Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Adrian Năstase (sezonul 3, episodul 37)

În 1984 a fost director de studii la Institutul Internațional pentru Drepturile Omului „René Cassin” din Strasbourg, iar apoi ajunge vicepreședinte al Asociației Profesorilor și Cercetătorilor în Drepturile Omului. Trecerea de la cariera de cercetător la viața politică nu a fost atât de regretabilă precum cea de la diplomația la arena bătăliei dintre partide, după cum domnia sa mărturisește. Președinte al Fundației Europene „Nicolae Titulescu”, un iubitor de natură și cultură în egală măsură, un intelectual care cunoaște îndeaproape „Cele două Românii”, a celor marginalizați și a celor privilegiați, Adrian Năstase a venit la microfonul podcastuluiAvangarda pentru a discuta despre trecutul politic și viitorul social al țării noastre. Nu îi lipsește, parafrazând titlul unei lucrări, „umorul parlamentar”; a știut să poarte „Bătălia pentru Viitor” a României pentru integrarea în U.E. și are o biografie seducătoare, care încape în titlul unui volum autobiografic excepțional, „Adrian Năstase, de la Karl Marx la Coca-Cola” . Fostul președinte al PSD, Adrian Năstase, a împlinit 74 de ani. Din tot acest timp, cele mai fericite zile trăite vreodată sunt cele în care s-au născut cei doi băieți ai săi, Andrei și Mihnea.Fostul Premier a ales să celebreze alături de publicul Avangarda, printr-un dialog în care elogiază prietenia cu Silvio Berlusconi, fostul premier al Italiei, Jacques Chirac, Președintele Franței, Rafik Hariri, premierul Libanului, Recep Erdogan, Președintele Turciei, Aznar, fostul premier al Spaniei, Péter Medgyessy, fostulpremier al Ungariei, și alte figuri insolite ale lumii politice globale. Detalii exclusive din viața politică a lui Adrian Năstase sunt auzite în dialogul cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, cu ocazia acestui podcast: faptul că în 1992 putea deveni premierul României sau nominalizarea sa, nefăcută publică, în calitate de candidat la alegerile prezidențiale din partea Partidului Național Țărănesc, scot la iveală o biografie mai puțin cunoscută a uneia dintre cele mai importante și boeme figuri ale politicii românești postdecembriste. 

Prima parte a unui dialog inedit între Ionuț Vulpescu și Adrian Năstase, pentru o Avangardă a ideilor care a pus România pe harta internațională, poate fi ascultată accesând link-ul: 

De ce crede Adrian Năstase în mărturia lui Nicolae Titulescu că „fiecare își are misiunea lui?”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, astăzi un episod cu adevărat special, am bucuria să îl am invitat pe Președintele Fundației Europene „Nicolae Titulescu”, fostul Președinte al Partidului Social-Democrat și fostul Premier al Guvernului României, domnul Adrian Năstase. Domnule Prim-Ministru, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!

Adrian Năstase: Eu mulțumesc pentru invitație!

I.V.: Vă mulțumesc și că sunteți gazdă în același timp, în casa Titulescu. Venind spre sală, spre locul unde filmăm în această zi, am văzut o inscripție cu niște cuvinte ale lui Nicolae Titulescu, și aș vrea să le comentați: „fiecare își are misiunea lui, cu toții uniți cum ne-am îndoi de succes?” Ce a vrut să spună Nicolae Titulescu prin aceste cuvinte?

A.N.: Eu pot să dau o interpretare a mea. Nu știu exact ce a vrut să spună, dar bănuiesc, într-un fel, nu cred că e atât de încifrat textul acesta, sugestia lui era de a înțelege că doar în echipă, împreună, în solidaritate, cu anumită coeziune socială și politică poți să faci ca lucrurile să avanseze. 

Românii, individualiști în cele mai multe situații, după gustul lui Adrian Năstase

I.V.: S-a întâmplat de multe ori asta în istoria noastră?

A.N.: Nu cred că de foarte multe ori, pentru că românii, așa, cu spiritul latin, așa cum îl cunoaștem și uneori balcanic, s-au plămădit cumva în zona Balcanilor. Au fost extrem de individualiști, în cele mai multe situații, bănuiesc și din cauză că obiectivul principal era supraviețuirea, și în perioadele mai vechi, și în perioada comunistă. Și atunci, într-un fel și gena noastră probabil că s-a modificat în acest fel. Cred că Academicianul RăzvanTheodorescu vorbea de o trăsătură importantă a românilor, anume tranzacționismul. 

Teza lui Răzvan Theodorescu, tranzacționismul culturii românilor, un discurs „nemăgulitor” pentru români, susține Adrian Năstase

I.V.: El are teza tranzacționismului la români, în discursul de recepție la Academia Română. 

