Ce înţelegem prin cultură

0
0

În consideraţiile care urmează, plec de la un interviu foarte interesant acordat hebdomadarului francez „L'Express” (17-23 iunie) de către Didier Fusillier, numit recent directorul Parcului Villette din Paris, un ansamblu cuprinzând, între altele, o filarmonică.

Didier Fusillier este adeptul amestecului bine proporţionat dintre, ceea ce el numeşte, „cultură populară” şi „cultură nobilă”. Este un promotor plin de idei novatoare al scoaterii culturii (muzicale, plastice, literare, teatrale etc.) în stradă. A pus ochii, de exemplu, pe câteva gări pariziene sau din alte oraşe, în care vede spaţiul potrivit pentru organizarea de spectacole complexe şi permanente, în care „istoria, cultura şi jocul se împletesc”. Un alt spaţiu râvnit de Fusillier este, îndeosebi în localităţile mici, primăria. Ideea i-a dat-o experienţa pe care a făcut-o British Museum, deplasând într-un cartier cu probleme sociale din Manchester o mumie străveche aflată în depozitele sale. Succesul experienţei întrecând toate aşteptările, curatorii muzeului londonez s-au văzut obligaţi, când expoziţia trebuia să-şi închidă porţile, să lase definitiv mumia în custodia localnicilor. La rândul lui, Fusillier a adus câteva tablouri ale unor mari maeştri într-o sală a primăriei din Saint-Pol-sur-Ternoise, un orăşel cu 5.000 de locuitori din nordul extrem al Franţei. Cu mic, cu mare, locuitorii s-au înghesuit să vadă tablourile. Vernisajul a durat 16 ore, de la două după masă la şase dimineaţa. „A fost un şoc”, spune Fusillier.

Care afirmă: „Cultură înseamnă mişcare. Ne permite să ne imaginăm ceea ce putem deveni şi ceea ce nu suntem încă. Cultură înseamnă şi ceva care ne poate speria. A asculta bunăoară muzică contemporană pentru care se prea poate să nu avem cheia necesară înţelegerii. Treaba mea constă în a oferi această cheie. […] Cultura nu ne învaţă să descoperim în mod raţional lumea. Ea este un şoc faţă de  ceea ce ne depăşeşte. […] Operele de artă nu ne ajută să simplificăm problemele pe care ni le ridică realitatea, ci, din contra, să le percepem în întreaga lor complexitate. Propriu mişcării este că ne conduce undeva. Îmi place să ajung într-un loc pe care nici măcar nu mi l-am imaginat”.

În concluzie: „Putem trăi fără cultură, dar vom trăi mai puţin bine”.

 Cum remarcam de la început, Fusillier nu se mărgineşte a defini cultura, deşi frazele citate mai sus dovedesc o intuiţie originală a fenomenului. El nu se consideră numaidecât un teoretician, cât un mijlocitor. Preocuparea lui principală a fost, de când avea 22 de ani şi a luat cunoştinţă de programul lui Jack Lang, care era ministrul culturii, ca Malraux înaintea lui, a rămas aceea de a lărgi spaţiul cultural, făcând populare creaţii diverse, deseori considerate inaccesibile publicului mare. Şi scăpând acest public mare de frica de cultură. Antrenându-l într-o aventură artistică în stare a-l cuceri definitiv. Condiţia realizării acestui deziderat este, după părerea lui Fusillier, acel amestec dintre „popular” şi „nobil” la care m-am referit la început.

Întrebarea care se pune este dacă acest amestec este posibil, şi în ce forme, capabile să păstreze un echilibru. Din întrebare derivă o alta, anume dacă echilibrul poate fi cu adevărat obţinut, şi prin ce mijloace. Fusillier nu răspunde, nici la una, nici la alta. Mai mult, exemplele lui ne conduc la ideea că, esenţială fiind familiarizarea publicului mare cu arta şi cultura nobilă, calea de parcurs constă, pur şi simplu, în transformarea culturii nobile în eveniment popular. Cele două noţiuni nu coincid ca sens. Evenimentul preface cultura într-un divertisment, care, oricât de şocant, nu poate concura nobleţea actului cultural ca atare. În divertisment, intră o parte de joc mult mai mare decât în artă. Evenimentul trebuie să fie în bună măsură distractiv. Arta nu presupune această condiţie. A distrage nu e scopul ei. Ci, din contra, a abstrage din realitate. De aceea tablourile au ramă, concertele implică un oarecare interval de tăcere între apariţia la pupitru a dirijorului şi debutul propriu-zis, cărţile, fie şi pe suport electronic, au coperte. Doar teatrul a renunţat la cortină, probabil fiindcă el presupune ideea de spectacol într-o măsură mai mare decât toate artele.

Lectura publică e greu de imaginat într-o piaţă şi, în orice caz, exclude atenţia necesară. Nu avem de a face cu spectatori, ci cu gură-cască. O sculptură poate atrage publicul străzii, având adesea caracter ambiental, dar un concert de pian de Mozart trebuie ascultat în sală, asta deosebindu-l de un concert pop sau rock. La urma urmelor, teza lui Fusillier nu echilibrează cultura nobilă cu aceea populară, ci o coboară. Ca s-o facă, spune el, accesibilă. Îi sacrifică fără scrupul esenţa: cultura trebuie să fie, înainte de orice, înţeleasă, iar înţelegerea implică educarea gustului. O familiarizare fără cârjele educative e un compromis periculos. Premisa greşită a lui Fusillier este că arta, cultura în general, nu ţin de raţiune, ca educaţia. Părerea mea este că nu există nici o altă uşă deschisă spre miezul culturii decât educaţia. Nu spectacolul public, ci înţelegerea. Cultura e un fapt intelectual, înainte de a fi unul distractiv. A o coborî la nivelul unei accesibilităţi bazate pe plăcere (îmi place, deci am acces) înseamnă a-i amăgi pe ascultătorii lui Michael Jackson că au acces la Beethoven, doar fiindcă e cântat pe un stadion.                   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite