Leul fără frontiere: Un subiect în jurul căuia roiau emoţii, zvonuri, temeri

0
0

Să recapitulăm. La 1 februarie ’98, a devenit operaţional un nou regulament valutar. Acest moment a marcat trecerea efectivă la convertibilitatea de cont curent a leului. A fost, desigur, un eveniment important. Nu numai monetar, ci şi economico-social.

În legătură cu implicaţiile lui, este relevant faptul că noul regulament valutar, departe de a fi adus îngrădiri pentru exportatori şi pentru importatori, a venit cu înlesniri. Şi încă un lucru demn de reţinut: cele mai multe dintre prevederile acestui act normativ s-au şi aplicat. Mai mult: noul regulament valutar a strâns laolaltă, într-un codex, toate liberalizările succesive ale pieţei valutare din februarie ’97 şi până în februarie ’98. Desigur, sistematizându-le într-un limbaj modern, specific pieţelor financiare internaţionale.

*

Evenimentele din februarie ’98  au condus la stabilizarea cursului monedei naţionale pe piaţa valutară. Acest succes a fost obţinut în condiţiile liberalizării depline a pieţei valutare şi a cursului de schimb. În acelaşi timp, a fost asigurată funcţionarea normală a pieţei valutare prin intensificarea concurenţei între bănci. Politica monetară, supusă şi ea unor restructurări substanţiale, a evoluat în condiţii noi, specifice economiei de piaţă. Au fost liberalizate dobânzile, s-a renunţat la subvenţionarea mascată a economiei prin credite bancare direcţionate, cu costuri sub nivelul pieţei, a încetat amestecul puterii legislative şi al puterii executive în activitatea de emisiune monetară. Totodată, a început să fie resimţită îmbunătăţirea  balanţei de plăţi externe. Important, în acest sens, este şi faptul că a apărut o uşoară creştere a exporturilor, în condiţiile în care importurile s-au situat sub nivelul anului precedent.

 Cum orice pas înainte are un preţ, a avut un preţ şi liberalizarea cursului de schimb, în condiţiile trecerii la o piaţă valutară concurenţială. Speculaţiile au indus o accelerare a scumpirii dolarului. Banca Naţională a reacţionat printr-un demers de întărire a leului pe piaţa internă. Desigur, în dorinţa de a reîndrepta ochii românilor către moneda naţională. Şi de a aduna în băncile comerciale  mai mulţi lei. În acest sens, BNR a făcut importante achiziţii valutare. Îndeosebi, a cumpărat dolari. Concomitent, au crescut dobânzile la depozitele bancare. Peste rata inflaţiei. Populaţia a început să stea la rând la bănci. Şi-a vândut dolarii, cumpărând lei, iar cu leii a deschis depozite bancare. Pentru a obţine şi mai mulţi lei.

BNR şi-a atins scopul. Pe piaţă era foame de dolari, în timp ce teancuri de bancnote verzi se adunaseră sub saltele. După intervenţia BNR, situaţia s-a inversat. A crescut oferta de dolari, în timp ce preocuparea populaţiei şi chiar a agenţilor economici era aceea de a aduna lei, pe care să-i depună în bănci. Ghişeele bancare au fost luate cu asalt. Apoi, după ce inflaţia s-a calmat, dobânzile la depozitele bancare au început să scadă.     

*

 Nervozitatea pieţei, manifestată  în primele zile ale lunii februarie ‘98, a fost vremelnică. După câteva şocuri, cursa leu-dolar s-a calmat. Publicul larg însă, precaut la început, a devenit repede preocupat de renunţarea la plafonul de 500 de dolari în schimburile pentru populaţie. În jurul acestui subiect roiau şi emoţiile, şi zvonurile, şi temerile. Mai ales temerile. Criticii convertibilităţii băteau toba că populaţia va da buzna în bănci, îşi va lua leii şi va alerga la casele de schimb să-i transforme în dolari. O întrebare nu şi-au pus-o însă: de ce ar fi procedat aşa?

Realitatea este că, începând din februarie ‘98, mulţi dintre cei care aveau economii în lei, sumele fiind mai mari ori mai mici, se întrebau ce să facă: să deschidă un depozit bancar, să cumpere acţiuni sau să transforme leii în dolari? Răspunsul la această întrebare nu putea să nu ţină seamă de specificul momentului: anul 1998, la începutul lui. Banca Naţională miza pe leu.

