Nu m-aş lăuda cu încasările din România

Norman Manea, care locuieşte din 1986 în SUA, este cel mai tradus scriitor român din străinătate

Sunt de un sfert de veac deja în Statele Unite şi în această perioadă am publicat aici 10 volume şi în România mai mult de 20. N-aş putea, totuşi, să fac o analiză aprofundată a situaţiei editoriale, tarifelor şi a încasărilor băneşti ale scriitorilor, aici şi dincolo. Nu, eu nu sunt bogat; dacă aş fi, n-ar trebui să continui să am un post universitar cu mult peste vârsta de pensionare.

Capitalismul este mai pur (deci, mai dur) în America decât în Europa social-democrată. „Capitalul“ primează, deci şi mijloacele de a-l obţine, inclusiv, din păcate, şi în cultură, unde ar trebui să fie altfel, „produsul“ şi „consumul“ fiind de altă natură decât în celelalte domenii ale cotidianului. Marile orchestre, marile biblioteci sunt realizări particulare, din donaţii ale celor înstăriţi.

Cea mai mare sumă pe care am obţinut-o a fost la Premiul MacArthur, o fundaţie particulară, prestigioasă şi avută, cu un extraordinar program umanist, iar cea mai mare plată editorială mi-a revenit de la Editura Farrar, Straus şi Giroux – cu cei mai mulţi Nobel în catalog – pentru volumul „Întoarcerea huliganului“, considerat „memorii“, gen mai popular.

Dar suma nu se compară nici pe departe cu tarifele unor granguri literari. Am avut atunci o amicală discuţie cu Roger Straus, venerabilul editor, cu care devenisem prieten. „Roger, de ce n-ai fi dispus să pierzi mai mulţi bani la mine?“ A zâmbit.

„Norman, nu intra în discuţia asta, nu te pricepi. Tu eşti în cu totul altă categorie decât cei cărora le plătesc patru milioane şi pierd, uneori, două, dar şi câştig, rareori, două. Eşti un scriitor de mare valoare, pe care îl vom publica întotdeauna, reţine doar asta.“ Am reţinut. Ştiu că majoritatea scriitorilor au un serviciu, adesea predau la şcoli şi universităţi.

Plata scriitorului variază în funcţie de carte şi de autor, nu există un standard. Criza recentă a cărţii, a literaturii se reflectă deja în dificultatea crescută a publicării. Ca să nu mai spunem că şi înainte, conform unei statistici UNESCO, în America se publicau tot atâtea traduceri ca în Grecia! Bănuiesc că România stă mai bine decât Grecia, dacă mă uit la numărul de edituri şi de titluri. Dar nu cred că stă mai bine decât Germania, Franţa, Canada, Scandinavia. Spre nivelul şi strategia culturală a acestor ţări ar trebui să tindem.
 

Fireşte, fiind vorba de o democraţie, sunt în America şi enclave mici, edituri de buzunar, grupuri angajate în propria publicare, pentru o audienţă restrânsă şi fără gând de profit. Sunt şi multe edituri universitare, focalizate pe calitate.

Cât priveşte România, nu m-aş lăuda cu încasările; sunt bucuros să apar în limba maternă şi în cea a scrisului meu.

Ce s-ar putea face pentru îmbunătăţirea tarifelor şi a vieţii scriitorilor în ţară? Este statul, guvernul, interesat în aşa ceva ? A fost pe vremea lui Eminescu? Drept să fiu, am renunţat demult la utopie; nici n-aş cere întoarcerea la comunism, deşi atunci plăţile erau mai bune, nu doar pentru marii „oficiali“, pentru mai toţi.  Ce ne-am putea dori pentru toată populaţia este domnia legii, înţelepciunea, onestitatea şi devoţiunea guvernanţilor, o mai civilizată relaţie socială. Efectele s-ar vedea, bănuiesc, în toate domeniile.  

În marea conferinţă de la Bruxelles, la care am participat anul trecut („Salvarea Europei“) s-a dezbătut primejdia „populismului“ şi cum trebuie combătută. Am spus, ceea ce repet acum, că e prea târziu, populismul este deja parte din viaţa noastră, chiar prin această noţiune de bestseller, la cărţi, filme, pantofi, parfumuri, sutiene, umbrele şi orice vreţi să adăugaţi.

Literatura şi arta autentice, inovatoare îşi au încă locul lor, dar nu este unul proeminent şi nu m-aş încumeta să prezic viitorul.
 

Fireşte, sunt cazuri când un tânăr, talentat sau nu, este încurajat de o editură să-şi publice prima carte sau a doua, a treia. Depinde, cum spuneam, de cazuri, relaţii, noroc, ghicitul în ghioc.

Generalizările sunt riscante, în orice domeniu. Michnik spunea chiar că generalizarea este cea mai mare primejdie a timpului nostru. Ignoră sau refuză nuanţa, specificitatea, adecvarea etc.

Creativitatea în artă nu a fost niciodată o opţiune facilă şi nici nu va fi. Un drum presărat cu spini, dar câteodată şi cu lauri (întâmplători?). Jocul firesc al vieţii şi al paradoxurilor.

Calitatea literaturii nu rezidă însă în numărul de exemplare vândute, acesta fiind un criteriu extra-literar. Nu cunosc cărţile semnate de J.K. Rowling şi Dan Brown, dar vânzările arată că au fost foarte «consumate» de public, asta nu le face nici mai rele, nici mai bune. Criteriul vânzării este extra-literar, cum am mai spus: sunt cărţi bune care se vând foarte bine sau foarte rău, sunt cărţi proaste în aceeaşi situaţie. Deci, este un criteriu strict comercial, care nu poate, fireşte, fi ignorat. Mai ales într-o epocă atât de mercantilă ca a noastră. Cert este că nici Proust, nici Kafka, nici Joyce, nici Faulkner, nici Borges nu pot concura comercial cu aceste „bestselleruri”. Trebuie să acceptăm asta şi să ne vedem de treabă.