Cristina Păsăroiu, revelaţia din Die Tote Stadt
0
Cea mai mare contribuţie a Festivalului Enescu din ultimul deceniu la dezvoltarea muzicii din România este creaţia naţională a unor opere moderne, bine cunoscute în lume. Wozzeck, Elektra, Mathis der Maler, Moses und Aron, Die Frau Ohne Schatten sau Leonore sunt câteva titluri importante.
Într-o vineri, 10 Septembrie, la Sala Palatului Korngold: Die tote Stadt (operă în concert) Rolf Romei (Paul), Cristina Păsăroiu (Marietta/Maria), Markus Werba (Frank), Kismara Pezzati (Brigitta), Diana Ţugui (Juliette), Stephanie Houtzeel (Lucienne), Michael Gniffke (Victorin),Florin Estefan (Fritz), Ilya Selivanov (Contele Albert) Nona Ciobanu, Peter Kosir – regizori multimedia Orchestra şi Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner) Frédéric Chaslin – dirijor
Au fost şi momentele în care ansamblurile româneşti ale Filarmonicii şi ale Radioului au strălucit cel mai tare, în compania unor invitaţi solişti de clasă internaţională. Acum a venit rândul extraordinarei opere a lui Korngold, Die Tote Stadt, să fie audiată pe viu la Bucureşti, la un secol distanţă de dubla premieră absolută din 1920 de la teatrele de operă din Köln şi la Hamburg. Onoarea primei audiţii româneşti a revenit Filarmonicii.
Aproape întotdeauna, în lume, premiera absolută a unei opere a avut parte de incidente, unele ducând la fiasco, cum a fost cazul Bărbierului din Sevilla. Totuşi, nu mai suntem pe vremea lui Rossini, când după o creaţie a unei opere la Roma, reluarea ei la Paris nu transmitea muzicienilor francezi decât partitura şi nimic altceva. În secolul XXI, cu atât mai mult cu cât Die Tote Stadt are parte de o revenire în atenţie în multe teatre de operă, adunând deja o discografie şi o videografie semnificative, aveam alte aşteptări de la orchestra Ateneului, care a părut, pe tot parcursul serii, că ar fi avut nevoie de mai multe repetiţii.
În primul act, Frédéric Chaslin a acoperit mereu soliştii, cu largul concurs al orchestrei, oriunde exista acest risc. E drept că un ansamblu simfonic are mereu tendinţa să oblitereze vocile din operă, chiar şi când au de cântat un pizzicato doar pe partida de vioară I, dar asta nu scuză nimic. Apoi, preludiul actului al doilea a fost interpretat atât de indolent, încât puţinii spectatori care-l ştiau din înregistrări nu aveau cum să fie decât dezamăgiţi. Însă toate aceste scăderi nedemne de o premieră naţională nu au împiedicat muzica lui Korngold să triumfe. Ascultată pe viu îşi arată foarte bine originalitatea, chiar dacă oricine poate identifica tot felul de influenţe: are linii lungi, ca în opera lui Wagner, cu teme vocale la fel de inspirate ca ale lui Puccini şi un colorit ca în orchestraţiile lui Richard Strauss, cu un strop delicat de operetă condimentând totul, dar scăpând totuşi oricărei filiaţii directe. Am întâlnit spectatori emoţionaţi până la lacrimi de frumuseţea muzicii şi de drama din operă.
Cristina Păsăroiu a fost, de departe, cea mai frumoasă revelaţie a serii. Repertoriul ei, axat pe Violetta, Mimì şi Adriana Lecouvreur nu lăsa să se înţeleagă că partitura Mariettei i-ar fi confortabilă, cu toate că rolul poate fi abordat de o soprană lirică, dar undeva la extrema acestui tip de voce. Când a fost anunţată distribuţia, la începutul acestui an, am crezut că va fi un caz tipic de miscast. M-am înşelat. Soprana de origine română a etalat o voce plină, capabilă să se extindă unitar la ambele capete ale ambitusului. Cum spuneam, o bună parte din primul act, orchestra a strivit nemiloasă vocile tuturor, inclusiv pe a ei. Însă liedul Mariettei a răsărit triumfător din curentul orchestral asupra unui public rămas amuţit în faţa frumuseţii acestei voci, incapabil să aplaude la sfârşitul ariei.
Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.
Se încarcă comentariile...
