o permanentă căutare, dacă vrei, și rupturile astea care vin din multe, vin și din istorie, și din viața fiecăruia dintre noi. Or aici e un răspuns permanent, pentru că e o căutare permanentă. Și în teatru da, e instrumentul acesta, cum e și literatura, în egală măsură. Poate cel mai bun instrument de a afla răspunsul.

L.G.: Nu mai vorbim că teatrul se bazează pe literatură, pleacă din literatură, este izvorât de acolo. Apropo de întâlniri, știi că e un lucru pe care îl cunosc mulți oameni și pe care nu fac decât să îl mai afirm și eu încă o dată, un lucru pe care l-a zis Nichita Stănescu, noi suntem ceea ce ne aducem aminte că suntem, despre noi în momentul în care ne aducem aminte. Cred că sunt și niște formații de muzică rap care au luat asta.

I.V.: Aici nu știu, te cred pe cuvânt...

L.G.: Și le-au pus în unele piese de-ale lor. Cred că e mult adevăr în chestia asta, și apropo de ce ai spus tu mai devreme, ne oglindim prin celălalt. Și șansa, norocul de a te întâlni cu niște oameni, cu care rezonezi și care te pot duce într-o direcție care tu simți că e bună, e parte din viață, cumva, pentru că îți găsești un sens.

Lari Giorgescu, informație exclusivă: rol de travesti, premiera în toamnă

I.V.: Am vorbit de regizori care te-au influențat. Dar ai avut vreun actor, vreun model unde ai fost foarte atent?

L.G.: Da!

I.V.: Cine?

L.G.: Am fost foarte atent și i-am sorbit din priviri pe toți cu care am lucrat, nu mai vorbesc de Gigi și Miriam, care nu sunt coordonatori, nu sunt doar regizori, nu sunt doar creatori, ei sunt și interpreți. Dar am fost fascinat de Horațiu Mălăele, cu care am lucrat două spectacole, de care mă leagă o prietenie, cel puțin îmi place mie să cred că ne leagă o prietenie. Încă sunt fascinat de el, de felul lui de a fi, de umorul lui care este contagios, după părerea mea. Nu am avut șansa să lucrez, dar mi-ar plăcea foarte mult să lucrez cu Marcel Iureș. Mă bucur foarte mult de întâlnirea pe care am avut-o cu doamna Maia Morgenstern, am avut o premieră în primăvara anului acesta, la Teatrul Național, Cuvântul „progres” rostit de mama sună teribil de fals, un text de Matei Vișniec, în regia lui Botond Nagy, și ne-a cucerit pe toți doamna Maia la repetiții. Și mai aștept... sper să lucrez și cu Oana Pellea, mai aștept întâlniri pe care mi le doresc de ceva vreme. Poate în regie Alexandru Dabija, cu care nu am apucat să lucrez, și mi-aș dori. Iar în toamna anului acesta, cred că este publică deja informația, așa că pot să o spun. O să lucrez cu cel pe care l-am văzut montând A 12-a noapte, cu Silviu Purcărete, un spectacol care se numește Gertude, și este un text inspirat de Hamletul lui Shakespeare, numai că modificat de Radu F. Alexandru. O distribuție foarte frumoasă la Teatrul Național, începem pe 8 septembrie repetițiile și premiera cred că va fi pe 25 octombrie! Mă gândesc dacă să spun ce joc, pentru că e avangardist! Voi juca Ophelia! Într-un spectacol făcut doar cu bărbați! Adică acesta e conceptul regizorul. Iar Claudiu Bleonț, Gertude!

I.V.: Interesant!

L.G.: Da! Abia aștept să încep repetițiile, aștept întâlnirea asta de multă vreme! De când m-am apucat de teatru aștept întâlnirea asta!

Cel mai mare șoc din cariera lui Lari Giorgescu

I.V.: A fost așa, o seară când te-ai apucat de teatru, o seară când ai simțit că e minunat să fii actor? Care a fost, să zicem, dacă mi-ai dat un singur exemplu, momentul când te-ai uimit pe scenă cu adevărat?

L.G.: Sunt atât de multe! Dar cel mai puternic sentiment, cel mai mare șoc, l-am avut când am avut premiera cu D`ale noastre, cu Gigi Căciuleanu, la Sala Mare a Teatrului Național, care era ultima sală care intra în renovare. A fost și spectacolul, și premiera, care a închis cumva Sala Mare, cum o știam dinainte de renovare. Care avea, nu știu, vreo 1200 de locuri, acum are vreo 970, au făcut-o mai mică, pentru că avea niște laterale în plus adăugate, să intre cât mai multă lume. Cred că eram atât de preocupați de spectacol, întreaga distribuție, de ce trebuie să facem, de temele pe care le aveam, sarcinile pe care le aveam îmi păreau atât de grele și de multe și de stricte, încât nu m-am gândit nicio secundă cum va reacționa publicul. Nu mi-am pus problema asta decât atunci când s-a încheiat prima reprezentație în fața publicului. Câteodată te mai gândești, oare cum va fi primit lucrul acesta? Atunci eram atât de preocupați de munca propriu-zisă, încât nu cred că vreunul dintre noi și-a pus problema. Eram cu toții foarte tineri în distribuția respectivă. Și cred că premiera acelui spectacol a fost pentru mine extrem de puternică și încă mă urmărește efectul ei.

I.V.: Ai făcut vreodată pe scenă vreo prostie, nu ți-ai amintit ceva, ai încurcat?

L.G.: Oh, chiar recent...

I.V.: Da?

L.G.: Am făcut o prostie pe care nu o să o uit și pe care am mai povestit-o unor prieteni, jucam Iona, în coordonarea scenică a domnului Victor Ioan Frunză, pe care știu că l-ai avut invitat.

I.V.: Da, l-am avut invitat.

L.G.: Un regizor pe care îl apreciez și îl admir.

Panică pe scenă. Lari Giorgescu: „Am uitat!”

L.G.: Un profesionist desăvârșit. Și foarte special, și ne-a coordonat în spectacolul Iona de Marin Sorescu, că tot l-ai menționat mai devreme. La ultima reprezentație, s-a schimbat și sala, nu am apucat să repet începutul, înainte de a începe spectacolul să face un șnur, am omis să spun o frază care mie mi se părea extrem de importantă. Toate cuvintele, asta am discutat și cu dl. Victor Ioan Frunză, toate cuvintele sunt foarte importante la Marin Sorescu, și am ținut expres să rămână toate cuvintele. Mi-am dat seama că am omis o propoziție, cu gândul, de atâtea ori, mi-am zis: „Pot să mă întorc”. O zic pentru că știu ce trebuia să zic, și o iau de aici. Aproape că am încercat să fac pe scenă, cu sala plină, un gest ca și când mi-aș pune un semn de carte. Nu uita că aici ai rămas, de aici o iei. M-am întors, am zis ce trebuia să zic, de-abia începuse spectacolul, de cinci minute, și când am terminat de spus ce uitasem să zic nu am mai știut ce urmează să zic. Nu am mai știut nici unde sunt și am simțit că mi-a luat Dumnezeu mințile. M-am întors. Unul dintre muzicieni, că sunt doi muzicieni cu mine pe scenă, are textul. M-am întors către el, că în momentele alea poți să mori, realmente poți să mori, eu chiar cred asta. Tot sângele îl simțeam în cap și parcă îmi exploda. M-am întors la el și am zis: „Zii!” Știa și el că nu mai știu unde sunt. Se uita fix, era straight face, nu a comentat absolut nimic. M-am uitat la băiatul de la muzică, cel care regla luminile, și am zis că poate o să îmi zică el, dar am renunțat, m-am liniștit. Cred că au fost 30 de secunde, și am încercat să îmi aduc aminte ceva ce învățasem în facultate. Și anume că poate un gest îmi va aduce aminte unde sunt. Știam că urma să prind cu mâinile, din stânga și din dreapta, ale scenei, și în momentul în care le-am prins și am pus mâna pe ele, mi-am adus aminte unde sunt. Apropo de corp, că tot am discutat. Corpul mi-a dictat ce trebuie să zic. Ca o iluminare, ca o salvare, ca pe ceva de pe o altă planetă, m-am agățat de cele două funii, mi-a venit textul și am știut să continui.

I.V.: Erau funiile din casa spânzuratului!

L.G.: Exact, exact!

I.V.: Și  nu era una, erau două!

L.G.: Eh, da, bun reperul!

I.V.: Asta un episod unde ai fost tu protagonist. Dar ai fost martorul unui episod de tipul ăsta, de care îți amintești? Nu neapărat cu tine protagonist.

Horațiu Mălăele a improvizat, Emilia Popescu a avut o criză de râs. Lari Giorgescu, despre un moment excepțional din „Cafeneaua”

L.G. Am fost să văd, la Bulandra, Cafeneaua lui Horațiu Mălăele. Îl văzusem de câteva ori, spectacolul. Și Horațiu e un tip extrem de lucid, un actor care are geniu comic. Și a improvizat cu Emilia Popescu ceva, iar Emilia a avut o criză de râs. El, Horațiu, era dependent de replica ei ca să meargă mai departe spectacolul.

I.V.: Replica nu mai venea.

L.G.: Replica nu mai venea pentru că ea era cu capul în masă, râzând, culmea e că scena permitea. Adică el spusese o glumă, doar că gluma fusese alta și ea nu își mai revenea. Nu doar personajul râdea. Îmi aduc aminte că Horațiu avea o căciulă, ceva, un fular, și o lovea pe Emilia și zicea: „Hai mă, zii! Zii, te rog, zii!” Avea nevoie de replica ei. Publicul a fost absolut încântat de momentul respectiv.

Lari Giorgescu, spectacol pentru doar doi oameni în sală?

I.V.: O piesă care a avut succes mulți ani în repertoriul de la Bulandra. Cum faci dacă ai o zi proastă, o zi rea, nu îți iese nimic o săptămână, nu doar o zi, și trebuie să joci un rol de comedie, cum intri în pielea personajului, cum renunți la lumea ta, lumea de dinainte să urci pe scenă, și intri în pielea personajului pe care trebuie să îl joci?

L.G.: O să fiu foarte sincer. Nu știu! Îți spun că nu știu pentru că în momentul în care intri pe scenă, cred, se întâmplă niște energii. E o întâlnire de un anumit fel și eu sunt și un actor care se simte responsabil, mă simt responsabilizat că mă aflu în fața publicului. Îmi aduc aminte că am jucat o dată un spectacol, la finalul lunii mai, când publicul nu mai vine în număr așa de mare, într-un spațiu independent, erau doar două persoane care veniseră să vadă spectacolul. Și am ieșit și le-am spus că își pot lua banii pe bilete, se întâmpla acum mulți ani în urmă, și pot veni la o eventuală reprogramare a lui. Erau două doamne, și mi-au spus: „Care e problema, noi venim din afara țării, și în perioada asta suntem aici. Nu putem să vedem asta decât săptămâna asta și ne-am dori mult să îl vedem.” Atât am așteptat să îmi spună. Am jucat ca și când sala ar fi fost nu plină, ci arhiplină! Dar determinarea lor a făcut ca eu să mă investesc cu o mare responsabilitate. A fost unul dintre cele mai bune spectacole pe care le-am avut cu reprezentația respectivă. Ba mai mult, cei de la Teatru mi-au spus că îmi lipsește o doagă, apropo de funiile din casa spânzuratului, dar pentru mine a fost o mare bucurie. Există niște resurse care, nu știu, pe mine mă stimulează foarte tare. Știu că trebuie să intru pe scenă, să se întâmple ceva. Dar repet, asta e valabil doar pentru mine. Am văzut multe cazuri, mulți colegi vin câteodată obosiți. Teatrul Național se află într-o perioadă extrem de efervescentă, să spun. Multe producții, toată echipa teatrului lucrează. Unii actori lucrează două producții în aceleași instituții, în același timp, și seara mai și joacă. Cred că ține undeva de magie, de forță, de schimbul de energii pe care ți-l oferă arta teatrală, care eu cred, apropo de contextualizarea ei, că nu poate să fie influențată de dimensiunea virtuală care dă năvală în industria cinematografică și nu numai, în foarte multe industrii. Virtuală și AI, de inteligență artificială. Cred că e atât de vie întâlnirea asta între public și spectator, încât sper și îmi doresc să nu fie viciată.

Iubirea pentru actori. Lari Giorgescu: „Oamenii se atașează emoțional de povești”

I.V.: De ce crezi că actorii sunt cei mai iubiți de către public din toată zona culturală?

L.G.: Cred că e simplu, pentru mine e simplu să răspund la întrebare, actorii nu sunt luați ca individul X, ci sunt luați ca povestea care m-a marcat pe mine emoțional în momentul în care l-am văzut pe individul X spunând povestea respectivă. Și oamenii se atașează emoțional de povești, ne atașăm de filme, de asta e și efectul acesta puternic de educație pe care îl are teatrul. Pentru că vorbim de întâlnirea asta pe care o tot menționez eu. Ne întâlnirăm și impactul emoțional, deschiderea sufletului către o poveste care rămâne cu tine, îl face pe actorul respectiv să vină cu povestea respectivă. Nu știu cât se îndrăgostesc oamenii, sau țin, sau îl apreciază pe actor, dar foarte mult apreciază rolul care pe ei i-a modificat sau le-a adus un moment de revelație, pe undeva, sau de autoînțelegere.

Care e problema cu publicul festivalier?

I.V.: Ai fost la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, chiar zilele trecute, când te-am sunat, erai acolo. Crezi că e important pentru noi să avem un festival important, și mai sunt câteva, dar e cel mai important festival de teatru pe care îl avem, e important să avem un festival ori festivaluri importante, sau să avem în fiecare weekend piese bune la Bulandra, la Nottara, la Teatrul Național sau la Comedie? Suntem o cultură festivalieră sau una care pune accentul pe stagiune și pe repertoriul fiecărei instituții de spectacol în parte?

L.G.: Cred că nu se exclud. Cred că trebuie să meargă mână în mână. Este evident că suntem și festivalieri, pentru că dacă mergi la Sibiu în perioada festivalului, Doamne...

De ce crede Lari Giorgescu că festivalurile de teatru culturalizează o comunitate?

I.V.: Asta se întâmplă și la Festivalul Enescu.

L.G.: Da, adică eu am colegi, am prieteni care își cumpără abonamente din momentul în care se pun în vânzare, să meargă la cât de multe evenimente. Cred că e nevoie de festival și de festivaluri în general, ca să se atragă atenția și să se sărbătorească un fenomen. Mai mult decât atât, cred că ne culturalizează o comunitate. Ce se întâmplă în Sibiu în perioada respectivă, e o formă de culturalizare a comunității respective, și de întâlniri cu oameni din toată lumea. Este aproape ireal pe undeva, apropo de tema festivalului de anul acesta, care este miracolul, ce au reușit organizatorii, ce reușește Constantin Chiriac cu acel festival, și în ce se transformă orașul, e impresionant. E impresionant și pentru că din punct de vedere cultural nu vorbim numai de teatru. Teatru este principalul pilon al festivalului. Dar evenimentele sunt extrem de multe și de ample. Vorbim de concerte, de circ, de lansări de carte, de literatură care se promovează într-un anumit fel, cu autori mari, vorbim despre o bursă de spectacole, sunt zece zile de eveniment cultural.

Cum a învățat Lari Giorgescu elemente de cric, acrobație și jonglerii? Happening-uri, în 21 de capitale europene, cu doar 200 de euro, în spectacole stradale

I.V.: Tu ai zis de circ. Ai făcut circ, acrobație, nu?

L.G.: Mi s-a întâmplat la un moment dat.

I.V.: Cum?

L.G.: Nu știu de unde să încep. Eram în facultate când eram deschis multor forme de expresie. Apropo de dependența mea, de exercițiul fizic, întâlnirea mea cu niște trupe din Franța, Croația, Estonia, în cadrul unui Festival, la Râșnov, care aduna școli de teatru, în 2007, mi-a prilejuit accesul la tot ce înseamnă acrobație. Și acolo m-am întâlnit cu niște francezi care mergeau pe picioroange, care scuipau cu foc, care mânuiau boiul cu foc, care știau să meargă în mâini, care m-au învățat să fac exerciții ca să știu să merg, care dansau, ne-am contaminat unii de alții. Nu prea aveai ce să faci, Râșnov e un oraș foarte frumos, dar mic. Fiind închiși într-un centru cu o curte mare, impresionantă, și fiind oameni din atâtea țări, mâncând împreună, cu toții, eram foarte curioși de ce se întâmplă, de cum se exersau fiecare, și erau foarte curioși de cum suntem noi. Întâlnirile astea în perioada facultății sunt aur, sunt mană cerească! Și asta e de fapt, te contaminezi, ne contaminam! Eram dispuși cu toții să încercăm lucruri pe care nu le-am fi încercat vreodată într-un mediu protejat sau strict academic, cu rigorile academice. Poate ținea și de nebunia vremurilor. Și așa am ajuns, fără să vreau, ca în timpul unui concert, la Festivalul de Teatru din 2007, să mă apuc să fac într-un colț, să jonglez, să fac elemente de acrobație, să mă antrenez, și oamenii care erau atenți la concert, își redirecționaseră atenția în partea asta, unde eram eu cu încă câțiva colegi. Ne-am dat seama că nu e bine ce facem, ne-am oprit, am așteptat să se termine concertul, și am apucat să exersăm, imediat după concert, și oamenii au rămas cu noi. Ne-am dat seama că fără vrem, să realizăm, se năștea cumva un happening, un eveniment, pe care apoi l-am structurat, și am mers cu el inclusiv în orașe din Europa. Am făcut teatru de stradă, o vară întreagă, cu un program CFR, plăteai 200 de euro, îmi aduc aminte, și puteai să mergi timp de 21 de zile în toate capitalele europene. Și timp de 21 de zile, călătoream noaptea, că să putem dormi pe tren, dimineața ne trezeam în câte un alt oraș, și dimineața încercam să găsim o piață mare în care să ne jucăm. Și ne jucam. Iar oamenii se adunau și pentru noi a fost o experiență fantastică, pentru mine și încă doi colegi de la facultate. Și de asta spun.... După care l-am întâlnit pe dl Gigi Căciuleanu și am întâlnit-o pe doamna Miriam Răducanu, care m-au găsit cumva destul de antrenat. Dar tu ce părere ai?

I.V.: Asta așteptam, întrebările tale, că suntem pe final.

L.G.: Uite, sunt curios tu ce părere ai de efectul ăsta festivalier. Te întreb și pentru că ești nelipsit de la festivaluri.

I.V.: Vin și îmi face mare bucurie să fiu prezent. Am vorbit de Festivalul de Teatru de la Sibiu, care e un reper indiscutabil, e important și ce face Tudor Giurgiu la Cluj cu TIFF-ul.

L.G.: Mai este Festivalul Shakespeare de la Craiova.