A.N.: Nu e foarte măgulitor discursul ăsta pentru români. Asta arată într-un fel că românii sunt gata să negocieze în spirit personal diverse lucruri care poate ar trebui să arate altfel. De aici într-un fel, revenind la cuvintele lui Titulescu, ceea ce spunea el ca nevoie de a asigura o masă critică pentru o acțiune internă sau externă, și la noi s-a reușit lucrul acesta în legătură cu două obiective majore, de după Revoluție, anume intrarea în NATO și în UE. Masa rotundă de la Snagov a fost un exemplu de înțelepciune la nivelul clasei politice. Practic, atunci, toate partidele politice au acceptat aceste două obiective naționale și în felul acesta au determinat o anumită continuitate în politica guvernamentală. După un număr de ani, în perioada mandatului meu de premier am finalizat negocierile cu U.E. în decembrie 2004 și am reușit să intrăm, să aderăm la NATO, fiind invitați în 2002, și apoi aderarea la NATO având loc în 2004. Deci două obiective importante obținute pe baza consensului, deci a filosofiei lui Titulescu. 

Cine aleargă mai repede spre Bruxelles, spre Occident? România în maratonul politic postdecembrist, în ochii lui Adrian Năstase

I.V.: Când erați ministru de Externe, ați și scris o serie de volume, România după Malta, 875 de zile ministru de Externe... le spuneați interlocutorilor dvs. că România este o țară latină, că este o țară din Sud-Estul Europei, că suntem în Balcani sau în Europa Centrală?

A.N.: Pentru noi a fost întotdeauna dificil să ne proiectăm un anumit profil de țară, o anumită identitate de țară. Uneori am modificat-o în funcție de circumstanțe, dar în definitiv, în afară de aspectele geografice, și astea, destul de neclare până la urmă, pentru că unii spun că România ar fi în centrul Europei geografice, alții ar spune că este vorba de o țară în Sud-Estul European. După 1990 noi am avut o anumită problemă, pentru că toate țările din Estul Europei, asta din nou, o determinare mai curând ideologică decât una strict geografică, au început să participe la un fel de competiție, cine aleargă mai repede spre Bruxelles, spre Occident. Și atunci, problema noastră, mai ales în condițiile în care se formase grupul Visegrad, cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România părea cumva că rămâne împreună cu Bulgaria într-o zonă gri, o zonă tampon, eventual o zonă sub zona de influență sovietică sau rusească ulterior. Și atunci și noi am fost forțați într-un fel să renunțăm la unele dintre aceste caracteristici geografice sau istorice, România, țară balcanică sau din Sud-Estul Europei, pentru că într-un fel asta aducea aminte de o întreagă istorie din Balcani, din butoiul de pulbere al Europei. În plus Iugoslavia, un exercițiu,  un poligon de încercare pentru redefinirea zonelor de influență, a marcat foarte mult această zonă, și ne-a contaminat și pe noi. Noi am supraviețuit încercărilor de demantelare, de dezmembrare teritorială, în condițiile în care se regrupau puterile și își redefineau zonele de influență, plus unii dintre vecinii noștri, și lucrul acesta a contat foarte mult. Mă gândesc la ce s-a întâmplat la Târgu Mureș. 

Adrian Năstase: „Mass-media era extrem de violentă față de România”. De ce crede fostul Premier că România a reușit să își construiască importanța politică pe harta europeană împotriva ei înseși?

I.V.: Se vorbește puțin despre ce s-a întâmplat în primăvara lui 1990, când am traversat o perioadă critică. 

A.N.: Unii nu înțeleg cât de importantă a fost supraviețuirea noastră în acele momente de zbatere, de turbulențe, până la urmă, în zona noastră, pentru că țările cu anumită istorie de revizionism încercau cumva să obțină anumite rezultate. Mi-aduc aminte de faptul că în perioada în care eram ministru de Externe, aproape în fiecare săptămână aveam o mică bătălie de comunicate și de poziții politice cu Ungaria, care era într-o ofensivă extraordinară cu premierul Antall, cu ministrul de Externe, de asemenea, foarte activ, acționând în străinătate, folosind Diaspora lor într-un mod foarte agresiv. Mass-media era extrem de violentă față de România pentru că, și aici e unul dintre paradoxurile revoluțiilor sau schimbărilor politice din 1989, România a fost singura țară care a ieșit din comunism pe poarta din stânga. Celelalte țări au ieșit pe partea din dreapta, și cu formule guvernamentale mai agreabile pentru Occident. Dar la noi a fost în mod evident o bătălie agravată de anumite evenimente, mineriade etc. unele dintre ele generând efecte în lanț, în străinătate. Într-un fel am avut și anumite șanse, în mod paradoxal, pentru a ieși din această escaladă împotriva noastră. Mă gândesc la faptul că eram în acea perioadă, aveam calitatea de membru, România membru nepermanent al Consiliului de Securitate, și în August 1990, Irakul a atacat Kuweitul și a pornit tot conflictul care a dus, până la urmă, la primul război din Golf. România având, în august 1990, un statut foarte special la Consiliul de Securitate, pentru o lună, a avut Președinția rotativă exact în momentul în care au trebuit negociate rezoluțiile și luate măsurile, consensuale, pentru utilizarea forței pentru un stat agresor. 

I.V.: Contextul joacă în diplomație un rol major?

A.N.: În mod categoric. În mod categoric! A fost, era un moment în care cumva americanii și sovieticii, la acel moment, prin intermediul lui Gorbaciov și Bush care se înțelegeau foarte bine, și acea perioadă de armonie a făcut ca țări mai mici, cum era și România, să intre cumva sub un anumit tip de umbrelă și un anumit tip de înțelegere, uneori asemănătoare cu ce se întâmplase la Yalta. 

Ce a discutat Adrian Năstase cu regele Simeon al Bulgariei la cabana sa de vânătoare? „Înainte de votul din Parlament pentru noul guvern bulgar am discutat și am convenit să construim ceea ce am numit Tandemul pentru Europa și pentru NATO”. Detalii despre disputa adopțiilor internaționale dintre americani și europeni

I.V.: Ați pomenit de integrarea noastră în NATO și U.E. ca obiective majore în politică după Revoluție și de momentul Snagov, când s-a semnat actul de la Snagov. Pentru cineva născut după aceste momente, lucrurile acestea înseamnă doar istorie, memoria nu e un argument puternic la noi, aș zice că arareori ea este, dar integrarea în U.E., guvernul pe care l-ați condus a terminat negocierile de aderare la sfârșitul lui 2004, România a fost invitată să adere la NATO în 2002, în timpul președinției domnului Ion Iliescu, cu dvs. Prim-Ministru, în 2004 iată că sunt 20 de ani de la acel moment. Mă gândesc că nu au fost fatalități. Care au fost momentele delicate din acest parcurs al aderării? La NATO, respectiv la UE? Când putea să fie altfel?

A.N.: Vorbeai înainte de conjunctură, de context, șamd, de împrejurări, circumstanțe. Foarte adevărat! România a pierdut ocazia de a deveni membră NATO în 1997, la Madrid. Deși se făcuseră eforturi mari prin încheierea tratatelor bilaterale cu Ungaria și Ucraina, pentru a se arăta că nu avem conflicte deschise cu vecinii și că nu am importat în NATO conflicte bilaterale, România nu a fost acceptată atunci, au fost acceptate doar țările din grupul Visegrad. A fost o mare înfrângere pentru noi. Sigur, după aceea, compensată cu vizita președintelui american la București. Dar lucrurile au fost destul de delicate, mai ales că în 1997, relația de prietenie strategică între Statele Unite și Rusia funcționa foarte bine. Atunci s-a construit consiliul NATO-Rusia și Rusia era menajată ca să nu intre pe un drum foarte rău, asta era filosofia relației bilaterale atunci, a unei formule în care SUA era puterea dominantă dar cu o anumită atenție de a nu supăra prea mult Rusia. Și atunci, și din acest motiv, România nu a fost acceptată în NATO. În 2001, iată, vorbind despre împrejurări, România într-un fel a beneficiat de o schimbare fundamentală în doctrina americană, și în reacția americanilor în legătură cu unele dintre evenimentele din lume. Au fost distruse turnurile gemene și Președintele Bush a lansat o doctrină nouă, doctrina Războiului Preventiv. Ceea ce, desigur, din punct de vedere al Dreptului Internațional pare oarecum nepotrivit. Pe ideea că dacă agresorul nu e bine identificat ca fiind o anumită țară care organizează agresiunea respectivă, e vorba de o anumită organizație teroristă sau nu, un grup de oameni, nu știu mai ce, și care generează astfel de evenimente la tine pe teritoriu, tu încerci să îi găsești în locuințele lor, acolo unde se află, în Irak, în Afghanistan, șamd. În aceste condiții, în războiul împotriva terorii și a terorismului, România, mai ales că țările care erau vizate de către americani erau Afghanistanul și Irakul, nevoia unei platforme în România pentru diverse operațiuni, acțiuni, vorbesc de perioada, în special de anii 2002-2003-2004, în 2003 a început al Doilea Război din Golf, în 2004 a căpătat o valoare strategică deosebită. Noi, din punct de vedere politic și militar, am prezentat foarte bine această carte și această utilitate a României. Pe de altă parte, continuînd discuția despre NATO, noi am mai făcut un anumit lucru care cred că a fost înțelept. Am explicat că NATO era cumva, structura geografică, era ruptă între zona centrală și Occidentală, și zona de Sud-Est, Turcia și Grecia. Și în urma unei strategii pe care am construit-o atunci și care, într-un fel, se traduce prin cartea recentă pe care am lansat-o, Tandem pentru Europa și pentru NATO, am explicat că în 2001, după alegerea Regelui Simeon, a Partidului său, și așezarea pe primul loc în urma alegerilor din 2001, Regele Simeon devenea premier al Bulgariei. Eu m-am dus în vizită la cabana sa de vânătoare, și înainte de votul din Parlament pentru noul guvern bulgar am discutat și am convenit să construim ceea ce am numit Tandemul pentru Europa și pentru NATO. Am mers împreună explicându-i și regelui Simeon, dar și publicului din Bulgaria și România și celor de la Bruxelles, că este mai important să acționăm împreună, România și Bulgaria, pentru că din punct de vedere geografic noi acoperim zona teritorială dintre centrul Europei și Sud-Estul Europei, Turcia și Grecia. Altfel, din punct de vedere fizic nu ai cum să ajungi, doar dacă iei una dintre țări, nu reușești să acoperi întregul teritoriu pentru desfășurarea unor forțe terestre, dacă ai nevoie. Am dat aceste două argumente care au contat în pledoaria noastră și în felul de a-i convinge pe cei de la Bruxelles, pe membrii NATO, în legătură cu aceste chestiuni. Sigur că nu a fost foarte simplu dar iată, pentru UE lucrurile au stat puțin oarecum diferit. Am avut negocieri multiple, pentru că acolo, dincolo de ceea ce ne place să folosim uneori în spațiul public, în explicații, formula cu valori și principii europene, în realitate, de cele mai multe ori e vorba de interese. Când discutam cu o țară sau alta descopeream că era o problemă legată de cumpărarea de armamente, cumpărarea de vapoare, cumpărarea de avioane șamd. Bun, am avut de negociat pe 31 de capitole, de domenii, și cu un număr important de țări, membrii inițiali, dar și țările care fuseseră acceptate din grupul Visegrad. Deci a fost o chestiune imensă și în plus am avut zone foarte delicate, unele subiecte în care americanii și europenii erau foarte, foarte separați ca abordare. Chestiunea adopțiilor de copii, americanii erau pentru adopții internaționale, europenii, prin Emma  Nicholson, complet împotrivă. Trebuia să navigăm printre astea de fiecare dată. Pe urmă, chestiunea legată de momentul aderării. În 2004, am trecut prin momente foarte delicate. Pe vremea aceea, relația cu Turcia era considerată extrem de importantă. În realitate nu se dorea aderarea Turciei la U.E., dar nici ruperea relațiilor cu Turcia. Și atunci s-a încercat cumva construirea unui nou val pentru integrare, pentru aderarea la U.E., Turcia, România, Bulgaria, Croația. 

A fost dorită România în familia U.E.? Adrian Năstase: „U.E. ar fi dorit ca într-adevăr, România să fie împinsă mai târziu.”

I.V.: Deci acesta e un moment când se putea împinge, când se putea amâna. 

A.N.: Exact. Or pentru noi a fost esențial să ne batem, să încheiem negocierile până la finalul comisiei Prodi. Era o comisie totuși de stânga, mult mai apropiată de noi, prin Romano Prodi, prin comisarii din perioada respectivă, spre deosebire de comisia de dreapta, care fusese aleasă în 2004 și care urma să intre în funcțiune de la 1 ianuarie 2005. Și în care Barosso sau Olli Rehn, politicieni de dreapta și reticenți față de extinderea U.E. ar fi dorit ca într-adevăr, România să fie împinsă mai târziu.

Premierul de stânga, cu prieteni de dreapta: care a fost relația lui Adrian Năstase cu Silvio Berlusconi? Adrian Năstase: „Ca student la Paris se întreținea cântând canțonete în bistrourile de acolo.”

I.V.: Prodi era de stânga. Dvs. ați avut relații personale privilegiate cu premieri de dreapta însă, cu Silvio Berlusconi. 

A.N.: Asta e adevărat. 

I.V.: Știu că vă sunați, vă întâlneați, aveați dialoguri, în România, în Italia. Cum era Berlusconi în relațiile personale, dincolo de spectacolul public pe care îl făcea? 

A.N.: Berlusconi era un spectacol. Era un tip care avusese o viață foarte specială. Ca student la Paris se întreținea cântând canțonete în bistrourile de acolo.

Adrian Năstase, mărturie exclusivă despre Silvio Berlusconi: „Nu am spus niciodată lucrul acesta, dar întotdeauna la reuniunile organizate de el ca Președinte de consiliu pentru premieri, punea întotdeauna pe masă, la fiecare dintre noi, câte un ceas”

I.V.: Avea voce?

A.N.: Da, îmi aduc aminte, am fost la una dintre locuințele lui, lângă Lacul Como, cred, și într-o seară, eram cu soția mea acolo, și a chemat un tip care îl acompania la chitară și a cântat canțonete și cântece italiene ore întregi. Perioada în care am ieșit atunci la plimbare, pe urmă cu barca, și mâncam înghețată cu el, celebra fotografie când ne cumpărasem înghețată de acolo, din port... un tip extraordinar de interesant, un tip care făcea într-un fel ceea ce făcea și Titulescu. Folosea ceasurile într-un fel pentru socializare. În sfârșit... și Vanghelie a făcut lucrul ăsta la un moment dat. Titulescu avea o marcă preferată, era Jaeger-LeCoultre, reverso, un ceas construit cumva în anii 1920, și care avea, era făcut pentru jucătorii de golf. Avea un capac care se întorcea să nu se spargă geamul cumva de la ceas atunci când jucai. El își semna numele pe capacul ăsta, al ceasului, și îl oferea celor cu care negocia și spunea: „să ne punem împreună la aceeași oră!” Asta era formula lui. Berlusconi, apropo, nu am spus niciodată lucrul acesta, dar întotdeauna la reuniunile organizate de el ca Președinte de consiliu pentru premieri, punea întotdeauna pe masă, la fiecare dintre noi, câte un ceas. Erau ceasuri de la firme italiene, Panerai, dacă îmi aduc bine aminte, era făcut un ceas din titan, din nu știu mai ce – le-am făcut cadou băieților mei ceasurile respective – în orice caz, un tip care a încercat să funcționeze pe modelul american. Și a construit în Sardinia o zonă de primire de sute de hectare, cu un lac artificial. 

I.V.: Pe lângă Porto Cervo...

A.N.: Absolut incredibil. Am fost acolo, și într-adevăr nu puteai să te miști pe acolo decât cu un ATV din ăsta, electric. 

Premierul Rock and Roll, Adrian Năstase. E adevărat că Adrian Năstase a făcut schimb de ceasuri cu un ministru georgian doar pentru că se dusese nepregătit cu un cadou la o întâlnire diplomatică?

I.V.: Aveți un ceas aparte, un ceas care vă place în mod special, o amintire legată de trecerea timpului? Dincolo de un titlu, la Rock and Roll, volumul 9, unde am avut și eu bucuria să scriu câteva rânduri, vă mulțumesc acum, se cheamă Hronograf sau despre numărarea anilor.

A.N.: Un ceas, da... în 1990 sau 1991, în sfârșit... era perioada în care URSS s-a destrămat. Deci bănuiesc că era mai curând 1991. Noile țări din fosta Uniune Sovietică își declarau independența și noi recunoșteam, ca și alte țări, cum am recunoscut pentru Armenia, de exemplu, am fost prima țară care a recunoscut statalitatea Armeniei. Și pentru celelalte țări am recunoscut fără îndoială independența, pentru că într-un fel foloseam povestea asta și ca argument pentru Republica Moldova. De obicei am mers în țările respective și am semnat cu ei documentele pentru recunoașterea statalității respective. Cu Georgia nu am reușit să fac lucrul acesta, și pentru că timpul presa, eram într-o vizită la Moscova și ministrul de Externe georgian a oferit o masă pentru mine și am semnat acolo documentele. Masa, la georgieni, era ceva cam de 7 ori distanța între noi doi, într-un restaurant georgian, și lată de vreo 3-4 metri, cu toate nebuniile de mâncare puse pe masă. 

I.V.: O bucătărie foarte interesantă au în Caucaz. 

A.N.: Da, da. Și pe modelul lor, cu vodcă în pahare mici, să toastăm, să ciocnim, și să toastăm pentru ministrul de Externe, pentru soția ministrului de Externe, nu era acolo, dar oricum era importantă, pentru Traian Chebeleu, pe vremea aia era șeful meu de cabinet, cu nu știu cine. O mulțime de toasturi de genul acesta. La sfârșit, ministrul respectiv, care pe urmă a dispărut în negura timpurilor, nu vreau să comentez, spune: „Eu v-am adus un cadou”. Și mi-a făcut cadou o sabie, care era spectaculoasă așa, era o sabie mai curând simbol, foarte frumoasă. Eu nepregătit. Nu știam că va fi o chestiune de genul acesta. Atunci am scos ceasul meu de la mână și i-am spus: „Îți ofer ceasul meu, ca semn de prietenie”. El s-a uitat la mine și mi-a spus: „Bine, dar eu nu pot să te las să pleci fără ceas. Așa că îți dau eu ceasul meu.” Și mi-a dat un ceas, îl am și acum, un Omega, țin foarte mult la el prin prisma simbolului acelui moment. 

Dormitorul lui Adrian Năstase de pe vasul lui Silvio Berlusconi, inundat de apă

I.V.: Am vorbit despre Berlusconi. Care sunt personalitățile care v-au influențat, sau întâlnirile care v-au influențat și la care vă gândiți cu plăcere, cu nostalgie? Care sunt numele importante din această listă scurtă a lui Adrian Năstase?

A.N.: Berlusconi rămâne, fără îndoială, m-am întâlnit cu el de multe ori, am foarte  multe amintiri legate de el, pentru că el era un tip nonșalant. Ne invita să dansăm, să mergem nu știu unde, în multe locuri, era foarte puțin protocolar. La un moment dat am mers pe un vas cu pânze, pe care îl cumpărase, l-a vândut pe urmă, o chestie imensă! Și am mers peste noapte, cu vasul ăsta, nu mai știu, cred că spre Sardinia, și am dormit, sau doar soția mea a dormit acolo și a lăsat hubloul de la camera în care a dormit, deschis. La un moment dat, fiind marea mai agitată, a intrat apă în vapor, în camera respectivă. A fost destul de amuzant. Pentru ei nu știu dacă a fost, dar pentru noi oricum, a fost o poveste. Un vapor absolut incredibil, gen Bricul Mircea, să spunem, dar foarte bine pus la punct. L-a vândut la un moment dat Berlusconi. Ce să spun, ăsta era Berlusconi. Eu m-am dus la un moment dat cu un album pe care îl pregătisem pentru campanie, pentru nu știu mai ce. El era înainte de alegerile care l-au dus la alegerea lui ca Președinte de Consiliu, ca premier. S-a uitat la album și mi-a spus: „Foarte bună ideea”. După un timp a făcut și el un album asemănător, cu fotografii. 

Prietenii lui Adrian Năstase: De la Silvio Berlusconi, la Hariri, Erdogan, Rafarrin. Adrian Năstase: „Premierul Medgyessy, Premierul Ungariei, care și-a asumat un risc extraordinar. La 1 decembrie 2002, când eu eram la o reuniune la Budapesta a acceptat să vină să sărbătorim ziua națională a României la Hotelul Kempinski. A fost o reacție extraordinar de dură împotriva lui.”

I.V.: Cu excepția lui Berlusconi?

A.N.: Am avut relații foarte bune cu Președintele Chirac, spre exemplu, în afară de diferențele de vedere în legătură cu urșii, dar și cu Hariri, cu premierul Libanului, cu Erdogan, cel care mi-a oferit pe urmă replica aceea a Sabiei lui Ștefan cel Mare, pe care am donat-o muzeului de la Putna, în Franța, cu Raffarin, cu Jospin, cu foarte mulți și am avut relații foarte apropiate. Cu Aznar, în mod paradoxal, un om extraordinar. Mă enerva că la ședințele de la U.E. fuma țigări de foi lângă mine, era chiar lângă mine și fuma acolo, dar aveam o relație și un sprijin extraordinar pentru U.E., deși Zapatero era mai curând corespondentul de stânga. Am avut relații bune și cu el. Dar Aznar a pierdut alegerile pentru că s-a întâmplat accidentul acela cu trenul, cu operațiunea teroristă de la Madrid și a pierdut alegerile. Mai aproape, sigur, cu Regele Simeon, despre care am vorbit, în Ungaria cu Medgyessy, partener extraordinar, Premierul Medgyessy, Premierul Ungariei, care și-a asumat un risc extraordinar. La 1 decembrie 2002, când eu eram la o reuniune la Budapesta a acceptat să vină să sărbătorim ziua națională a României la Hotelul Kempinski. A fost o reacție extraordinar de dură împotriva lui. Am avut relații extraordinar de bune cu Premierul Rusiei, Kasianov, care a vizitat România, am fost și eu acolo, am fost cu foarte mulți oameni de afaceri, când încă se puteau face afaceri cu Rusia, pe urmă l-a dat afară Putin și e pe undeva prin străinătate, nici nu spune unde se află. A dat un interviu pentru o revistă din Franța și a rugat să nu se știe, să nu se publice locul în care se află. Probabil de teamă. Să continui?

I.V.: În România ați colaborat vreme îndelungată ca premier, ca ministru de Externe, cu Președintele Iliescu. Cum este colaborarea cu Președintele Iliescu? Ați vorbit mai devreme de ideea aceea a consensului. Mi-a plăcut foarte mult un text pe care l-ați scris când Președintele Iliescu a împlinit 80 de ani. Ați spus că are pasiunea consensului. 

A.N.: Da, uneori era ironizat pentru povestea asta. 

Cum a ales Adrian Năstase să meargă mai departe cu Ion Iliescu deși îl cunoștea prea puțin? Adrian Năstase: „Petre Roman, pe care l-am apreciat și îl apreciez pentru multe dintre lucrurile pe care le-a făcut, avea un alt tip de personalitate. Cred că nu am avut foarte multă încredere în felul în care s-a făcut acea operațiune dizidentă la momentul acela”

I.V.: În anii ’90, pentru modelul suedez, și am văzut cât de valabil era, și pentru această idee a consensului. 

A.N.: Eu nu l-am cunoscut pe domnul Iliescu înainte de 1989. Intrarea mea din zona de cercetare în zona politică s-a petrecut prin intermediul ministerului de Externe, pentru că în februarie România trebuia să trimită la Geneva, la Comisia Drepturilor Omului, Comisia ONU un reprezentant. La acel moment, România, sau la Ministerul de Externe, cei care erau specializați pe drept internațional, pe drepturile omului, fuseseră avocații anumitor abordări legate de satele românești, de drepturile omului, înainte de 1989, ca să nu continui. Erau într-un fel marcați de acest tip de politică. Și atunci cei de la Externe, care mă cunoșteau, uneori lucram avize pentru ministerul de Externe de la Institutul de Cercetări Juridice, mi-au propus să merg eu acolo. Am mers 6 săptămâni la Geneva, la Comisia Drepturilor Omului. Prieteni de-ai mei de la ADIRI, între timp, căutau să devină utili și au mers și au lucrat la Consiliul FSN, au și intrat în Consiliul FSN, și când m-am întors de la Geneva mi-au propus să fiu purtător de cuvânt al FSN-ului și să mă ocup de relațiile externe ale FSN-ului. Era perioada de dinainte de alegerile din 20 mai. Ceea ce am făcut. Pe urmă, încet-încet am ajuns în al doilea guvern Roman, la sfârșitul lui iunie, ministru de Externe. Dar ca să reiau, a fost o perioadă în care contactele de la începutul anilor 1990, cu domnul Iliescu, ale mele, au fost destul de puțin semnificative. Era o anumită presiune pentru schimbare, pentru numirea unor oameni care nu avuseseră neapărat o istorie specială, ideologică, înainte de 1989. În felul acesta, într-un fel, am intrat în contact și în momentul în care 1992 s-a fracturat FSN, eu am fost unul dintre puținii, împreună cu Dan Mircea Popescu, care am ales să mergem cu Ion Iliescu. A fost o opțiune într-un fel legată de faptul că în  perioada 1990-1992 lucrasem foarte bine cu dânsul. Petre Roman, pe care l-am apreciat și îl apreciez pentru multe dintre lucrurile pe care le-a făcut, avea un alt tip de personalitate. Cred că nu am avut foarte multă încredere în felul în care s-a făcut acea operațiune dizidentă la momentul acela. Și de aici o anumită consolidare a relației mele cu dânsul. 

Adrian Năstase, mărturie în premieră: „În 1992 a fost o anumită idee, ca eu să preiau conducerea Guvernului.”

I.V.: Acela a fost momentul când v-ați apropiat, cumva. Primăvara lui 1992, când se rupe partidul, a fost un congres la Brașov. 

A.N.: Exact. Da! După aceea, în calitate de Președinte al Camerei, pentru că s-a produs o anumită schimbare și pentru mine, nu știu dacă bună sau rea, e de discutat, trecerea, plecarea de la Ministerul de Externe la Camera Deputaților. În alegerile din 20 mai, din 1992, am participat la alegeri și am fost atunci desemnat Președinte al Camerei Deputaților. A urmat o perioadă în care am lucrat destul de mult împreună. Era o perioadă în care o dată pe săptămână, apropo de consens, Președintele României, Primul-Ministru, Văcăroiu, Președintele Senatului, Gherman, și cu mine, Președintele Camerei, ne întâlneam și stabileam împreună unele chestiuni de agendă. Să nu plecăm de exemplu toți în aceeași perioadă din țară. Să organizăm un anumit tip de primiri de protocol, evenimente șamd. era o concertare pe care o făceam împreună. Un lucru care cred că nu se știe foarte bine. În 1992 a fost o anumită idee, ca eu să preiau conducerea Guvernului. 

I.V.: În 1992. 

A.N.: În 1992! Puțini știu lucrul acesta. 

I.V.: Nu, nu cred că ați menționat. E necunoscut cumva marelui public. 

A.N.: În 1992 eu aveam o notorietate determinată de toate acțiunile externe pe care le realizasem, cred că aveam o favorabilitate de peste 70%, 75%, deci eram un candidat interesant din acest punct de vedere, al vizibilității, al favorabilității șamd. FDSN-ul, ieșit în mod paradoxal cu scorul cel mai bun din alegeri...

I.V.: Construit în 5-6 luni, câștigă alegerile. 

A.N.: Exact,  dar la un nivel de 28-30%, nu mai mult. 

Adrian Năstase despre relația cu Corneliu Coposu: „Și ăsta e un alt lucru, pe care puțini îl știu, în perioada cât am fost la ministerul de Externe, nu puteam să fiu membru al unui partid politic.”

I.V.: Până în 30%. 

A.N.: Ei, în acele condiții trebuia construit Guvernul. Și pentru asta trebuia să oferi o anumită figură care să poată să aducă mai multe parteneriate. Am și organizat în această filosofie discuții pentru realizarea unui guvern minoritar cu sprijinul celorlalte partide. Era PNȚCD, PNL-AT, PD, care pentru a forma un astfel de guvern minoritar, au cerut, practic, să controleze numirea ministrului de Interne, numirile pentru șefii serviciilor de informații, ministrul Apărării, în sfârșit. Era practic un guvern marionetă controlat de celelalte partide din opoziție, pe filosofia tradițională a lui Maniu și Coposu, cu care aveam relații foarte interesante, până la urmă. Și ăsta e un alt lucru, pe care puțini îl știu, în perioada cât am fost la ministerul de Externe, nu puteam să fiu membru al unui partid politic. Și atunci, pentru alegerile din 1992, Corneliu Coposu, cu care aveam o relație foarte bună – el era în Consiliul Consultativ al ministerului de Externe, și cu el pusesem la cale inclusiv aducerea osemintelor lui Titulescu în țară, din Franța, pe baza testamentului pe care Titulescu îl lăsase, și pe care, printr-o scrisoare, îl trimisese și lui Iuliu Maniu și ajunsese la Corneliu Coposu... Deci aveam o relație foarte bună. 

A fost Adrian Năstase cât pe ce să fie propunerea oficială de candidat în cursa pentru prezidențiale din partea Partidului Național Țărănesc?

I.V.: E adevărat că v-a propus la un moment dat să candidați la Președinție din partea Partidului Național Țărănesc?

A.N.: Asta voiam să spun. El mi-a propus să fiu candidatul PNȚCDului în alegeri. I-am spus că nu pot să fac asta, că am multe opțiuni ... dar vorbeam despre formarea guvernului. Eu nu am fost cu cererile respective și până la urmă am construit atunci un guvern în formula Nicolae Văcăroiu premier și o componentă mai curând, aș spune, pentru exterior, cu Mircea Coșea, am inventat o formulă, Consiliul pentru Reformă, care trebuia într-un fel să încurajeze investiții, relații externe, economice șamd. Dar practic, la momentul respectiv, repet, a existat acest proiect. Propunerea pentru mine a fost făcută de Tudorel Postolache. 

