Leul fără frontiere (7)

0
0

Atunci, la începutul anilor ’90, devenise certă nevoia de a grăbi privatizarea. Dar transferul de proprietate de la stat în sectorul privat nu avea cum să devină un motor al prosperităţii fără o bună organizare şi, totodată, fără întărirea încrederii în acest proces.

Cât priveşte buna organizare, nu existau nici cunoştinţe, nici experienţă. Iar încrederea în privatizare, atâta câtă era, fusese risipită de „bursa” certificatelor de proprietate, o instituţie încropită în grabă şi care avea să dispară fără să lase vreo urmă despre rolul pe care l-a jucat.

Un lucru era sigur: s-au vândut şi s-au cumpărat certificate. Mulţi le-au dat pe nimic, iar când au văzut că le-ar putea schimba pe acţiuni, în cadrul procesului de privatizare, au început să ţipe că au fost jefuiţi. Adevărul este că aceste hârtii inflamante, care au aprins patimi şi dispute, purtau o denumire convenţională: certificate de proprietate. Unii le-au supranumit acţiuni, dar au pus cuvântul între ghilimele. Greşit. Ghilimelele n-aveau niciun rost, fiindcă hârtiile de valoare primite urmau să fie schimbate cu acţiuni.

                                                                           *
Să judecăm. Legea prevedea împărţirea patrimoniului societăţilor comerciale între stat şi cetăţenii de peste 18 ani împliniţi până la 31 decembrie 1992. Statului îi reveneau 70 de procente, cetăţenilor săi – 30. Un fel de împroprietărire.Când s-a trecut la fapte, peste 15 milioane de cetăţeni au primit câte un carnet, cuprinzând cinci certificate. Erau aceste hârtii titluri de proprietate? Nu tocmai. În primul rând pentru că nu erau nominale. Apoi, nu se consemna ce fel de proprietate se certifica unde era situată şi aşa mai departe. Totuşi, ele atestau un drept de proprietate. Deţinătorul carnetului cu cinci certificate devenea proprietar al unei părţi din patrimoniul societăţilor comerciale; căci 30 la sută din averea statului se împărţea la 15,5 milioane de persoane. Dreptul îi era atestat fiecăruia de o hârtie, care în urma opţiunii deţinătorului ei avea să fie schimbată cu 40 de acţiuni la o societate comercială. Iar deţinătorul hârtiei devenea acţionar.

Dar şi aşa, înainte de a se fi realizat schimbul, deţinătorul hârtiei tot acţionar era considerat. Unde? Desigur, la cele cinci instituţii (denumite tot convenţional F.P.P-uri, adică Fonduri ale Proprietăţii Private) care administrau partea de 30 la sută. Şi, dacă era acţionar, normal era să primească dividende: părţi din profitul adus de acest patrimoniu. Şi nimeni nu a spus că nu va primi, numai că evenimentul avea să se petreacă începând din cel de-al patrulea an de gestionare a celor 30 de procente de către F.P.P-uri.

                                                                       *
Dacă certificatele erau ele însele acţiuni, însemna că puteau fi vândute şi cumpărate pe piaţă. Aşa s-a şi întâmplat. Şi totuşi, lucrurile nu erau atât de simple. Să privim tabloul lumii din acel moment.

În Suedia, bunăoară, unde exista poate cea mai şcolită populaţie în ceea ce priveşte regulile economiei de piaţă, se organizau cursuri serale în cadrul cărora cetăţenii învăţau (plătind pentru asta) cum se completează declaraţia de impunere, ca să nu devină evazionişti şi să răspundă în faţa legii; dar şi, mai ales, cum se tranzacţionează acţiunile. În toate ţările dezvoltate, populaţia avea informaţii privind bursele de valori, pieţele de bani, actele de vânzare-cumpărare. La noi, în schimb, cetăţeanul ieşit din economia de comandă a primit nişte hârtii (certificatele de proprietate) pe care le-a judecat cu suspiciunea lui moştenită, cu neîncrederea în autorităţile emitente şi cu neştiinţa lui (firească) în materie de bănci, burse, titluri de valoare. Mulţi dintre cei care şi-au vândut certificatele au făcut-o din ignoranţă. Alţii au făcut-o dintr-un soi de nerăbdare sau gândind că banii încasaţi azi sunt mai siguri decât cei pe care, ar fi urmat să-i câştige mâine. Poate că nu era moral să fie păgubiţi.  Era însă legal. Şi e limpede că au fost păgubiţi atunci când aceste hârtii au fost vândute înainte de a fi devenit „monede de schimb” în procesul privatizării. Dar nici nu era în firea lucrurilor să suporte consecinţe cumpărătorii şi să se fi făcut agitaţie populistă (şi demagogică) în jurul lor, strigându-li-se „mafioţi” şi „speculanţi”. Mai cu seamă că speculaţia, în economia de piaţă, e un motor care pune în mişcare mărfurile şi banii, ducând la progres economic.

Cum să se fi procedat atunci? Aceasta era marea problemă. N-a fost niciodată rezolvată. Bursa de valori ar fi oferit o şansă: aceea de a face ordine în sistem. Dar atunci nu era mai mult decât un proiect. Un proiect pe care nu se grăbea nimeni să-l ducă la îndeplinire. Prin lege, se prevăzuse înfiinţarea bursei de valori până cel mai târziu în primăvara anului 1992. Dar societatea românească nu era încă pregătită pentru un astfel de pas. Acomodarea autorităţilor, a operatorilor economici şi a populaţiei cu exigenţele bursei de valori avea să fie, fără îndoială, unul dintre procesele dificile ale tranziţiei. E drept că deschiderea bursei nu se putea amâna prea mult timp fără compromiterea reformei. Principalul ei motor – „mâna invizibilă”, cum numea Adam Smith jocul liber al forţelor pieţei –, se blocase însă. Iar deblocarea  a cerut timp şi eforturi.

Barajul cel mai puternic în calea bursei a fost atât dificultatea privind  înţelegerea şi însuşirea mecanismelor ce-i sunt specifice, de o complexitate fascinantă şi având la bază o întreagă cultură, cât şi grefarea spiritului propriu acestei instituţii pe fondul mentalităţilor dominante din societatea noastră. Bursa ar fi putut să funcţioneze bine numai într-un climat de liberă concurenţă. Numai într-un cadru de confruntare deschisă între cerere şi ofertă, care să nu fie îngrădit de prejudecăţi. Nu aveam însă nici climatul, nici cadrul. Pe drumul spre acest gen de libertate noi mai aveam încă de mers.

                                                                             *
La începutul anilor 1990, Petre Ţuţea nota: „economia se defineşte în piaţa liberă, a cărei mitropolie este bursa de valori“. Deşi România pornise tranziţia spre economia de piaţă fără să-şi fi construit mitropolia, au fost ridicate totuşi câteva biserici, între care bursa de mărfuri şi bursa certificatelor de proprietate. Nu le-a acordat însă nimeni nici respectul cuvenit şi nici societatea românească nu a făcut din ele vestitoarele vremurilor ce aveau să vină. Dimpotrivă, s-a lucrat cu sârg la discreditarea acestor instituţii. Un singur lucru nu s-a înţeles – sau dacă s-a înţeles a fost folosit pentru a ţine viaţa în loc – şi anume că motorul oricărei burse este încrederea: a populaţiei şi a operatorilor din economie. Americanii, în anii de după Primul Război Mondial, au făcut din bursa de valori un important motor al prosperităţii.

Motorul a funcţionat bine atâta vreme cât consumatorii, comercianţii şi producătorii au avut încredere în sistem: au cumpărat şi au vândut acţiuni, au adunat bogăţii importante, au acumulat bunăstare. Sistemul s-a prăbuşit în 1929, când s-a pierdut încrederea în bursă. Prăbuşirea pieţei financiare americane a determinat o avalanşă care a zguduit întreaga lume: criza economică interbelică. După Al Doilea Război Mondial sistemul bursier, redobândind încrederea, a cunoscut o adevărată explozie, contribuind la multiplicarea fără precedent a capitalurilor şi (dacă vă place formula) la ridicarea nivelului de trai al maselor muncitoare.

Nici la noi bursa nu putea funcţiona ca un motor al prosperităţii fără acest carburant care este încrederea. Cum să fi avut populaţia încredere când – după ce au fost bătute tobele că funcţionează bursa certificatelor de proprietate (mă refer la cea oficială şi nu la ceea ce se întâmpla pe la colţuri de stradă) şi, sub „aripa protectoare” a autorităţilor statului, s-au vândut şi s-au cumpărat certificate de proprietate – a urmat o confuzie generalizată.

Incertitudinile plecau de la valoarea carnetului de certificate de proprietate. Cât costa acest carnet: 1,5 milioane lei sau 225.000 lei? Apoi, dacă posesorul carnetului obţinut legal l-a vândut, mai avea el vreun drept? Erau nu numai întrebări incendiare, dar ele constituiau şi un măr al discordiei în afacerea privatizării.

                                                                               *
Proprietatea conferită de un certificat fără nume şi fără valoare a fost considerată de mulţi o himeră. Şi au încercat să scape de titlul deţinut. Desigur, s-au găsit cumpărători, mai ales că preţul nu era prea mare. „Cumpăr acţiuni” şopteau pe la colţuri de străzi „agenţii” bursei negre. N-au fost puţini cei care au vândut.

Exista însă şi un fel de minibursă oficială, acceptată de stat. Preţul certificatelor se negocia, iar cursul lor era stabilit săptămânal, în raport cu nivelul la care se „împăcau” cererea şi oferta. Un nivel ridicol, ce rareori depăşea 11.000-12.000 lei vechi. Nici măcar un cartuş de ţigări nu se putea cumpăra din vânzarea părţii de proprietate ce revine unui posesor al carnetului cu cinci certificate.

A urmat, apoi, o nouă „mutare” pe enigmatica tablă de şah a privatizării. Din când în când li se comunica posesorilor de certificate cam cât costă carnetul din sertar. Un prim preţ, despre care vorbeau surse guvernamentale, era de 225.000 lei. Deşi mulţi specialişti credeau că valoarea era mult mai mare. Chiar primul ministru avansase suma de 1,5 milioane lei. Normal ar fi fost, cum arătam ceva mai în urmă, ca posesorii de certificate să primească anual dividende. Adică partea ce li se cuvenea din profit. Dar Dumnezeu ştie ce se întâmpla cu „proprietăţile” în cauză, dacă ele produceau profit sau aduceau pagube. Nici dividende nu se dădeau, nici nu se ştia precis cât reprezenta (valoric) partea de proprietate a unui posesor de certificat.

Câţi dintre cei care şi-au ridicat certificatele de proprietate le mai aveau după numai câteva luni? Se vorbea despre calcule care s-ar fi făcut şi despre rezultate îngrijorătoare. Unii analişti au avansat ideea că au fost vândute şapte milioane de certificate. Potrivit unor analişti ai vremii, aceste şapte milioane de certificate erau concentrate la numai 30 de „strângători”. Alţii vedeau o dispersare a „mafiei certificatelor” de la 30 la 300. În fine, erau şi variante mai optimiste, potrivit cărora nu s-ar fi vândut mai mult de un milion de certificate.

Acesta era punctul în care se ajunsese. Ce era de făcut? Era drept să rămână păcăliţi cei care au vândut certificatele? Era normal să câştige prevăzătorii sau avertizaţii, care au cumpărat masiv?

Continuare: joia viitoare.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite