INTERVIU Ziaristul român care a corespondat cu Indira Gandhi, Agatha Christie, Olof Palme şi alţi oameni la fel de importanţi

Carol Roman

Se numeşte Carol Roman şi este decanul de vârstă al presei scrise din ţara noastră. Ştefan Mitroi: „N-aţi obosit?” Carol Roman: „Nu! Am sentimentul că mă aflu abia la început.”

De când durează începutul acesta?

Păi să tot fie vreo şaizeci şi ceva de ani.

Cum v-aţi apropiat de lumea cuvântului scris?

Cu cârca.

Cu ce?

Aşa cum v-am spus, cu cârca.

Poate mă ajutaţi, totuşi, să înţeleg!

E foarte simplu. Eram elev la liceul Matei Basarab. Locuiam cu părinţii mei, care o duceau destul de greu, mama fiind croitoreasă la „Apaca“, iar tata, cizmar. Pot spun că sărăcia m-a luat de mână şi m-a dus pe strada Popa Nan la administraţia ziarului „Scânteia tineretului“, unde m-am angajat vânzător de ziare. Căram cam 3000 de exemplare pe zi. Într-o zi a venit pe Popa Nan şeful cadrelor de la ziar. Căuta elemente tinere, cu origine muncitorească, pentru redacţie. Eu tocmai pusesem la anunţierul de pe hol un articolaş despre Federaţia Mondială a Tineretului Democrat. Erau doar câteva rânduri. Suficient însă pentru a mă face remarcat, aşa că tovarăşul Chifu, aşa îl chema pe şeful de la cadre, m-a trimis la redacţie, pe strada Academiei, la şeful secţiei învăţământ, care era Fred Mahler. După o discuţie scurtă, acesta s-a lămurit că eram complet străin de presă. Mi-a explicat el în linii mari cam ce înseamnă asta şi mi-a dat o temă de scris.

Despre ce?

Despre cum se pregătesc şcolile pentru începerea noului an de învăţământ?

Era spre toamnă?

Nu. Era chiar miezul verii. M-am aşezat într-un birou şi m-am tot gândit cum să procedez. Până la urmă mi-a sărit în ajutor cartea de telefon. Am sunat la zece şcolii medii şi i-am convocat pe directorii acestora la redacţie.

A doua zi, bănuiesc.

Da de unde! În aceeaşi zi, la 7 seara.

Şi-au venit?

Cum să nu vină? Doar îi chemase organul. Am stat până noaptea târziu de vorbă cu toţi. Ziua următoare, mă cheamă Mahler şi mă întreabă când plec pe teren. I-am spus că deja am fost. Eşti nebun, mi-a zis, când i-am povestit ce făcusem.

Cam aveaţi tupeu de mic!

Cam. Articolul pe care l-am scris n-ar fi apărut dacă nu-l dregea el prin părţile esenţiale. Peste câteva luni eram angajat ca redactor la ziar.

Cine erau colegii dumneavoastră pe atunci?

De exemplu, Ştefan Andrei, un băiat de treabă, cu care mă înţelegeam foarte bine. Dar, după un an, el a plecat. Erau apoi Ioan Hobana, Nicolae Ţic, Eugen Mandric. După care au venit Radu Cosaşu, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Alexandru Mirodan.

Dintre toţi, de cine aţi fost cel mai apropiat?

Am uitat de Teodor Mazilu. De el am fost cel mai apropiat.

Aveam pe vremea aceea abonament la publicaţii precum «Wasghinton Post», «New York Times» sau «Le Monde», vă vine să credeţi?

Vă amintiţi vreo întâmplare cu el?

Sigur. Eram amândoi de serviciu. Aveam de citit ultima formă a ziarului înainte de a intra la tipar. Pe prima pagină stătea cocoţată o poezie careia îi lipsea semnătura. Aveam de ales între Beniuc şi Breslaşu. Unul dintre ei era în mod sigur autorul, dar nu aveam de unde să ştim care. Şi nici pe cine să întrebăm, că era ora 2 dimineaţa. Am pus cele două nume în căciulă şi am tras la sorţi. A ieşit Beniuc. A doua zi, a venit cu falcă-n cer şi una în pământ redactorul şef-adjunct, Ion Mihăileanu, tatăl viitorului regizor, care ne-a spus: „Ce-aţi făcut, mă, aţi pus poezia lui Breslaşu sub semnătura lui Beniuc?“ Am scăpat datorită lui Breslaşu, care l-a sunat pe Beniuc şi i-a spus că are de dat o masă la Capşa, dacă vrea să nu iasă cu scandal. Beniuc a fost de acord.

Aţi avut mulţi şefi la ziar. Există vreunul de care vă aduceţi aminte cu plăcere?

Există mai mulţi. De fapt, trei. Şi aceştia sunt Dumitru Popescu, Anghel Paraschiv şi Valeriu Câmpeanu. Să vă spun o întîmplare cu primul.

Vă rog!

Venise la noi un vicepreşedinte al Indiei şi ţinuse o conferinţă la Academie cu titlul „Menirea universităţii“. Dumitru Popescu m-a chemat la el şi mi-a zis: „Îl cauţi pe George Călinescu şi-i soliciţi un articol, cu aceeaşi temă, pentru ziar“. Călinescu era la mare. Am plecat acolo cu un fotograf. Am găsit vila în care era cazat. Am bătut la uşa camerei sale, dar nu ne-a răspuns nimeni. Văzând că uşa este deschisă, am intrat. Erau cărţi peste tot şi un pat mare, frumos aşternut. Eu m-am aşezat pe marginea unui scaun, fotograful, pe care-l chema Dumitru F. Dumitru, pe pat. După vreo zece minute, auzim o voce năvălind înăuntru şi ţipând la noi: „Ce căutaţi în patul meu? Cine sunteţi şi cine v-a trimis?“ După o scurtă repriză de bâlbâială, am reuşit să-i explicăm ce şi cum. „Cum de veniţi la mine, care sunt gonit din universitate, să-mi cereţi să scriu despre asta?“, a spus el după asta, adăugând: „Duceţi-vă şi spuneţi-le şefilor voştri că vă scriu articolul după ce mă întorc la universitate la cursurile mele.“ Se înţelege că am plecat cu coada între picioare. Dar să vă istorisesc o păţanie cu un alt redactor şef, Valeriu Câmpeanu, fost muncitor tipograf, fost căpitan la Direcţia Politică a Armatei. Un om de toată isprava.

Poate vreţi să spuneţi securist.

Securist? Ascultaţi şi-o să vă lămuriţi singur. Eram, tot aşa, de serviciu într-o noapte. Pe prima pagină era un titlu, care suna astfel: „Noi succese ale Uzinei de tractoare din oraşul Stalin“. Pe la miezul nopţii, apare redactorul şef şi zice: „Mă, băieţi, schimbaţi. Ce oraşul Stalin? Puneţi Braşov. Oraşul Braşov, regiunea Carpaţi!“

Exista o astfel de regiune?

Nu. Dar ce era să facem? Dacă şeful ne-a cerut, am pus. În aceeaşi noapte a apărut pe „France Press“ că organul de tineret al partidului comunist reintroduce vechile denumiri istorice. Primii care s-au înfuriat au fost cei de la ambasada sovietică. A urmată o anchetă dură de tot, la capătul căreia a ieşit vinovat cel ce făcuse cu mana lui modificările, iar acesta eram eu. Numai că la şedinţa de la partid, Valeriu Câmpeanu şi-a asumat întreaga răspunderea, arătând că el ceruse în calitate de redactor şef modificările respective, eu nefăcând altceva decât să-i respect autoritatea. Aşa am scăpat basma curată. Eu, că el a fost debarcat de la conducerea ziarului. Credeţi că mai există astăzi asemenea oameni? Dacă ştiţi vreunul, arătaţi-mi-l şi mie.

Pare, într-adevăr, greu de crezut!

Dar că aveam pe vremea aceea abonament la publicaţii precum „Wasghinton Post“, „New York Times“ sau „Le Monde“, vă vine să credeţi?

Brunea Fox îmi spunea: «Dacă citind un articol de presă, nu te străbate un sentiment de iubire sau de ură, de apreciere sau de dispreţ, înseamnă că te afli în faţa unei anoste cronici a realităţii»

Voia partidul să fiţi chiar atât de bine informaţi?

Nu era asta.

Dar ce?

Partidul voia să ne dăm seama de viciile capitalismului şi să le combatem!

Domnule Carol Roman, sunteţi nu doar jurnalist, ci şi scriitor. Calitate în care l-aţi reabilitat în câteva cărţi pe aproape uitatul Bulă. Sunteţi, totodată, scriitorul român, cred că singurul, care a primit scrisori de la Indira Ghandi, Agahta Christie, Olof Palme şi alte mari personalităţi ale vieţii internaţionale. Cum aţi reuşit această performanţă?

Simplu, scrindu-le mai înainte eu. Ei n-au făcut decât să-mi răspundă. Aşa s-a născut cartea „Există un secret al celebrităţii?“. Era prin anii ’60, o perioadă de mare deschidere în lume. Astăzi nu cred că ar mai fi cu putinţă o astfel de corespondenţă.

Conduceţi acum revista „Balcanii şi Europa“. Ce credeţi că-i lipsea presei dinainte faţă de cea din prezent?

Libertatea de opinie şi de expresie.

Ce-i lipseşte presei de azi, faţă de cea de dinainte?

Responsabilitatea.

Ce-i trebuie unui articol de presă ca să aibă succes?

Brunea Fox îmi spunea: „Dacă citind un articol de presă, nu te străbate un sentiment de iubire sau de ură, de apreciere sau de dispreţ, înseamnă că te afli în faţa unei anoste cronici a realităţii“.

Voia oare să spună că emoţia trebuie să prevaleze în faţa adevărului?

Nicidecum! E nevoie în egală măsură de amândouă. Dar astăzi a cam dispărut emoţia. Şi există destul de multe situaţii în care adevărul nu se simte nici el prea bine.

Mi-aş dori să n-aveţi dreptate. Vă mulţumesc, dorindu-vă să rămâneţi, încă multă vreme de acum încolo, la aceeaşi vârstă a începuturilor!