I.V.: Care a coordonat și grupul acela de lucru pentru Snagov. 

A.N.: Exact! 

I.V.: Grupul de specialiști, de tehnocrați, că tot vorbim. 

A.N.: Un om absolut extraordinar, care a avut un rol important. 

Relația Adrian Năstase-Ion Iliescu. Fostul premier al României: „Eu cred că am greșit foarte mult”

I.V.: Ați colaborat cu președintele și în perioada de opoziție. Care a fost momentul care v-a apropiat decisiv? Care a fost momentul când ați simțit că ați făcut ceva pentru România, fără vorbe mari? Momentele NATO și integrarea Europeană, clar. 

A.N.: Au fost lucrurile realizate, dar să ne înțelegem, relația nu a fost întotdeauna extraordinar de liniștită. Am avut divergențe, unele dintre ele importante. Cum au fost cele legate de unele alegeri anticipate, precum cele din 2003. Eu cred că am greșit foarte mult, sau am greșit – vorbesc de mine și de colegii mei de la partid, că nu am putut să modificăm opțiunea pe care domnul Iliescu a avut-o, într-un fel explicabil pentru dânsul. Nu voia să își marcheze mandatul de această fragmentare, printr-o procedură parlamentară, dificilă.

Ion Iliescu, înțeleptul din politică pentru Adrian Năstase. Fostul premier, despre fostul Președinte al României: „Ideea cu tăiatul cozii câinelui într-o singură lovitură nu l-a apropiat de Dinu Patriciu.”

I.V.: Dacă ar fi să caracterizați, să îl caracterizați într-un cuvânt sau o idee, ce credeți că s-ar potrivi profilului său de om de stat, profilului său politic?

A.N.: Nu sunt obișnuit să fac caracterizări într-un cuvânt pentru că întotdeauna lucrurile sunt complicate, dar mi se pare important că știa să asculte, nu era întotdeauna foarte hotărât, tocmai pentru a lăsa să vadă cum evoluează lucrurile. Ideea cu tăiatul cozii câinelui într-o singură lovitură nu l-a apropiat de Dinu Patriciu. Deci un anumit tip de experiență politică, care fără îndoială a contat foarte mult. Și aș spune că înțelepciunea politică. Nu cred că are o încredere foarte mare în colaboratori, e destul de reticent în anumite situații....

I.V.: Simt nevoia unei polemici... 

A.N.: Da, da... chiar am avut astfel de lucruri. Eu sunt cu 20 de ani mai tânăr. Fac parte, totuși, dintr-o altă generație. Pe de altă parte, felul în care am privit și interesele mele legate de familie sunt mult diferite de felul în care dânsul a conceput viața, cumva într-un anumit format, și cu foarte mare accent pe dimensiunea politică și socială. 

I.V.: Eu cred că această complementaritate a ajutat în perioada aceea. 

A.N.: Cred că da. Cred că da...

Mersul în piață, cheia succesului? „Eu i-am spus că eu cred că este mai important să stau în birou și să rezolv problemele oamenilor care sunt în piață. Nu pot să petrec ore întregi doar ca să mă întâlnesc cu câteva persoane, care să considere că sunt apropiat de ele.” Cum a fost campania pentru prezidențiale a lui Adrian Năstase într-un autobuz, cu Petre Daea, mâncând sandvișuri?

I.V.: Cu publicuri diferite, uneori, dar care găseau elementele de consens, cum ați spus. 

A.N.: Bun, aveam iară o poveste pe care nu cred că au înțeles-o cei mai mulți. Domnul Iliescu, cu experiența pe care o avea, considera că e foarte important să mergi în piață să dai mâna cu toată lumea de acolo. Eu i-am spus...

I.V.: Door to door, cum se zice azi...

A.N.: Eu i-am spus că eu cred că este mai important să stau în birou și să rezolv problemele oamenilor care sunt în piață. Nu pot să petrec ore întregi doar ca să mă întâlnesc cu câteva persoane, care să considere că sunt apropiat de ele. Am făcut efortul acesta în 2004. În 2004 am încercat, și cred că am și reușit să dovedesc că pot să fac și lucrul acesta. Cu un microbuz, cu Petre Daea, cu soția mea, cu Dan Andronic, cam atât. Cu un aghiotant, dar fără SPP, am plecat prin toate județele din țară în campanie electorală. Mâncam sandvișuri în mașină, circulam, dormeam la oameni acasă. A fost o experiență într-adevăr interesantă. Am vrut să îmi dovedesc că pot să fac lucrul acesta, dar repet, filosofia mea ca premier era oarecum diferită. Acum am considerat și m-am uitat acum, de curând, programele pe care le aveam. Începeam de dimineață la 7.30-8.00 și până seara târziu aveam numai întâlniri. Am circulat foarte mult în străinătate, am mers foarte mult, ca să pot să negociez, să discut, am fost un fel de comis-voiajor, mergeam în străinătate și băteam la uși, nu erau foarte fericiți cei cu care mă vedeam, organizam conferințe de presă, organizam evenimente, și practic am creat vizibilitate pentru România și o anumită presiune asupra liderilor politici din țările respective.