„Partajarea nucleară” a Americii în atenția Beijing-uli. China la zi
0Recent, „partajarea nucleară” a devenit obiectul unor discuții aprinse pe scena securității internaționale, odată cu rivalitatea dintre marile puteri provocată de Statele Unite și prelungirea conflictului ruso-ucrainean.
În materialul de astăzi „China la zi”, vă prezentăm traducerea unui articol publicat de The Paper, una dintre cele mai influente platforme media din China, cunoscută pentru abordarea sa analitică și pentru acoperirea extinsă a subiectelor internaționale, economice și politice. The Paper este recunoscută pentru jurnalismul său de investigație și pentru faptul că reflectă perspectivele oficiale și dezbaterile interne din China pe teme de actualitate globală. Autorul articolului este Hong Yan 洪言, iar editorul Xie Ruiqiang 谢瑞强.
Redăm în continuare traducerea din limba chineză a articolului menționat mai sus:
Recent, „partajarea nucleară” a devenit obiectul unor discuții aprinse pe scena securității internaționale, odată cu rivalitatea dintre marile puteri provocată de Statele Unite și prelungirea conflictului ruso-ucrainean. Cu toate acestea, concomitent cu schimbările în relațiile dintre Statele Unite și Uniunea Europeană, fiabilitatea și credibilitatea sistemului de „partajare nucleară” au fost puse sub semnul întrebării, iar „America First” a avut un anumit impact asupra mecanismului de securitate nucleară al Statelor Unite și al Europei.
Istoria și statutul actual al „partajării nucleare”
Încă de la apariția armelor nucleare, problema modului în care statele posesoare de arme nucleare își pot valorifica pe deplin capacitățile de descurajare nucleară pentru a se proteja pe ele însele și pe aliații și partenerii lor a fost în centrul atenției grupărilor militare ale statelor cu arme nucleare. „Partajarea nucleară” este un produs al urmăririi acestui obiectiv de către puterile nucleare. Literal, „nuclear sharing” înseamnă împărtășirea propriilor arme nucleare pentru a fi utilizate de alte țări. Acest model a fost propus pentru prima dată de NATO ca un aranjament instituțional pentru „descurajarea nucleară extinsă” între Statele Unite și statele membre ale NATO, în cadrul căruia Statele Unite transferă condiționat controlul unor arme nucleare statelor membre ale NATO care nu dețin arme nucleare.
Conceptul de „partajare nucleară” a apărut pentru prima dată în anul 1949, când NATO a făcut din descurajarea nucleară elementul central al sistemului său de securitate colectivă, primul document de strategie al NATO afirmând că „bombardamentul strategic prin toate mijloacele posibile este în primul rând responsabilitatea Statelor Unite, cu ajutorul altor țări. ” În 1954, Statele Unite au expediat primul lot de arme nucleare tactice în Europa, iar în 1966, NATO a înființat „Grupul consultativ nuclear” (NCG, Nuclear Consultative Group), care s-a dedicat discutării și studierii planificării politicii nucleare, eficacității capacității de descurajare nucleară a NATO, securității armelor nucleare și comunicațiilor nucleare de comandă și control, precum și altor aspecte conexe, dând astfel formă aranjamentului instituțional al „partajării nucleare”.
În prezent, Statele Unite au aproximativ 100 de arme nucleare tactice, în principal bombe nucleare de tip B61, desfășurate în șase baze militare din cinci țări: Belgia, Germania, Țările de Jos, Turcia și Italia. În plus, din cele 32 de state membre ale NATO, cu excepția Franței, care duce o politică nucleară autonomă, celelalte 31 de state membre au aderat la Acordul de partajare nucleară, iar aceste 31 de state membre ale NATO sunt, de asemenea, membre ale NCG.
