Pacienți tratați (și) cu vorba bună

Să fii pacient în România este un fel de sport extrem, pe care-l practici de nevoie, în condiții de multe ori riscante. Și, desigur, fără să te bucuri de gustul aventurii. Există în primul rând loteria accesului la un spital decent și la un medic bun, obiective dificile pentru destui orășeni, dar de-a dreptul utopice pentru locuitorii a peste 1.300 de comune care nu au deloc medic de familie sau, eventual, văd unul o dată-de două ori pe lună. Și la fel de vitregiți sunt, de fapt, trăitorii din jumătate din comunele țării, care nu dispun de servicii medicale complete. După cum dezolant socoteau reporterii Europei Libere, mai bine de 4 milioane de români nu au cui să se adreseze în caz de boală, dacă nu punem la socoteală sfaturile vreunei doftoroaie locale ori ale vreunui vecin binevoitor (dar necompetent).

Mai apoi, și atunci când oferta de policlinici și spitale e bogată, te împiedici de lipsa fondurilor. Ca să faci o investigație complexă ori niște banale analize de rutină cu trimitere de la medicul de familie, trebuie să aștepți săptămâni în șir și să telefonezi exasperant la fiecare început de lună, doar-doar vei prinde râvnitele fonduri CNAS. Se întâmplă inclusiv să fii programat din luna ianuarie pentru luna… decembrie (caz real!), la o clinică privată în contract cu statul. Ori, în cea mai fericită situație, ești trecut pe o listă de așteptare și măcar speri să avansezi și să-ți vină rândul cândva.

Și nici măcar vizita la medic nu te scapă de emoții teribile. Lăsând la o parte prezumția de pricepere, pe care i-o acorzi din start – că doar lucrează într-o instituție medicală, deci a trecut prin niște filtre profesionale – nu-ți poate garanta nimeni că dai peste un om cu inimă, nu doar cu cunoștințe de specialitate acumulate. Ar fi exagerat să îi pretinzi unui medic să se pună chiar în pielea ta și să-ți preia din povara suferinței, consolându-te ca un prieten. Dar nu e deloc absurd să îi ceri să se poarte omenos. Nu arogant, nu repezit, nu țâfnos. Având în fața lui o persoană chinuită oricum de o afecțiune și mai ales de spaimele conexe, urmașul lui Hipocrat ar trebui să se arate măcar politicos.  

„Dacă aș fi pacient, eu nu mi-aș dori un medic empatic, nu vreau ca suferința mea să îl paralizeze, ci mi-aș dori să fiu tratată cu compasiune, astfel ca la finalul interacțiunii medic-pacient, ambele părți să iasă pe plus”, sublinia o rezidentă într-un text publicat recent, explicând diferența dintre empatie (trăirea suferinței celui din fața ta) și compasiune (acceptarea ei de la o distanță care să permit intervenția, ajutorul). Această deosebire de atitudine definește până la urmă profesionalismul implicat. Căci în ambele ipostaze, se presupune că-ți pasă totuși de pacient ca seamăn al tău și că nu-l privești doar ca pe un mecanism stricat.

Dar câți dintre purtătorii de halate albe au trecut, precum rezidenta citată, prin cursuri de medical humanities, care să le dezvolte sau îmbunătățească abilitățile necesare înțelegerii și comunicării cu suferindul și aparținătorii lui? Câți se gândesc să îmblânzească un prognostic, nu mințind și vânzând iluzii de însănătoșire unui pacient incurabil, de pildă, ci evitând sentințele seci la înspăimântata întrebare: „Cât mai am de trăit?” Până la urmă, medicina nu e matematică, nu e o știință a cifrelor exacte, s-au văzut evoluții aproape miraculoase și în situații aproape imposibile, iar fiecare organism reacționează altfel. Prin urmare, și când comunici, să zicem, media de supraviețuire, o poți face într-un mod omenos și, cumva, păstrător de speranță. Iar asta poate fi uneori mai de ajutor decât tratamentul în sine.

Se poate obiecta, firește, că medicii sunt și ei ființe umane, cu problemele și cu firea lor, și că nu te poți aștepta ca toți să fie monumente de blândețe. Pentru că, să recunoaștem, nici pacienții nu sunt întotdeauna civilizați. În plus, în rândul cadrelor medicale, suprasolicitarea e la ordinea zilei, iar asta se răsfrânge și asupra relației cu cei care vin să fie tratați. Doar că de la cel aflat într-o poziție privilegiată, superioară prin prisma cunoștințelor profesionale și chiar a stării generale (teoretic) bune, poți pretinde un comportament amabil în raport cu un om suferind.

În întâmpinarea nevoilor pacienților, Google lucrează deja la un instrument de diagnosticare (și dialog!) bazat pe Inteligența Artificială. Observând că ChatGPT și alte asemenea „creaturi” pot mima empatia – ca dovadă că unii apelează deja la ele ca la substitute de psihoterapeuți – cercetătorii au elaborat sistemul Articulate Medical Intelligence Explorer (AMIE), care s-a dovedit în timpul testelor la fel de precis în diagnostic ca medicii, obținând și un punctaj mai bun la interacțiunea cu pacienții. A fost doar un experiment, dar se speră ca astfel de instrumente AI să poată deveni, la un moment dat, comunicatori medicali, la nevoie.

Este o perspectivă încurajatoare, să zicem. Decât o nepăsare umană, e preferabilă compasiunea mașinăriilor. Pentru că medicina e și despre suflet, real sau virtual, nu numai despre tratamente. O demonstrează statisticile citate de Malcolm Gladwell în volumul „ Blink”: chirurgii care nu au fost dați niciodată în judecată în SUA purtaseră conversații cu cel puțin trei minute mai lungi cu pacienții lor decât cei târâți prin tribunale (18,3 minute față de 15). Și chiar dacă volumul și calitatea informațiilor medicale furnizat erau similare, felul și tonul cu care fuseseră furnizate a contat decisiv. „Diferența consta doar în modul cum vorbeau cu pacienții”, concluzionează Gladwell.