I.V.: Am fost de asemenea prezent, și Festivalul Internațional de Teatru, care a avut meritul lui în timp.

L.G.: Și îl are!

I.V.: Îl are! Am vorbit de Festivalul Internațional „George Enescu”, care e cel mai important dintre toate și care e un soi de brand pe care România îl are, și ar trebui promovat în continuare, este un Festival important de Film Documentar...

L.G.: Astra!

I.V.: Astra Sibiu, care nu e important numai la nivelul României, dar și la nivelul țărilor din  jur. Ele sunt importante, dar la fel de important e faptul că ar trebui să îmbunătățim relația directă cu publicul, de săptămână de săptămână, fie că vorbim de teatre, fie că vorbim de filarmonică, fie că vorbim de operă. Un festival este un eveniment care se întâmplă o dată pe an.

L.G.: Așa e!

I.V.: O săptămână, două săptămâni.

L.G.: Și e întreținut!

Ionuț Vulpescu, despre ce înseamnă cultura ca o construcție de zi cu zi. „Dacă te duci la concert numai în timpul Festivalului Enescu, atunci când Ateneul și Sala Palatului sunt pline, pare că suntem o țară de melomani.”

I.V.: Miza e alta. O țară respiră și trăiește pentru cultură în fiecare zi. Și pe la alții sunt festivaluri importante, dar mie mi se pare că suntem mai pasionali în a întreține această serie de evenimente, și mai puțini atenți la modul în care trebuie să îmbunătățim activitatea noastră de zi cu zi. Cultura e o chestiune de zi cu zi, nu e numai un eveniment o dată pe an, pentru că dacă te duci numai în timpul Festivalului Enescu, atunci când Ateneul și Sala Palatului sunt pline, pare că suntem o țară de melomani. Sau dacă te duci la Sibiu, spui că toți românii se duc la teatru. Sau dacă te duci la Bookfest sau la Gaudeamus ai sentimentul că suntem o țară de mari cititori. Nu! Astea sunt și capcane, sunt și chestiuni de imagine. Ele sunt bune ca să ne facă atenți la ce facem în fiecare zi și în fiecare săptămână. Asta e o impresie, și de fapt nu are de a face cu starea culturii, care e astăzi... nu am intrat în detalii foarte tehnice sau foarte administrative, dar dacă ne uităm în mod real pe cifre la câți români citesc sau ne uităm pe Barometrul de Consum Cultural, sunt cam aceiași, e ca o buclă. Cum facem să extindem asta, cum facem ca până la urmă, cât mai mulți români să aibă acces, și numai acces, să vină la teatru, să asiste la vernisaje, să vadă filme, să cumpere cărți. Aici am o opinie să zicem diferită.

L.G.: Excelent! E foarte bună observația ta! E foarte bună! Mai ales că nu poți celebra ceva dacă ceva-ul respectiv e într-adevăr precar.

I.V.: Asta se întâmplă și cu ziua Culturii, Ziua lui Eminescu, 15 ianuarie: ne îmbrăcăm frumos, ținem niște discursuri, până anul viitor. Ce se întâmplă în celelalte 354 de zile?

L.G.: Așa e!

Lari Giorgescu: „Eu urmăresc Avangarda!”

I.V. Ultimul cuvânt este tot al tău. Îți mulțumesc pentru prezență, pentru acest dialog și în final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Și cu Lari Giorgescu!

L.G.: Le-aș spune să te urmărească, să fie atenți la oamenii pe care îi inviți, pentru că mi se pare că se realizează întâlnirea asta pe care am tot comentat-o de-a lungul podcastului, și cred că e o chestiune mai rară, și totodată diversitatea invitaților tăi pare că o să le aducă un beneficiu celor care urmăresc. Așa că i-aș îndemna să te urmărească în continuare. Eu o fac!

I.V.: Mulțumesc, Lari!

L.G.: Mulțumesc și eu!