Pe timp de pace, Statele Unite sunt responsabile de gestionarea și întreținerea zilnică a armelor nucleare, totodată desfășurând în mod regulat antrenamente și exerciții tactice privind lansarea de arme nucleare, apărarea, precum și alte tactici conexe pentru piloții din forțele aeriene ale celor cinci țări menționate anterior. În ultimii ani, NATO a organizat exerciții nucleare anuale, cu numele de cod „Steadfast Noon”, fiecare fiind găzduit de un stat membru NATO diferit. Întregul exercițiu repetă setul complet de proceduri pentru îndepărtarea, transportul și montarea armelor nucleare americane de la punctele de depozitare a bazei la avioanele de luptă. Piloții din statele membre trebuie, de asemenea, să efectueze zboruri de antrenament, cum ar fi decolarea, penetrarea și bombardarea simulată fără muniție reală. Anul trecut pe 14 octombrie, a avut loc exercițiul militar NATO „Steadfast Noon” în țările gazdă Belgia și Țările de Jos. La exercițiu au participat aproximativ 2.000 de soldați și peste 60 de avioane de luptă din 13 state membre NATO. Acest exercițiu a fost pentru prima dată când Finlanda a participat la un exercițiu nuclear în calitate de stat membru NATO, iar timpul de exercițiu a fost extins de la o săptămână la două săptămâni. Zona principală a exercițiului a fost la mai mult de 1.000 de kilometri distanță de Rusia, fiind evidentă descurajarea Rusiei de către NATO.
Foto: Partajarea nucleară este, de asemenea, un test al umanității pentru factorii de decizie din țările deținătoare de arme nuclear: Odată cu confruntarea supraviețuirii naționale, vor fi acestea dispuse să își respecte înțelegerile și să își protejeze aliații cu riscul propriei lor distrugeri? Va rezista natura umană la încercare?
În timp de război, în urma aprobării politice de către NCG al NATO și a autorizării de către președintele Statelor Unite și prim-ministrul Regatului Unit, armele nucleare sunt transportate la bordul avioanelor de luptă ale forțelor aeriene ale țărilor comune în care sunt desfășurate pentru operațiuni nucleare. Belgia, Țările de Jos și Turcia utilizează în continuare avioane F-16 de fabricație americană pentru a efectua operațiuni nucleare, în timp ce Germania și Italia utilizează bombardiere de luptă „Rafale” de fabricație artizanală, iar în viitor, țările menționate anterior își vor înlocui succesiv propriile avioane vechi de luptă cu F-35A de fabricație americană.
În ultimii ani, odată cu prelungirea conflictului ruso-ucrainean, a existat o tendință spre proliferarea țărilor din Europa care au desfășurat efectiv arme nucleare americane. În luna martie a acestui an, președintele polonez Andrzej Duda și-a manifestat dorința ca Statele Unite să extindă „partajarea nucleară” prin desfășurarea de arme nucleare pe teritoriul polonez pentru a ajuta Polonia să descurajeze eventualele amenințări militare ruse. În plus, Japonia și Coreea de Sud, doi aliați militari ai Statelor Unite în regiunea Asia-Pacific, au solicitat, de asemenea, „partajarea nucleară” cu Statele Unite. Fostul prim-ministru japonez Shinzo Abe a declarat în 2022 că Japonia ar trebui să discute un acord similar cu „partajarea nucleară” a NATO, iar raportul național al Japoniei din cadrul celei de-a 10-a Conferință de revizuire a Tratatului privind neproliferarea armelor nucleare (Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons - NPT) a eliminat referințele la ,,Cele trei principii non-nucleare" (principiile de a nu produce, a nu deţine şi a nu permite arme nucleare pe teritoriul său) din rapoartele anterioare. La rândul său, în 2024, administrația Yoon Seok-Yeol din Coreea de Sud a semnat cu Statele Unite „Declarația comună Coreea de sud-SUA privind orientările operaționale nucleare pentru descurajarea nucleară în Peninsula Coreeană”, în vederea consolidării cooperării nucleare dintre Statele Unite și Coreea de Sud.
,,Partajarea nucleară” și credibilitatea strategică a Statelor Unite
Principalul scop al ,,partajării nucleare” a NATO a fost descurajarea nucleară împotriva Uniunii Sovietice în timpul Războiului Rece. După Războiul Rece, ,,partajarea nucleară”, exercițiile nucleare și expansiunea militară aferente au fost unul dintre principalele mijloace de descurajare împotriva Rusiei de către Occidentul condus de Statele Unite, însă acest aranjament instituțional a scos la iveală și multe probleme, dintre care cea mai importantă fiind credibilitatea așa-numitelor angajamente de securitate ale Statelor Unite în mediul internațional actual.
Într-o oarecare măsură, ,,partajarea nucleară” este unul dintre mijloacele prin care Statele Unite controlează Europa de Vest în domeniul securității, însă aranjarea sistemului de ,,partajare nucleară” arată o inegalitate evidentă, neexistând autonomie în angajamentul strategic al țările europene. Fie că este vorba de confruntarea cu tabăra sovietică din timpul Războiului Rece sau de jocul strategic cu Rusia după Războiul Rece, Europa este una dintre zonele importante ale frontului militar al Statelor Unite. Statele Unite prin crearea de alianțe militare, strategii comune de securitate, export de tehnologie și echipamente, standarde unificate de armament, construirea unei ,,umbrele nucleare”, precum și alte modalități a prins Europa ,,în ghearele sale” astfel încât dependența de securitate a Europei față de Statele Unite este una adând înrădăcinată, în acest fel SUA controlând și modelând direcția Europei.
Atunci când Statele Unite și Europa sunt implicate în afaceri externe, „partajarea nucleară” devine o parte importantă a sistemului de securitate condus de Statele Unite și Europa și este umbrela nucleară a Europei. Însă, odată ce Statele Unite și Europa vor merge pe căi diferite, partajarea nucleară a Statelor Unite va deveni principalul subiect de discuție al criticilor europene privind interferența Statelor Unite în autonomia europeană și blocarea urmăririi autonomiei strategice a Europei.
Acesta este cazul astăzi în Statele Unite sub Trump. În urma unor mișcări recente de politică ale SUA, se poate observa că Trump, pe baza intereselor prioritare ale SUA, încearcă în mod clar să renunțe la numeroasele interese ale Europei, la cele ale Ucrainei, râvnind la resursele bogate ale Ucrainei și să pună povara războiului pe umerii Europei. Relațiile dintre SUA și Rusia se relaxează, iar diferențele dintre Statele Unite și Europa cresc. După Conferința de Securitate de la Munchen, europenii au descoperit că partajarea nucleară oferită de Statele Unite nu este de fapt o ,,vestă antiglonț”.
În ultimii ani, au apărut frecvent solicitări pentru autonomia strategică, autonomia de securitate și mai ales autonomia nucleară a Europei. În luna februarie a acestui an, președintele francez Macron a declarat că Franța are o capacitate de descurajare nucleară independentă și completă și că va începe discuții privind furnizarea unei „umbrele nucleare” aliaților săi europeni. În luna martie, candidatul coaliției germane pentru funcția de cancelar, Friedrich Merz, a menționat că ar dori să deschidă un dialog cu Franța și Regatul Unit privind partajarea nucleară și, de asemenea, că Europa trebuie să devină mai puternică împreună în ceea ce privește descurajarea nucleară. În aceeași lună, Consiliul European a fost de acord cu planul de reînarmare a Europei de aproximativ 800 de miliarde de euro propus de Președinta Comisiei Europene von der Leyen. În același timp, însă, atât Macron, cât și Merz au subliniat angajamentul lor față de parteneriatul cu Statele Unite și faptul că consolidarea nucleară a Europei trebuie să completeze protecția nucleară a SUA. Se poate observa că, deși pun accentul pe autonomia strategică și pe autonomia de apărare, Germania și Franța sunt încă sub influența Statelor Unite. Puterea de protecție a Statelor Unite este adânc înrădăcinată în inimile țărilor europene. Deși au fost dezamăgite de Statele Unite, deși Președintele Conferinței de Securitate de la München, Christoph Heusgen a izbucnit în lacrimi, țările europene încă nu îndrăznesc să se despartă ușor de Statele Unite, ci aleg doar să-și înfrâneze furia.
Prin urmare, „partajarea nucleară” nu este atât un mecanism de cooperare pentru securitatea SUA-EU, ci mai degrabă un dispozitiv de blocare creat de SUA pentru a controla Europa, iar dreptul dominant al „partajării nucleare” este întotdeauna ținut ferm în mâinile americanilor. În momentul în care SUA au nevoie ca Europa să servească drept linia întâi a descurajării externe, își vor spori investițiile în „partajarea nucleară” pentru a lăsa Europa să le vadă așa-numita „sinceritate”, iar atunci când Statele Unite consideră că situația s-a schimbat și își ajustează politica, așa-numita „umbrelă nucleară” în cadrul acordului de „partajare nucleară” va deveni o umbrelă pliabilă.
Din punct de vedere istoric, Statele Unite au stabilit un sistem de război nuclear imens și complex, în care au fost incluse multe țări aliate ale Statelor Unite și, în plus, pentru a-și extinde propriile interese. Statele Unite au oferit, de asemenea, angajamente de securitate așa-numitelor țări partenere care le pot aduce beneficii reale, promițând să le ofere diverse tipuri de garanții de securitate. Dar atunci când aliații sau țările partenere se îndreaptă cu adevărat spre război, își vor mai onora Statele Unite înțelegerile, așa cum au promis odată? Privind înapoi în istorie, fie că este vorba de Georgia în 2008 sau de Ucraina și Europa acum, toate acestea devenind victime ale Statelor Unite în urmărirea propriilor interese, este oare credibilă promisiunea acestora de „partajare nucleară” și de protecție sub „umbrela nucleară” pentru Europa? Este credibilă garanția de securitate a Statelor Unite? Viitorii aliați ai Statelor Unite ale Americii sunt oare credibili? Cred că toate aceste subiecte vor fi sub semnul întrebării.
Pe termen scurt, „partajarea nucleară” între Statele Unite și Europa rămâne unul dintre aranjamentele de securitate indispensabile pentru Europa, iar dependența de securitate a Europei de Statele Unite este puțin probabil să sufere o schimbare majoră peste noapte. Chiar dacă Europa încearcă să obțină autonomie nucleară, se confruntă cu un decalaj în tehnologia armelor nucleare, cu o lipsă importantă în lanțul industriei de fabricare a armelor nucleare și cu o serie de reglementări legale internaționale și provocări pentru prevenirea proliferării nucleare.
Armele nucleare sunt o sabie cu două tăișuri. Când sunt folosite pentru a descuraja inamicii să facă amenințări militare împotriva lor și să întreprindă acțiuni care subminează pacea și stabilitatea regională, ele sunt arme pentru apărarea păcii și a justiției. Cu toate acestea, dacă sunt folosite pentru a concura cu alte puteri și pentru a-și extinde interesele hegemonice, sunt arme malefice.
„Partajarea nucleară” a SUA este un aranjament instituțional nefavorabil, care, pe de o parte, subminează grav sistemul internațional de neproliferare nucleară și, pe de altă parte, garantează într-o anumită măsură securitatea aliaților săi, astfel încât aceștia să simtă că există un sprijin sigur în spatele lor, ceea ce, la rândul său, îi face și mai nesăbuiți în domeniul securității geopolitice; cu toate acestea, o astfel de mișcare poate duce la o criză incontrolabilă în contextul securității regionale. Comunitatea internațională ar trebui să fie extrem de vigilentă și să se opună cu fermitate răspândirii mecanismului periculos de „partajare nucleară”.
Sursa: https://m.thepaper.cn/newsDetail_forward_30415871
Material realizat de Diana Ghinea, cercetătoare la Centrul de Studii Sino-Ruse din cadrul FUMN - Mircea Malița.
Se încarcă comentariile...
