„În lipsa unei administraţii, orice popor îşi duce viaţa după propriile tradiţii”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ionut Vulpescu

Cea mai mare provocare în evaluarea ideilor şi mentalităţilor cultivate de un istoric precum Nicolae Iorga este aceea de a proba actualitatea şi impactul lor.

O sarcină dificilă, cu atât mai mult cu cât trăim timpuri de pandemie, în care „evoluţia ideii de libertate”, după formula istoricului şi omului politic Iorga, este încercată de normele prudenţiale ale distanţării sociale, restrângerea domeniilor de activitate şi interacţiune, privarea de anumite libertăţi, în special de cele de mobilitate şi acces la servicii şi resurse medicale de calitate.

Dacă vă întrebaţi de ce cărţile lui Nicolae Iorga sunt o lectură ideală în timp de coronacriză, răspunsul stă într-o frază cheie a lucrării anterior menţionate: „în lipsa unei administraţii, orice popor îşi duce viaţa după propriile tradiţii”. Nu e constatarea unui elector român al anului 2020, dezamăgit de o administraţie incoerentă, ci o butadă a lui Iorga, din anul 1928. Uneori, pare că nici nu au trecut 100 de ani între acestea. Nu pentru că Iorga ar fi fost profetic, nici pentru că noi suntem retrograzi. Ci pentru că observaţia lui este una antropologică. E universal valabilă. În mod organic, orice popor substituie incompetenţa unui contract social cu o stare naturală, pe care tradiţiile şi experienţa istorică o indică drept mai convenabilă şi sigură pentru viaţa celor mulţi, decât o formulă politică de compromis, anostă şi vulnerabilă.

Ce ar fi trebuit să facă această administraţie aşa încât să nu activeze instinctele naturale ale unei societăţi pentru autoîngrijire şi tratare cu neîncredere a guvernării? Vă dau un scurt exemplu. În urmă cu câteva luni, ca fost ministru al Culturii, am lansat un program-platformă pentru redeschiderea sectorului cultural postpandemie. L-am scris pentru artişti, scriitori, creatori, oameni de cultură, profesionişti care ştiu că dacă există vreo cale de întoarcere la normalitate, aceea e una culturală. Un plan cu 40 de măsuri, inspirate de state europene care au înţeles că în combaterea pandemiei, domeniul culturii este esenţial: cooperarea cetăţenilor, obedienţa faţă de stat, recunoaşterea legitimităţii unor reguli impuse pentru aceste stări de excepţie se reduc, de fapt, la mentalităţi culturale. Atenţie: atitudinea faţă de criza sanitară se traduce ca o atitudine culturală! Lockdownul este tributar unei mentalităţi. Dar în cazul de faţă, nu vorbim despre o mentalitate rezilientă, nicidecum, ci una a laşităţii convenabile. Nu e niciun plan de gândit, nicio operaţiune de salvgardare de făcut, niciun buget de alocat pentru administraţie, adică pentru guvern, acolo unde o instituţie culturală e închisă. Un lacăt însă nu ne scapă de probleme: le amplifică. Augmentarea lor se traduce ca şomaj, lipsa unui sistem de protecţie şi asigurare socială a artiştilor şi operatorilor culturali independenţi, obiceiuri de viaţă retrograde, prin care teatrele, bisericile, sălile de operă şi filarmonicile rămân închise. În termenii acestui scenariu, prin care administraţia, adică guvernarea, pică testul profesionalismului, al transparenţei şi al conlucrării pentru binele cetăţeanului, ne întoarcem la o stare naturală: la instincte, tradiţii, cutume. Observaţia lui Nicolae Iorga e mai actuală ca niciodată. Orice criză politică este o criză a suprastructurilor. Oamenii se bizuie, ori de câte ori acestea cad, pe structuri: pe valorile lor, pe credinţele lor, pe experienţele lor istorice, mai mult sau mai puţin dialectice. Încrederea şi neîncrederea în stat, în politicieni, în autorităţi: ambele sunt, de fapt, reflexe culturale. Tocmai de aceea, libertatea politică şi libertatea gândului au fost, pentru Nicolae Iorga, expresii interdependente. Marile democraţii sunt produsul spiritelor libere, ale celor care nu fac din relaţiile interumane un calcul de libertate, ci un calcul de umanitate. În timpuri ca acestea, cu cât guvernarea este mai instabilă, cu atât oamenii se vor întoarce la obiceiurile lor, zidite cultural. Scepticismul este unul dintre ele. Mefienţa în sfera politică este un altul. De ce? Pentru că nimeni nu a dat motive suficiente şi plauzibile pentru schimbarea acestor reflexe de neîncredere. Adică nimeni nu a guvernat plecând de la viaţă, de la oameni, de la siguranţa şi nevoile lor.

Cu un Nicolae Iorga într-un guvern pandemic de dreapta, astăzi, piaţa de carte nu ar fi fost în colaps. Mulţi cunosc din biografia omului politic Iorga că decizia de a aloca excesiv fonduri de la Congresul Internaţional pentru tipografia din Văleni a deschis calea celor mai importante proiecte editoriale şi culturale ale sale. Era fascinat despre „sinteza istoriei lumii” şi de „originile democraţiei”, pe care şi-a explicat-o întotdeauna ca pe un proiect al libertăţilor individuale. Ca om politic, cu o ideologie de centru-dreapta, Iorga a rezistat oricărui adversar tehnocrat, deşi e ştiută afinitatea lui Carol pentru un guvern parţial tehnocrat, după prima criză monarhică şi reconfirmarea la tron. Sunt puţini cei care ar fi reuşit o asemenea rezistenţă. Ca universitar, Iorga a descoperit pe finalul vieţii sale academice un punct de sprijin şi în politicile de stânga însă. Această cotitură a fost, de fapt, întoarcerea la afinităţi politice de tinereţe, când lecturile Capitalului şi paginile revistei Viaţa Socială îi monopolizau atenţia. Înţelesese că nu poţi fi de dreapta sau de stânga în mod pur, fără a cădea în extremisme: nuanţele spectrului său politic sunt cele ale unui om politic echilibrat. Or în zile ca ale noastre, echilibrul spectrului politic se traduce ca traseism. Actorii politici nu mai adoptă nuanţe de dreapta sau de stânga, ci se mută la dreapta sau la stânga, în funcţie de avantajele electorale.  Ca vizionar, Iorga a dat modernităţii româneşti cele mai coerente discursuri parlamentare, reunite în volumul În era reformelor. Astăzi, dacă ar fi trăit, ar fi văzut că „reformă” e cuvântul unei parade electorale, o promisiune abuzată din care se nasc marile maculaturi politice pentru micile interese. Să nu ne păcălim. Clasa politică actuală e prezidată de reformişti, nu de reformatori. Reforma face diferenţa între un politruc şi un politician. Dintre o promisiune şi o împlinire.

Pentru Nicolae Iorga, orice demnitar, intelectual şi cetăţean trebuie să înţeleagă că lumea aceasta este proiectul evoluţiei libertăţilor umane. Cum s-a construit acesta? Să dăm puţin timpul înapoi. Grecia ne-a oferit leagănul unei democraţii diferite de ceea ce înţelegem astăzi printr-un asemenea regim politic. Este democraţia oikumenei, a oamenilor casei, a cetăţii. Deci a polisului de care astăzi uităm, personalizând excesiv politica şi neutralizând complet personalitatea comunităţilor pe care trebuie să le guvernăm. Apoi, exemplul romanilor ne arată că un popor care nu s-a conceput „nici ca oameni liberi, nici ca liberatori ai altora” e „un popor cu misiune”. Dacă în modernitate, spunea Iorga, există această prejudecată, potrivit căreia fiecare naţiune are o vocaţie – de a occidentaliza, ca Franţa, în „misiunea ei latină” de a feri Europa de totalitarism – în antichitate, „nimeni nu credea că are menirea de a libera pe alţii”. Priviţi la practica politică actuală. Mai ales acum, când suntem în an electoral. Majoritatea discursurilor sunt populiste, fals mesianice, acuzând fie incompetenţa şi trădările ideologice, fie abuzurile de putere. Dar nimeni nu se recomandă pe sine ca fiind un bun guvernator, un om politic curat, un excelent strateg. Toţi pretind că a prelua puterea înseamnă a elibera poporul de dominaţia mai mult sau mai puţin democratică a unei culori politice. Asta şi pentru că la treizeci de ani de la Revoluţie, încă lucrăm la construcţia democraţiei noastre. Guvernăm ofensiv. Mediul politic actual, din nefericire, este o arenă a atacurilor ofensive şi a ofenselor nepermise. Modelele antice ne arată că proiectul conducerii unei cetăţi trebuie să plece de la construcţia unui stat inspirată de libertăţile cetăţenilor. Or astăzi, agenţii politici se recomandă capabili pe guvernare doar pentru că înţeleg ce înseamnă privarea de libertăţi, nu şi dezvoltarea şi înţelegerea lor.

Cu societatea ai, vorba lui Iorga, „un contract de libertate”. Acesta e posibil prin „mişcări de iniţiativă politică”, iar rolul lor, spunea istoricul român, este acela de a produce o civilizaţie. Or în secunda în care politicul dezbină oameni, nicio civilizaţie nu este posibilă.

Închei prin a spune că ceea ce se întâmplă la Văleni, la Cursurile de vară ale Universităţii Populare „Nicolae Iorga”, este o dovadă de libertate şi de bună înţelegere a culturii care trebuie să îşi desfăşoare activităţile din orice subdomeniu independent de dificultăţile crizei sanitare. Responsabilitatea organizatorilor este excepţională dar, în acelaşi timp, trebuie să poarte mândria faptului că sunt printre puţinii care au reuşit să păstreze în plină pandemie o tradiţie culturală, într-un format avantajos. Prin aceasta, ne-am întors la obiceiurile noastre, dar la cele bune, de data aceasta. Această libertate a gândirii şi a culturii nu trebuie supusă niciunui lockdown politic. Prin urmare, reţineţi, în urma acestui text, starea de asentiment provocată de câteva rânduri din Evoluţia ideii de libertate, eseul lui Nicolae Iorga: „vă asigur, nu numai ca profesor de istorie, dar ca om care am trăit o viaţă politică, vă asigur că mai multă valoare are libertatea măruntă, în locurile unde se învârte omul, decât acea libertate mare, largă, dar care proiectează foarte puţin lumina asupra cărărilor fiecăruia”. Ce se întâmplă la Cursurile de vară ale Universităţii Populare „Nicolae Iorga” este proiectul unei libertăţi creative: al libertăţii celor nu puţini, care cunosc opera savantului român, dar suficienţi cât să îi dea un loc, un timp şi un viitor în societatea noastră contemporană. Sper să facem din libertatea culturală un model pentru libertatea politică. Nu pentru că libertatea politică e tot mai încercată pe fondul pandemiei, ci pentru că libertatea culturală e cea care produce normalitatea de care avem atâta nevoie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite