INTERVIU Răzvan Mazilu: „Muzica e mai puternică decât mişcarea“

Răzvan Mazilu   FOTO Adevărul

Artistul coregraf Răzvan Mazilu te pune pe gânduri – toate gesturile sale scenice se ridică pe eşafodajul unei solide reflecţii asupra artei şi a vieţii, ca în „Sell Me”, „Când Isadora dansa”, „Full Monty” sau „Şaraiman”. Muzica pare să facă parte nu doar din arta, ci chiar din formula fiinţei sale, iar Bach îl ajută să-şi dea seama de lucrurile cu adevărat importante în viaţă.

Aţi folosit diverse tipuri de muzică în spectacolele pe care le-aţi realizat, de la Şaraiman la Bach... 

În tot ceea ce am făcut pe scenă, muzica a jucat un rol esenţial. Sunt indisolubil legat de muzică. Uneori am simţit că sunetele, muzica sunt mult mai puternice decât cuvintele şi decât mişcarea. Când vorbim de marea muzică pe care am folosit-o în spectacolele mele, cum este, de pildă, cea sacră a lui Johann Sebastian Bach, în Block Bach, am sperat să ne ridicăm la genialitatea şi generozitatea muzicii. Muzica te inspiră, atât timp cât nu este subculturală. În spectacolele mele am căutat o mare diversificare a universurilor sonore. Mărturisesc că încă mai aştept să mă împrietenesc cu muzica contemporană, deşi am avut câteva experienţe în această direcţie.

De pildă?

Philip Glass, Arvo Pärt, Michael Nyman, Wim Mertens, Henryk Górecki, Sofia Gubaidulina si Karl Jenkins, pe a cărui partitură am creat spectacolul Requiem.

Ce înseamnă muzica şi pentru omul Răzvan Mazilu? De pildă, Bach?

Ascult Bach când îmi dau seama că există lucruri mult mai importante decât toate zbaterile noastre zilnice. Am senzaţia că muzica lui mă face mai puţin vulnerabil, creându-mi o platoşă care îmi poate apăra sensibilitatea.

Când aţi fost prima oară la Festivalul „George Enescu“?

Când a fost reluat şi concursul, după 1989. Sigur că sunt foarte apropiat de muzica clasică si consider acest festival o şansă a spectatorilor de a se apropia de marile personalităţi şi de a descoperi noi artişti pe care, chiar dacă îi ştiam de pe CD-uri, îi descoperim cu emoţie în contactul live. M-am numărat întotdeauna printre cei care şi-au cumpărat bilet. Consider că e bine să susţii valoarea şi să respecţi artiştii.

Ce părere aveţi despre programul acestei ediţii a festivalului?

Mă bucur că, după 1990, festivalul a prezentat şi spectacole de dans. Înţeleg că este un festival prin excelenţă muzical, dar aş vrea totuşi să înţeleg de ce nu sunt mai multe spectacole de dans. În program sunt înscrise câteva, dar mi-aş fi dorit o selecţie mai echilibrată cu partea muzicală. De asemenea, mi-ar plăcea să văd dans românesc, atâta cât este el.

Nu aveţi motive să vă plângeţi, fiindcă aţi fost prezent în festival, prin coregrafia din versiunea operei Oedipe, semnată de regizorul Andrei Şerban.

Am lucrat la două spectacole Oedipe. Prima experienţă a fost într-adevăr în regia lui Andrei Şerban, în anii ’90.

Un Oedipe controversat.

Controversat, dar sigur că sunt absolut fericit că am făcut experienţa unei superproducţii. Pot însă să rememorez un prim contact cu partitura fabuloasă a Oedipe-ului lui Enescu, în regia Cătălinei Buzoianu, în ’90, tot pe scena Operei Naţionale, tot pentru Festivalul „Enescu“. Am avut dintotdeauna o sensibilitate specială pentru această operă şi pentru Enescu, în general.

Păreţi în special apropiat de operă. Este acesta un rezultat al întâmplării?

Sunt foarte apropiat, fiindcă părinţii m-au dus la operă de la trei ani. Am fost un spectator perfect, fiind fascinat de tot ce înseamnă spectacol. Apoi am crescut în Operă, pentru că, prin şcoala de balet, făceam practica în spectacolele de balet şi de operă. Am cunoscut Opera înainte de 1989, când parcă era într-o stare de disoluţie.

Vă referiţi la anii ’80.

Da. Atunci chiar ningea în scenă. Dansam îmbrăcaţi, cu mănuşi pe mâini, fiindcă era foarte frig. Apoi am cunoscut tot traseul Operei de după 1989, când am şi fost invitat să fiu protagonist în unele dintre spectacole şi unde mi-am desfăşurat şi galele. Cred că, prin personalitatea mea, care este mai apropiată de teatralitatea operei, de imagistica şi barocul ei, de decadenţa pe care o poate implica, sunt foarte apropiat ca spirit de acest gen. Mi-ar plăcea să fac şi regie de operă, aşa cum am început să fac şi regie de musical, care cred că mă reprezintă în mare măsură. Am crescut şi în teatru, având şansa să lucrez alături de personalităţi importante, de la care am furat foarte multe, fiindcă degeaba înveţi teorie, dacă nu ai contactul cu scena.

Aveţi interpreţi sau dirijori favoriţi de mari orchestre?

Sigur că am favoriţi printre dirijorii şi soliştii contemporani, dar mă întorc mereu la clasici, precum Karajan, ale cărui înregistrări le-am folosit, de pildă, în spectacolul meu de la Timişoara, Remember, pe muzică de Wagner. Muzica interpretată de orchestra condusă de el te copleşeşte. La Wagner este atât de fabulos, că ai putea să şi mori, ascultând acea muzică.

Şi în afară de Karajan? Adesea oamenii se duc la un concert pentru interpret, indiferent de program.

Am făcut-o şi eu şi am avut o decepţie: la Recviem-ul lui Verdi, dirijat de Riccardo Muti, mă aşteptam să fiu transfigurat. Dar vraja nu s-a produs. Mi-a părut rău. Ascultasem CD-uri extraordinare, cu Muti dirijind Scala din Milano, de exemplu. La capitolul dorinţe, sper să o văd cândva pe Cecilia Bartoli, al cărei mare fan sunt, la Festivalul „Enescu“.

Ce vedeţi la ediţia 2013 a Festivalului „Enescu“?

Din păcate, nu sunt în ţară în perioada festivalului, dar aş fi vrut să văd spectacolele de dans ale colegilor mei din Portugalia, Cláudia Martins şi Rafael Carriço, cu care am lucrat în 2002, pe scena Teatrului Odeon, pe Bolero-ul lui Ravel.

Ce v-a determinat să colaboraţi cu aceşti coregrafi?

Au foarte multă poezie în mişcare şi, chiar dacă limbajul folosit este foarte tehnic, lucrează mult pe imaginile pe care corpul omenesc le poate desena în spaţiu.