Jethro Tull – „Songs From The Wood“ | „With kitchen prose, gutter rhymes and divers“

Există o dispută legată de cel mai spectaculos an în ceea ce privește lansările de albume monumentale, în special în Marea Britanie. Anii ’70 câștigă clar selecția, dar nu prea am știut cum să aleg între 1971, 1972, 1973 sau 1977, pentru că au existat și contexte diferite care dau și mai multă importanță producțiilor respective.

Din ’71 până în ’73 a fost o avalanșă formidabilă de creații ale unor atiști aflați într-un maximum intangibil de inspirație. Mulți! Săptămânal se întâmpla ceva. Aveai nevoie de bani serioși pentru a colecta tot ce apare în magazine, genialitatea curgea în cascade. În ’77, aceiași artiști și-au dorit continuitate, iar alții aveau aceleași aspirații și desigur inspirație, numai că deja peisajul era schimbat. Valul punk era ridicat, iar cultura pop începuse să dilueze conținutul artistic până la nerecunoaștere. Exista deja o ”gardă veche”, pusă în ipostaza unui ”moment zero”, creat de o mulțime de rebeli care nu știau neapărat ce vor, nu aveau soluții dar erau furioși și dornici de parvenire. Vorba aia, ego-ul rămâne la fel de mare, se schimbă doar decorurile și posibilitățile. În vara acelui an, ”God Save the Queen” suna cu totul altfel, în isonul celor care acordau mai puțină importanță instrumentelor dar își vărsau fierea pe sistem. S-a dovedit în timp destul de scurt că în lipsa competenței muzicale, fanfaronada nihilistă și pretenția de autenticitate nu contează prea mult.

            Oricum, ideea că anul 1977 a fost dominat de puseul punk și că nimic altceva relevant nu a apărut este total greșită. În acel an, Peter Gabriel debuta în cariera solo, Pink Floyd lansau ”Animals”, Fleetwood Mac primeau Grammy pentru cel mai bun album, ”Rumours” iar ELO au contribuit cu ”Out of the Blue”, deja suficiente apariții care să dea o replică ethos-ului diletant. Și a mai fost un album lansat în februarie în acel an, parțial acustic, cu versuri în stil vechi, cu rădăcini în folclorul englez și culori instrumentale provenite din mandolină, glockenspiel, flaut și orgă, imaginând spiriduși, elfi și zâne zburdând într-un ”neverland” mistic, meșterit de un bărbos cu păr zburlit și privire năucită, îmbrăcat ca un menestrel medieval. Albumul se numește ”Songs From The Wood” și este al zecelea și unul dintre cele mai strălucite semnate de grupul Jethro Tull.

            ”Songs From The Wood” a fost primul material produs după ce Ian Anderson a plecat din Londra pentru a se stabili în idilicul spațiu rural. Retras la o fermă construită în secolul XVI în Buckinghamshire, împreună cu noua lui soție, Shona Learoyd, liderul grupului Jethro Tull a simțit Anglia cufundată în mit și legendă, evocând-o printr-o muzică în aceeași măsură arhaică, spirituală și vibrantă. Pentru a ne ademeni în lumea lui, Anderson se arată încă de pe copertă primitor, pregătit, cu un ușor aer picaresc. Nu prea pare să-i pese de amenințarea nemesis-ului punk. Artistul articulat nu încearcă să câștige public cu orice preț, mai ales când vremurile sunt în schimbare radicală. Atenția rămâne pe creativitatea cu care să-și respecte publicul. Asta face încă din 1967, când împreună cu doi colegi de școală din Blackpool a format acest proiect care în timp a devenit esențial în definirea rock-ului progresiv și a unicității în muzică, în general. Sound-ul Jethro Tull de la început era diferit față de ceea ce i-a consacrat, mult mai puțin rafinat, mai direct și mai zgomotos. Dealtfel, la un moment dat a trecut și Tony Yommi prin trupă, înainte de a se întoarce la Birmingham pentru a forma Black Sabbath. Mai era până să ajungă în categoria ”best band in the world”. Anderson era un solist captivant, care cânta la flaut și făcea piruete pe scenă, dar nu doar prin asta îl reținem, ci prin forța cu care și-a proiectat viziunea, ideile pe care le-a dezvoltat pe albume precum ”Aqualung” (1971) sau ”Thick as a Brick” (1972), un perfect album concept care a transformat Jethro Tull într-o putere mondială. O altă lucrare-concept, ”Too Old To Rock’n’Roll, Too Young To Die” (1976) a fost platforma de lansare a celui mai lung și elaborat turneu al lor de până atunci. Evident, bijuterii precum ”A Passion Play”(1973) sau ”Minstrel In The Gallery” (1975) și-au reprezentat strălucit vremurile. În 1977, însă, ”Songs From The Wood” nu a intrat în crezul străzii, dar a continuat să proiecteze anvergura unui fenomen muzical insolit.

            După un turneu grandios, Ian Anderson s-a stabilit la fermă unde, printre altele, s-a cufundat în lectura unei cărți primite de Jo Lustig, care a mai preluat din datoriile de manager de la Terry Ellis. Titlul cărții era ” Folklore, Myths and Legends of Britain”, o culegere de eseuri și povestiri, o bună introducere în mitologia engleză. De acolo și de la atmosfera bucolică a locului și-a creat peisajul pentru ”Songs From The Wood”, un ciclu pastoral de piese care pentru 1977 erau la fel de anacronice ca hainele pe care le purta în concerte. După ce a trăit în hoteluri și în centrul Londrei, Ian a fost ultimul membru al trupei care s-a mutat la țară. Căsătorit și așezat la ferma lui, a putut să găsească liniștea și punctul de sprijin pentru unul dintre cele mai frumoase seturi de piese produse vreodată de Jethro Tull, de o prospețime care transformă anacronicul în atemporal într-o singură rotație de disc. Formatul nu ținea doar de rock, ci de influențele muzicale care veneau din folclor și de la compozitorii clasici care se inspirau din forme muzicale populare. Ideea nu era deloc de ignorat, o ”terra incognita”, un peisaj în care tema folclorică ia dimensiunea arenei rock, prin rafinare estetică inspirată, pe mâna unor muzicieni formați în spiritul bunului gust.

            Este ”Songs From The Wood” un album folk? N-aș zice, pentru că are multe componente care-l apropie de ”prog”, dar dacă extindem înțelesul noțiunii de ”folk”, putem înțelege de ce a fost inclus în această categorie la un moment dat. Anderson a produs un album Steeleye Span (nu Steely Dan!) în 1974 și chiar l-a convins pe David Bowie să sufle în saxofon pe piesa ”To Know Him Is To Love Him”, deci își putea aplica ambivalența în orice context. Când s-a apucat să scrie noua muzică pentru Tull, s-a gândit că poate ajunge la un stil nou, care îmbină rock-ul progresiv cu folk-ul, într-un limbaj care folosește dezvoltarea progresivă și naturalețea folclorică. În termeni agricoli, nu culegea manual orzul, folosea un tractor pentru asta.

            Când a venit rândul versurilor potrivite, Anderson a plonjat dezinvolt într-o lume imaginară, asemănătoare în parte cu cea ”reală”, dar populată cu personaje fantastice precum ”Jack-In-The-Green”, ”The Whistler” sau ”Hunting Girl”, cu festivaluri păgâne sau alte obiceiuri pierdute în timp. ”Pibroch” provine dintr-un cuvânt gaelic care face referire la o piesă cântată la cimpoi și conține motive medievale. A fixat tonusul încă de la primul vers al primei piese: ”Let me bring you songs from the wood; to make you feel much better than you could know”, un intro ”a capella”, scris în timpul turneului american. Dacă luăm această piesă care dă titlul albumului, cu acele armonii, solo-uri ritmuri compuse, tonuri și teme genial îmbinate pe o structură dinamică, nu ascultăm doar una dintre cele mai bune piese Jethro Tull, ci și una dintre cele mai bune piese de prog scrise vreodată. Deloc anarhic, ci plin de bună dispoziție. Ludic și tonic. Cu respect față de ceea ce fac, muzicienii s-au jucat cu miturile timp de patru săptămâni, până a iesțit acest minunat album. În august 1976, Anderson a venit la înregistrări cu o structură deja stabilită, nedorind să piardă timp în studio căutând idei care să vină de nicăieri. Pe rând, a adunat membrii trupei – chitaristul Martin Barre, basistul John Glascock, pianistul John Evan, bateristul Barriemore Barlow și noul venit, claviaturistul David Palmer, în mediul nu foarte confortabil, dar cu care s-au obișnuit lucrând la albume anterioare, de la Morgan Studios, în Willesden Green, în nord-vestul Londrei. Fiind și producătorul grupului încă de la al doilea album, ”Stand Up” (1969), Ian trebuia să găsească metode prin care să-i convingă pe colegi să se conformeze propriilor direcții. A apelat la o manieră mai puțin dictatorială prin care îi incuraja pe instrumentiști să ocupe spațiile care le erau atribuite și să decoreze forma pieselor. Lăsa loc în diferite secțiuni și îi lăsa uneori să discute între ei rezolvările, plecând din studio. Vechii membrii iși puseseră deja semnătura pe emblema trupei, noutatea a venit de la Palmer, cu studii de compoziție și muzică clasică, care a venit cu multe sunete și pasaje noi pe produsul final. Alte dăți, când Anderson era mișcat de o idee, îl chema pe inginerul de sunet Robin Black și înregistra singur, în câteva ore, chitara și tobele, așa cum s-a întâmplat cu ”Jack-In-The-Green”, care i-a venit în minte, în întregime, în timpul unui prânz duminical. Tot sub forma unei revelații pastorale i-o fi venit și ideea pentru grafica de album. Coperta de față, realizată de Jay L.Lee îl arată pe Ian Anderson în fața unui foc, în pădure, iar pe spate, imaginea produsă de Shortsleeve Studio reprezintă un trunchi de copac tăiat, de care e atașat un braț de pick-up.

            În momentul finalizării, ”Songs From The Wood” suna coerent, plin, poate mai bine realizat decât cele de dinainte, cel puțin în privința aranjamentelor care dau cursivitate repertoriului. Susțin părerea că este unul din cele mai bune cinci albume Jethro Tull. Cum rar s-a întâmplat, după ce s-au văzut cu ”masterul” în față, au pus de-o petrecere chiar la studio, doar între ei, cu soții și prieteni, fără presă și tam-tam. Au comandat un curry imens și au ascultat albumul nou. Nu e un album concept, în direcția ”Thick As A Brick”, dar cu siguranță era o lucrare unitară. Fiecare din cele nouă piese erau legate prin imagistică și limbaj muzical. Era o opțiune nouă, putem să-i spunem ”folk-rock”, cu un picior în trecut și cu celălalt pășind mai îndrăzneț, pe ritmul flautului pus pe glume. O colecție de piese adunate sub un titlu, după ideea albumelor intacte cu Beatles sau Pink Floyd-ul de la început, care i-au servit lui Anderson drept exemple. Minunat, dar nu prea potrivit cu dorințele casei de discuri ”Chrysalis”, care avea propria agendă. Era nevoie urgent de o piesă de crăciun, ceea ce a desumflat din entuziasmul cu care Jethro Tull planificau lansarea noului disc. Până la urmă, în decembrie 1976 au desprins ”Ring Out Solstice Bells” din lista albumului și au servit-o drept colindă, chiar dacă piesa era clar despre celebrarea unui festival păgân.

            Succesul a venit implicit, după lansarea din 11 februarie 1977. ”A new album of old magic”. Vorbele bune au venit ca în vremurile bune și era firesc, chiar dacă, la fel de firesc, s-au trezit unii care au vrut neapărat să bată câmpii. Albumul e o bucurie, pentru orice vărstă, pentru orice moment. Și ca să fie și mai clară indiferența lor la agitația schimbării de vremuri muzicale, au filmat un clip pentru ”The Whistler” în care Anderson jubila cu căștile pe urechi pendulând între chitară și fluier, Palmer pufăia la clape dintr-o imensă pipă veche iar Barre ținea un monoclu în ochiul stâng. Toți se bucurau de reușită, de muzica eliberată momentan de umbra unor teme sumbre și de presiunea turneului. Propria plăcere era mai importantă decât pânda după tendințele altora.

            ”Songs From The Wood” a deschis a doua perioadă de apogeu, scurtă ce-i drept, pentru Jethro Tull. A urmat un alt album excepțional, ”Heavy Horses”, în 1978, pe același cadru rustic, trilogia pastorală fiind încheiată de ”Stormwatch” (1979), apoi istoria și muzica grupului s-au schimbat. În 1979, John Glascock a murit la doar 28 de ani din cauza unei afecțiuni cardiace congenitale iar Barriemore Barlow, profund afectat de pierderea bunului prieten, a părăsit trupa. Începând cu anii ’80, Jethro Tull a devenit un organism diferit, mai degrabă un recipient pentru ideile lui Anderson, care a driblat deriva timpului cu câteva producții de calitate, cum ar fi ”Crest of a Knave” (1987) sau chiar ”The Zealot Gene” (2022), o revenire la sound-ul ”clasic”,  prin resurse revitalizate și o tehnică vocală adaptată. Se pregătește și un album pentru 2023, ”RockFlote”. Căte trupe care au început să cânte în anii ’60 mai sunt active în 2023? Yes? Stones? Nu multe, oricum, dacă le excludem pe cele care nu mai scot albume și se mai reunesc pentru buzunar. Acest act artistic unic care îmbină spectaculos rock-ul cu elemente de folk, clasic și blues, care a făcut ca flautul să pară o completare cât se poate de naturală într-un mediu sonor dens a reușit, prin câteva transformări, dar mai ales prin inspirația unui om, să rămână o firmă activă, cu program normal. Ian Anderson devenise Jethro Tull încă de la albumul ”A” (1980). E drept că ar fi fost cu totul altfel fără Martin Barre, care a fost parte integrantă timp de 34 de ani, dar Tull a fost dintotdeuna trupa lui Anderson. Muzica lui, versurile lui, personalitatea lui. Unii confundau numele liderului cu numele trupei. În realitate a existat un tip pe nume Jethro Tull, născut în 1674, renumit pentru actele lui de pionierat în domeniul agriculturii. Se pare că el a inventat semănătoarea. S-a pregătit pentru drept dar s-a reorientat către studiul solului, al culturii plantelor și al mecanicii agricole. A părăsit baroul și a deveniut fermier. Astfel, în 1701 a brevetat un dispozitiv cu trei lame, tras de cal, care forma în pământ spații pentru dispunerea semințelor, la distanțe reglabile. Cel puțin asta am înțeles eu, fără să-i citesc cartea publicată în 1731 ” The Horse-Hoeing Husbandry, Or An Essay On The Principles Of Tillage And Vegetation…Vineyard Culture Into The Cornfields”. Nu mai spun că era și muzician, ce coincidență! Cânta la orgă și nu cânta deloc rău.

La fel ca ”Thick As A Brick” sau alte capodopere, ”Songs From The Wood” este un exemplu imbatabil și atemporal de sinergie, poate ultimul din discografia ”Jethro Tull”. Și ”Heavy Horses” e grozav, dar nu reflectă armonia de pe albumul anterior. Indiferent de reeditările care au urmat, cu piese bonus și remasterizări din care remarcăm versiunea lui Steven Wilson care a remixat materialul de pe benzile originale, cele nouă piese, în forma în care au fost produse, în acel loc, prin acele moetode dar mai ales în acea atmosferă legată de un flux comun de creativitate, rămân la fel de luminoase, magnetice, irezistibile. Toate, una și una, exact în acea ordine. N-ai cum să nu zâmbești când le asculți, nu ai cum și nici de ce să-ți ascunzi mirarea. Și să schițezi o pantomimă care-l imită pe menestrelul histrion, cu un picior flexat, cu mâinile ridicate care țin flautul și cu ochii-n piruete. Too old to rock’n’roll? Hai să fim serioși!