Cândva, în 1990 sau în anii următori, până în primăvara lui ’94, lucrurile erau simple. În ’90, începuse un soi de dolarizare a economiei româneşti. Mărfurile cele mai căutate erau vândute numai în valută. Atunci soluţia era să-ţi protejezi economiile transformându-le în dolari. Lucrurile nu s-au schimbat nici după ce, printr-o reglementare a Băncii Naţionale, plăţile în dolari au fost interzise. Inflaţia creştea, dobânzile la CEC sau în bănci erau sub rata inflaţiei, aşa că populaţia care economisea se vedea nevoită ori să vândă leii şi să cumpere dolari, ori să achiziţioneze aur sau bunuri de folosinţă îndelungată. Procedeul s-a dovedit a fi el însuşi inflaţionist.

O primă schimbare, parţială, s-a produs la începutul anului 1994. Se pregătea trecerea la liberalizarea cursului de schimb pe piaţa valutară, eveniment ce avea să aibă loc la 1 august ’94. BNR făcuse importante achiziţii valutare. Îndeosebi, cumpărase dolari. Concomitent, au crescut dobânzile la depozitele bancare. Peste rata inflaţiei. Populaţia a început să stea la rând la bănci. Şi-a vândut dolarii, cumpărând lei, iar cu leii a deschis depozite bancare. Pentru a obţine şi mai mulţi lei. După ce piaţa s-a echilibrat, dobânzile au început să scadă. Continua totuşi să fie avantajos să faci lei... din lei. În 1995 însă, când piaţa a suferit brusc o întorsătură, cursul a început să alerge mai repede decât inflaţia. S-au întors şi românii de la leu înspre dolar. Din nou, multe economii au fost transformate în valută forte. Dolarul, fiind căutat, s-a scumpit repede, producând inflaţie şi făcând leul mai slab. Băncile au observat, nu fără îngrijorare, că pe de o parte scădeau depunerile în lei; iar pe de altă parte se înteţea goana după dolari. Era anul 1996. Cei care, cândva, schimbau dolari şi luau lei, în noul context procedau invers. S-a făcut din nou simţită foamea de dolari. Pe piaţa valutară interbancară, bancnota verde şi-a ridicat cota; iar la casele de schimb cursurile au luat-o razna. Situaţia s-a complicat şi mai mult în urma unor speculaţii valutare pe piaţa interbancară.

*

 În 1995, ţara noastră a reintrat pe pieţele de capital, angajând împrumuturi directe sau sindicalizate. Începând din 1996 s-a trecut şi la emisiuni de titluri financiare. Anul 1996 a fost încheiat cu o rezervă de 2,1 miliarde dolari, incluzând aurul. Era cea mai mare rezervă de după 1989, fapt ce conferea un plus de credibilitate procesului de stabilizare a cursului monedei naţionale. Şi, totodată, s-a format o bază pentru serviciul datoriei externe, ce avea să se situeze în următorii ani la niveluri de peste un miliard de dolari anual: rate şi dobânzi scadente. Devenise limpede că, până când România avea să ajungă la un surplus normal al balanţei comerciale, constrângerea valutară putea fi înlăturată numai printr-o finanţare externă substanţială, cu un grad ridicat de siguranţă şi stabilitate, bine dirijată spre ramuri eficiente, generatoare de export. O astfel de finanţare externă presupunea, în condiţiile date, o diversificare rezonabilă a surselor. Iată şi motivele.

1) Principalul motiv e legat de decompresia importurilor după deceniul 1980-1989, când s-a făcut plata datoriilor externe  ale ţării. Dar şi de nevoile fireşti de retehnologizare şi aprovizionare cu energie şi materii prime. În aceste condiţii, balanţa plăţilor externe ale României tindea să fie deficitară (chiar şi atunci când exporturile au crescut semnificativ, ca în anul 1995), ceea ce diminua eficienţa eforturilor de constituire a rezervelor valutare a statului şi de stabilizare a cursului leului.

2) Nevoia de împrumuturi externe a fost argumentată în felul următor: până când România va ajunge la un surplus normal al balanţei comerciale, constrângerea valutară poate fi uşurată printr-o finanţare externă substanţială, cu un grad ridicat de siguranţă şi stabilitate şi bine dirijată spre ramuri eficiente, generatoare de export; o astfel de finanţare externă presupune, în condiţiile date, o diversificare rezonabilă a surselor în aşa fel încât dependenţa faţă de FMI, Banca Mondială, BERD şi alte instituţii financiare interguvernamentale să scadă pe măsură ce sporesc investiţiile externe şi creşte ponderea împrumuturilor de pe pieţele private de capital.

3) Timp de decenii, România a fost absentă de pe pieţele de capital. Abia în 1995, ţării noastre i-au fost redeschise uşile pe aceste pieţe. Abilitată potrivit Legii nr. 118/4 decembrie 1995 să efectueze împrumuturi pe termen mediu şi lung, pentru consolidarea rezervelor valutare ale statului, Banca Naţională a României a contractat în 1996 împrumuturi sindicalizate, a efectuat plasamente private şi emisiuni publice de obligaţiuni.

4) Legea 118, din 4 decembrie 1995, a oferit cadrul juridic de bază pentru acţiunile Băncii Naţionale în vederea aplicării strategiei generale de asigurare a finanţării externe. Ţinând cont de limitele posibilităţilor de acces la creditarea oficială, din sursele instituţiilor financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială, Uniunea Europeană ş.a.), Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a hotărât trecerea la un proces complex de diversificare a surselor de finanţare externă. În acest sens, a fost elaborată o strategie de accedere la capitaluri private, care furnizau peste 80% din resursele financiare mondiale.

5) Încă din 1995, România a reintrat pe pieţele de capital, angajând împrumuturi directe sau sindicalizate. Începând din 1996 s-a trecut şi la emisiuni de titluri financiare. Acordul de la Londra, din 16 octombrie, a constituit ultimul act, din 1996, al împrumuturilor angajate de BNR, în numele statului român, pe pieţele de capital.

6) Într-o primă etapă, concomitent cu efectuarea unor împrumuturi sindicalizate pe termen scurt, Banca Naţională a României a solicitat şi a obţinut evaluarea riscului de ţară („rating”) de la marile agenţii specializate din America, Europa şi Japonia, ceea ce în practica internaţională reprezintă o precondiţie pentru emisiuni publice de obligaţiuni. Aceste evaluări aveau să faciliteze accesul pe pieţele internaţionale de capital nu numai pentru instituţiile reprezentând statul român (Ministerul Finanţelor sau Banca Naţională), dar şi pentru băncile comerciale, regiile autonome şi societăţile comerciale româneşti, de stat sau private. De asemenea, rating-ul a fost precondiţia necesară pentru accesul la piaţa internaţională a obligaţiunilor, una dintre cele mai importante surse de finanţare externă.

7) În acest scop, Banca Naţională a solicitat de la firmele americane Moody’s şi Standard & Poor’s, de la firma europeană IBCA şi de la firma japoneză JCRA (Japan Credit Rating Agency) evaluări de risc de ţară. Echipele de analişti ale firmelor menţionate au folosit atât documentaţia proprie, cât şi cea pusă la dispoziţie de autorităţile române, au efectuat vizite la Bucureşti unde au discutat cu responsabilii economici şi politici, ajungând în final la puncte de vedere proprii.

*

Şi iată, a venit anul de graţie 1997. În februarie, când a fost liberalizat cursul de schimb, în condiţiile trecerii la o piaţă valutară concurenţială, dolarul s-a scumpit brusc. Importul a fost pus la colţ, în folosul balanţei comerciale. Starea de fapt pe piaţa valutară s-a inversat, preocuparea populaţiei şi chiar a agenţilor economici fiind aceea de a aduna lei, pe care să-i depună în bănci. Ghişeele bancare au fost din nou luate cu asalt. Cozile de la bănci au creat falsa impresie că românii au surplus de bani şi că a început procesul de economisire. Voci oficiale au întărit această idee. În realitate, nu era nimic altceva decât dorinţa unei părţi a populaţiei de a-şi înmulţi, în acest fel, leii prea puţini.

                                                              

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite