Leul fără frontiere (4)

0
0

Ieri, la Banca Naţională, pe tabla de şah a politicii monetare a fost făcută prima mişcare din noul an. Dobânda-cheie a coborât până la 3,75 la sută. N-a fost nicio surpriză. Piaţa aştepta această decizie.

Cum nu va fi nicio surpriză când, la începutul săptămânii viitoare, Institutul Naţional de Statistică va comunica rata inflaţiei pe anul trecut. Şi care se va înscrie, desigur, sub 2 la sută. Astfel de cifre, deşi sunt adevărate, par incredibile. Pentru că multă vreme, în anii ’90 dar şi în anii 2000, România a purtat povara unor inflaţii galopante şi a unor dobânzi de politică monetară de-a dreptul ameţitoare.

Să ne amintim. Inflaţia atinsese o rată de 300 la sută în 1993. Apoi, deşi a urcat, a coborât, iar a urcat şi iar a coborât, a înregistrat valori exprimate cu trei sau cu două cifre. Abia în 2004 s-a ajuns la inflaţia cu o cifră. Dar era încă multă, de la 9 la sută. Dobânzile, de asemenea, au ajuns târziu la valori exprimate cu o singură cifră, prin 2009, după ce mulţi ani au înregistrat valori de-a dreptul descurajante. Cum descurajant era şi cursul leu-dolar, care înregistra fluctuaţii mari, leul depreciindu-se vertiginos. Societatea era pur şi simplu debusolată, speriată chiar de inflaţia ce creştea alarmant, de dobânzile căţărătoare şi de leul umilit de dolar. Fapt cu atât mai grav cu cât educarea financiară a societăţii noastre, cunoştinţele generale despre mişcarea banilor, despre schimburi valutare, dobânzi şi preţuri într-o economie liberă erau aproape de zero.

                                                                               *


Economia românească nu era încă liberă, dar începuse deja procesul de liberalizare. La 1 noiembrie 1990 s-a produs o primă liberalizare, parţială, a preţurilor. Câteva luni mai târziu, în februarie 1991, a fost deschisă prima piaţă parţial liberă a schimburilor valutare. Apoi, dobânzile bancare au început să-şi ordoneze mişcările după realităţile din piaţa banilor. Era nevoie ca aceste realităţi să fie cunoscute, analizate, înţelese. Educarea financiar-bancară, cunoştinţele despre bani deveniseră prioritare. Dar drumul de la zero cunoştinţe la plus infinit era lung. Cum să fi căpătat populaţia, politicienii, jurnaliştii, economiştii chiar o imagine clară despre banii noştri fără să ştie ce se întâmplă în general cu banii pe întreaga planetă, ce s-a întâmplat cu banii în alte timpuri, cum slăbesc şi cum se întăresc? Şi cum să fi înţeles de ce, la noi acasă, puterea de cumpărare a leului scădea dramatic după 1990? Milioane de români urmăreau cu îngrijorare cursul leului, în raport cu dolarul, şi erau amărâţi că moneda noastră slăbea continuu. Mulţi credeau că leul avusese un curs bun înainte de 1990. Fără să înţeleagă un lucru într-adevăr greu de înţeles: că la noi a existat un curs oficial, alături de-un curs pentru operaţiuni necomerciale şi de-un alt curs pentru operaţiuni comerciale, care încurcau în aşa fel treburile încât nu era posibil să se ajungă la un preţ real al dolarului. Toate aceste trei cursuri erau impuse prin decizii administrative. Dar niciunul dintre ele nu exprima paritatea adevărată dintre leu şi dolar. Preţurile bunurilor şi serviciilor, dobânzile (care exprimau preţul banilor) erau şi ele impuse prin decizii administrate.

Cea mai de temut devenise mişcarea preţurilor. Sigur, inflaţia (mişcarea în sus a preţurilor) a făcut şi bine. În sensul că, fără inflaţie, nu am fi scăpat de gravul dezacord dintre banii (mulţi) şi mărfurile (puţine) de pe piaţa românească. Răul a fost însă mult mai mare şi populaţia a căpătat o spaimă cumplită de inflaţie. Mai ales că în anii cu inflaţie foarte mare, uneori galopantă sau chiar explozivă, economia nu a funcţionat bine. Inflaţia mare a lovit puternic în stimulentele muncii. Preţurile căţărătoare au îndepărtat numeroase categorii sociale de fluxul real al pregătirii şi performanţei profesionale. Iată o cauză, una dintre multe altele, ce-a făcut ca noi să nu avem decât o eficienţă modestă. De frica inflaţiei, s-au dat indexări fără nicio legătură cu rezultatele economice. Au fost făcute încercări de deblocare financiară prin compensări, deşi adevăratele cauze ale arieratelor s-au dovedit a fi ineficienţa, indisciplina financiară şi lipsa celui mai elementar respect faţă de contractul economic. Iar lipsa cunoştinţelor de specialitate, a practicii, a experienţei era devastatoare.

                                                                            *

Procesul educaţional a debutat greu şi s-a derulat încet. Noile cunoştinţe, specifice economiei de piaţă, erau acumulate „din mers“. Inflaţia însăşi a fost o mare şcoală. Tot aşa cum o mare şcoală au fost mişcarea dobânzilor şi schimburile valutare pe pieţe libere. Cândva, în 1990 şi în anii următori, leul fusese marginalizat. În ’90 începuse chiar un soi de dolarizare a economiei româneşti. Mărfurile cele mai căutate erau vândute numai în valută. Fiindcă atunci soluţia era să-ţi protejezi economiile transformându-le în dolari. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici după ce, printr-o reglementare a Băncii Naţionale, plăţile în dolari au fost interzise pe piaţa internă, între rezidenţi. Dolarul însă a fost un bun învăţător.

Deschiderea pieţei valutare, în februarie 1991, a fost un mare pas spre convertibilitatea leului. Punctul de pornire l-a constituit faptul că, atunci, agenţii economici aveau deja posibilitatea să reţină pentru ei 50 la sută din contravaloarea exporturilor. Sumele dobândite astfel erau depozitate în conturile în valută deschise la băncile autorizate. Prin organizarea de licitaţii valutare, exportatorii îşi puteau valorifica disponibilităţile, vânzându-le la cursul pieţei. Şi învăţând, totodată, ce înseamnă un curs al pieţei. Numai că, atunci, pornise la drum o piaţă în exclusivitate a exportatorilor – persoane juridice! –, nu şi o piaţă a persoanelor fizice. Pe această piaţă, se înfăptuiau însă şi două importante deschideri noi. Prima îi privea pe posesorii de conturi valutare. Ei puteau importa în limita disponibilităţilor pe care şi le asigurau, în condiţii liberalizate. A doua deschidere îi avantaja pe importatorii ce nu aveau decât lei. Ei puteau să cumpere valută, contra lei, la cursul zilei.

Devenise posibilă o decontare avantajoasă, la 35 de lei un dolar, pentru importurile vitale necesare economiei naţionale: energie, materii prime. În acelaşi timp, costul real al importurilor, raportat la cursul pieţei valutare, se reflecta mai bine în gestiunea agenţilor economici. Acest nou mecanism fusese analizat împreună cu experţi ai F.M.I. şi ai Băncii Mondiale, care l-au considerat corespunzător pentru România. Experţii amintiţi (şi alţii: de la Banca Angliei, Banca Austriei, Banca Belgiei, Banca Franţei, Banca Italiei, Banca Olandei, Banca Norvegiei) au acordat Băncii Naţionale a României asistenţă de specialitate în pregătirea setului de măsuri de reglementare bancară pentru demararea schimbului valutar al leului pe piaţă. În februarie 1991, pregătirile de deschidere a pieţei valutare au intrat în faza finală: au fost înştiinţate băncile, au primit informaţiile necesare agenţii economici, au fost stabilite locul şi maniera licitaţiilor. Fază iniţială s-a desfăşurat cu participarea unui număr limitat de bănci. Banca Naţională juca rolul de mediator. De la început, Banca Naţională a pus în aplicare un regulament valutar, compatibil cu uzanţele internaţionale şi corespunzător stadiului în care se afla reforma economică în România. Ce-ar fi bine să se reţină? În primul rând, că exportatorii români puteau deja să desfăşoare operaţiuni valutare numai cu băncile autorizate de BNR. În al doilea rând, că erau penalizate depunerile în conturi valutare din străinătate. Sau eludarea prevederilor legii cu privire la cedarea către BNR, la cursul oficial, a părţii de 50 la sută din valuta încasată la export. Oscilaţiile de curs, uneori de amploare, nu erau o excepţie, ci o regulă. Avea să treacă multă vreme până când piaţa se va stabiliza. Începutul marcase o cerere mare de valută străină. Şi, bineînţeles, o ofertă limitată. Acest „joc“ avea să împingă în sus cursul dolarului. Leul cota slab, cu mult sub valoare. Piaţa însă urma să se autoregleze. Unii pierdeau, alţii câştigau. Piaţa valutară s-a dezvoltat treptat, prin lărgirea cercului de bănci autorizate, a participanţilor la schimbul valutar şi a trecerii la faze noi, când exportatorilor nu li se mai reţinea niciun dolar din ceea ce încasau. Toată valuta le rămânea lor.

                                                                          *

Fiecare an aducea cunoştinţe noi, experienţe noi. Inflaţia a continuat să crească, dobânzile la CEC sau în bănci erau sub rata inflaţiei, aşa că românii care economiseau se vedeau nevoiţi ori să vândă leii şi să cumpere dolari, ori să achiziţioneze aur sau bunuri de folosinţă îndelungată. Procedeul s-a dovedit a fi el însuşi inflaţionist.

O schimbare s-a produs la începutul anului 1994. Atunci a avut loc trecerea la liberalizarea cursului de schimb pe piaţa valutară, la 1 august ’94. O liberalizare tot parţială, dar avansată faţă de cea din ’91. BNR a făcut importante achiziţii valutare. Îndeosebi, a cumpărat dolari. Concomitent, au crescut dobânzile la depozitele bancare. Peste rata inflaţiei. Populaţia a început să stea la rând la bănci. Oamenii şi-au vândut dolarii cumpărând lei, iar cu leii au deschis depozite bancare. Pentru a obţine şi mai mulţi lei. Dobânzile au urcat la 150 la sută pe an. Depunea omul un milion şi primea 2,5 milioane. Bună afacere.

După ce piaţa s-a echilibrat, dobânzile au început să scadă. Continua însă să fie avantajos să faci lei... din lei. Căderea leului, faţă de dolar, pe piaţa valutară, era totuşi mai lină decât căderea faţă de el însuşi, prin inflaţie. Cursul leu-dolar devenise o ancoră menită să încetinească mişcarea preţurilor.

Cursul era într-adevăr „în trena“ inflaţiei. Şi a continuat să fie până la jumătatea anului 1995, când piaţa a suferit brusc o întorsătură. Cursul a început să alerge mai repede decât inflaţia. S-au întors şi românii de la leu înspre dolar. Din nou, multe economii au fost transformate în valută forte.

Dolarul, scumpindu-se, producea inflaţie şi făcea leul mai slab. Ce era de făcut în aceste condiţii? Mulţi s-au grăbit să vândă lei şi să cumpere dolari. Experţii bancari spuneau că nu asta-i soluţia. Pentru că dolarii, depuşi la bancă, nu aduceau mai multă dobândă decât un depozit în lei. Asta spuneau experţii bancari. Fiecare însă decidea singur. N-au fost deloc puţini cei ce „şi-au spart“ depozitele în lei şi au cumpărat dolari. În felul acesta a crescut cererea de valută. Normal, au crescut şi cotele dolarului. Un timp, până în ’96, când s-a intrat în anul electoral şi s-a trecut la un regim strict de supraveghere a preţurilor. Ori, fără preţuri libere în economie nu putea exista nici un curs liber pe piaţa valutară. Toate aceste lecţii, „pe viu“, au fost extrem de preţioase, dar şi scump plătite.

Continuare – joia viitoare.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite