Dacă aş fi fost Autoritate sovietică i-aş fi arestat pe cei doi

Aleksandra Ilf, urmaşă a lui Ilia Ilf, unul dintre cei doi membri ai Cuplului Ilf şi Petrov, care şi-a pus iscălitura pe capodopere precum Douăsprezece scaune, Viţelul de aur, a scos în 2000, la editura moscovită Tekst, o variantă revizuită, publicată ca necenzurată, a romanului Douăsprezece scaune.

În această înfăţişare romanul a apărut în traducere românească la Polirom în 2013.

Introducerea semnată de Aleksandra Ilf, inclusă în varianta românească din 2013, după trecerea în revistă a ediţiilor sovietice din romanul celebru, stabileşte notele definitorii ale variantei de la editura Tekst:

„Prin volumul de faţă propunem o variantă în care au fost reconstituite – după manuscris, după textul dactilografiat şi prima publicare la Editura ZIF – cele mai importante fragmente excluse din ediţiile precedente de cenzură sau din motive subiective. Totodată e păstrată corectura stilistică din textul iniţial, făcută de cei doi autori sau încuviinţată de ei.

Reconstituirea romanului întocmită astfel ni se pare cea mai bună soluţie, întrucît ea se apropie de acel text pe care, după toate probabilităţile, ar fi vrut să-l vadă Ilf şi Petrov.”

Editura Polirom a avut inspiraţia de a marca adăugirile faţă de ediţiile anterioare prin tipărirea rîndurilor cu cursive. Graţie acestei iniţiative, mi-a sărit în ochi un întreg capitol – absent din variantele anterioare. Citindu-l , sub titlul Trecutul slujbaşului de la Starea civilă, sînt înclinat să cred că lipseşte din motive de oportunitate.

Din cîte se ştie izvorul romanului, Douăsprezece scaune stă în dezvăluirile făcute, înainte de a muri, de o anume Klavdia Ivanovna, din N., fosta nevastă a moşierului Petuhov din Stargorod, despre bijuteriile pe care le ascunsese într-unul din cele 12 scaune din salonul Căminului de la Stargorod, înaintea unei percheziţii revoluţionare.

Dezvăluirile sînt făcute, în aprilie 1927, ginerelui ei, Ippolit Matveevici Vorobianinov şi preotului Feodor Vostrikov în cadrul spovedaniei. Amîndoi pornesc după moartea proprietarei în căutarea celor 12 scaune, deoarece nu ştiu care dintre ele conţine bijuteriile.

La Stargorod, Ippolit Matveevici îl întîlneşte pe Ostap Bender căruia îi spune chestia cu briliantele. Cei doi pornesc prin Rusia în căutarea scaunului magic dintre cele douăsprezece scaune. Trecerea prin diferite medii şi teritorii, întîlnirea a tot felul de situaţii şi a tot felul de personaje – toate impuse de aventura căutării - hrănesc cu comic romanul. Un truc clasic, folosit printre altele de Gogol în Suflete moarte. Ippolit Matveevici, ginerele,  stă cu soacră-sa într-o căsuţă din N. E slujbaş la Oficiul Stării Civile, Biroul de înregistrare a deceselor şi căsătoriilor. Nimeni dintre colegii de slujbă nu ştie  şi - nici nu-şi închipuie aşa ceva – că acest funcţionar mărunt nu era decît unul dintre marii bogătaşi din Stargorod.

Capitolul V, intitulat Trecutul slujbaşului de la starea civilă, scos de cenzură  în a doua ediţie, istoriseşte viaţa de huzur dusă de Ippolit Matveevici înainte de Revoluţie. Paginile conturează un tînăr bogătaş tipic, obraznic, trăznit, atotputernic. Nu e singurul caz în care Ilf şi Petrov, asemenea altor mari prozatori sovietici, dezvăluie destinul postrevoluţionar sărac, mizer, al strălucitelor feţe de altă dată.

De aceea, pe mine nu istoria tembelismelor comise de Ippolit Matveevici m-a atras, ci finalul capitolului. Sîntem în 1913. Întors acasă de la Moscova, Ippolit Matveevici stă în balconul casei din Stargorod şi vede viaţa de acum încolo.

Celor doi mari scriitori satirici momentul le oferă prilejul unor rînduri tulburătoare despre învăţătura -Omul propune, Dumnezeu dispune:

„În aceeaşi seară, Ippolit Matveevici, care încă mirosea a parfum, îşi savura ceremonios cina în balconul casei sale. Avea doar treizeci şi opt de ani. Trupul îi era curat, împlinit şi sănătos. Dinţii se aflau cu toţii la locul lor. În cap îi juca, la fel ca un prunc în pîntecele mamei, o anecdotă armenească proaspăt auzită. Viaţa i se părea minunată. Soacra fusese învinsă, avea bani mulţi, iar pentru anul următor proiectase o nouă călătorie peste graniţă.

Însă Ippolit Matveevici nu ştia că peste un an, în mai, îi va muri soţia, iar în iulie va izbucni războiul cu Germania. Credea că la cincizeci de ani va fi mareşal al nobilimii pe gubernie, fără să ştie că în anul 1918 va fi alungat din propria-i casă şi că el însuşi, deprins cu trîndăvia sătulă şi comodă, va părăsi Stargorodul distrus ca să fugă într-un tren mixt încotro va vedea cu ochii.

Stînd în balcon, Ippolit Matveevici vedea cu ochii minţii încreţiturile mărunte ale apei la ţărmul de la Oostende, acoperişurile Parisului, compartimentele întunecate şi strălucirea butoanelor de aramă din vagoanele internaţionale, dar nu-şi imagina (şi dacă şi-ar fi imaginat, oricum n-ar fi înţeles) cozile la pîine, patul îngheţat, opaiţul cu ulei, delirul provocat de tifos şi lozinca «ţi-ai terminat treaba, pleacă» din Oficiul stării civile din orăşelul de provincie N.”

Aceste rînduri ţin de capitolul scos chiar de autori la o a doua ediţie şi rămas aşa – scos adică – în toate ediţiile celebrului roman pînă la varianta necenzurată din 2000. Mărturiile din epocă schiţează o campanie feroce împotriva primei ediţii, ceea ce a dus la revizuirea făcută înainte celei de a doua apariţii tipărite.

Nu ştiu dacă ţinta campaniei a fost capitolul V, cu acest final despre Ippolit Matveevici ignorant tragic în ce priveşte lovitura pe care i-o pregătea viaţa. Eu însă, dacă aş fi fost Autoritatea sovietică, i-aş fi arestat pe cei doi pentru finalul capitolului. Desigur, în plan pur literar, mai precis, al meditaţiei îngîndurate, pe care mi-o propune literatura în special, şi arta în general, finalul e măreţ.

Ippolit Matveevici poate fi oricare dintre noi, muritorii, care n-am murit încă. Ne imaginăm viaţa pe un an, pe un deceniu de acum înainte, ca pe un drum cu avionul înainte cu o oră de aterizare. Ne facem planuri de cum vom telefona imediat ce ne vom vedea pe podelele aeroportului, visăm cu ochii deschişi la întîlnirea cu cei dragi. Se petrece însă o deturnare de avion şi, în loc de aeroportul natal, ajungem pe undeva, la mama dracului prin Liban, sîntem luaţi ostatici şi dacă nu ne execută, ne întoarcem acasă abia după cîţiva ani.

Ippolit Matveevici e aici, într-un roman satiric, un personaj tragic. Şi asemenea tuturor personajelor tragice, depravatul, bogatul, dictatorul local, cinicul ne devine simpatic.

Sîntem însă în 1928. Cum adică să apară simpatic cititorului sovietic un exploatator ţarist? De aceea cred, dacă aş fi fost Autoritatea sovietică în 1928, i-aş fi arestat şi trimis în Gulag pe cei doi. Doar scoaterea unui capitol nu e de ajuns. Au scăpat uşor. Prea uşor!