Ce sărbătorim, de fapt, de Halloween?

Acum vreo zece ani se discuta dacă e cazul să acceptăm sau nu o sărbătoare de import ca Halloweenul. Acum vreo cinci ani Halloweenul ajunsese să ţină trei zile – iar în şcolile private ţinea câte o săptămână.

Acum deja în toată luna octombrie numai despre asta se vorbeşte, despre Halloween. Am ajuns la Halloweenul de o lună. Mai în glumă, mai în serios, putem spune că, peste cinci ani, vom serba Halloweenul toată iarna.

Ne putem întreba pe bună dreptate care este sensul acestei sărbători – şi care este „duhul” ei. Ce semnificaţie are Halloweenul, şi ce serbăm, de fapt, de Halloween?

În mod interesant, Halloweenul are rădăcini în creştinismul occidental – numele sărbătorii din 31 decembrie vine de la Allhalloween sau All Saints’ Eve, adică seara din ajunul sărbătorii romano-catolice dedicate tuturor sfinţilor cunoscuţi şi necunoscuţi (All Hallow’s Day). Numele înseamnă, pur şi simplu, Saint’s evening – Seara sfinţilor. Sensul creştin al sărbătorii este acela de comemorare a tuturor celor morţi, inclusive a sfinţilor (Hallows), a martirilor şi a tuturor credincioşilor care au trecut la Domnul. Unii susţin că în tradiţia occidentală Halloweenul a „creştinat” o sărbătoare păgână a recoltei; alţii sunt de părere că Halloweenul este o sărbătoare exclusiv creştină – fără nici o legătură cu festivalurile celtice ale recoltei.

Dovlecii de Haloween ţin de cultul morţilor – aceşti dovleci erau aprinşi pe mormintele rudelor şi prietenilor trecuţi la Domnul. Merele şi prăjiturile vegetale care se mănâncă de Halloween sunt legate de faptul că Sărbătoarea tuturor sfinţilor era marcată de un post de trei zile – postul de Halloween.

Costumele cu scheleţi, zombie şi vampire din ziua de azi ţin de comercializarea Halloweenului, de „decreştinarea” acestuia şi de transformarea sărbătorii într-un soi de carnaval care aminteşte mai degrabă de tradiţiile celtice şi păgâne. Dacă e aşa, ar trebui să ne amintim şi că, pentru vechii celţi, această sărbătoare a recoltei era una în care sufletele morţilor se întorceau şi stăteau la masă, pentru o noapte, alături de cei vii. Aşadar, celţii nu sărbătoreau forţele întunericului (scheleţi, zombie, etc.), ci marcau, pur şi simplu, reîntâlnirea cu cei dragi, trecuţi în lumea cealaltă. Cei trecuţi în lumea umbrelor erau reprimiţi astfel în sânul familiilor. Însă din păcate, dacă mai există vreo legătură cu aceste tradiţii, este una care ţine strict de formă – am uitat ce însemnau aceste tradiţii pentru celţi, sau ce ar fi putut să însemne acele costume pentru irlandezi, aşa cum am uitat ce au însemnat ele până nu demult pentru creştini.

Ne-am putea imagina că ele au un rol apotropaic, de alungare a duhurilor rele – aşa cum şi măştile groteşti din folclorul românesc, legate de obiceiul de anul nou, au un rol apotropaic. Dar aceste măşti groteşti sunt purtate, în obiceiurile noastre autohtone, de flăcăi sau bărbaţi în toată firea, iar ritualurile au un sens foarte clar. Actualul „carnaval” de Halloween este dedicat în special copiilor, iar aceste măşti şi costume groteşti, unele de-a dreptul hidoase, sunt purtate de copiii mici.

Ne putem întreba, pe bună dreptate: ce sens are în prezent toată această sărbătoare? Este ea doar o sărbătoare a comerţului şi a consumului – de dulciuri, jucării în mare parte urâte şi decoraţiuni groteşti? Ce se ascunde în spatele repetării unor gesturi creştine, fără să ne mai amintim măcar că ele sunt creştine? Şi în spatele unor forme care au rămas, în cea mai mare parte, fără nici un fond? Mulţi se plâng de grotescul acestor costume, aşa cum reclamă şi lipsa de sens a sărbătorii: în fond, este absurd să sărbătoreşti doar ajunul, şi să nu mai sărbătoreşti Ziua Tuturor Sfinţilor. Tradiţiile creştinilor, la fel ca cele ale păgânilor, au avut mereu un sens; ele nu au fost niciodată doar o repetare mecanică a unor gesturi sau obiceiuri. Se ascunde în spatele Halloweenului un vid de sens? Sau se ascunde, poate, un anumit duh?

Şi dacă tot ne amintim în aceste zile de popoarele precreştine şi de mitologie, să ne amintim şi de Ulise, şi de ciclopul Polifem, din Odiseea lui Homer. Vicleanul Ulise, înainte să-l orbeacă pe Polifem, îi spune că se numeşte „nimeni”. Iar mai apoi, când fraţii lui Polifem îl întreabă cine l-a orbit, ciclopul le răspunde: „nimeni”; „nimeni m-a orbit”. Dacă ne aminteşte de ceva, mi se pare că Halloweenul din ziua de azi ar trebui să ne amintească de acest episod din Odiseea lui Homer, şi de ciclopul Polifem. Să fim atenţi atunci când chestionăm duhul unei astfel de sărbători, iar când îl întrebăm cine este, acesta ne răspunde – „nimeni”.