Atentat terorist în Franţa. Mizele atacului de la ”Charlie Hebdo”

Musulmanii nu aprobă atentatul terorist din Franţa susţinând că lumea islamică nu este acelaşi lucru cu gruparea Statul Islamic (prescurtat Daesh) FOTO AP

Va schimba oare atacul împotriva publicaţiei ”Charlie Hebdo” atitudinea şi strategia lumii  occidentale faţă de lumea musulmană, respectiv faţă de terorism, aşa cum s-a întâmplat după 11 septembrie? Va fi din nou afectată democraţia, reduse libertăţile, drepturile omului, sporit amestecul serviciilor secrete în viaţa cetăţeanului?

Se va dovedi din nou că politica mâinii întinse a preşedintelui Obama faţă de state din Orientul Mijlociu a fost rodul unei perceperi greşite a ierahiei de valori a acestora? Am fost prea blânzi cu nişte duşmani care ne dispreţuiesc, pentru care cultul morţii a devenit ideal de viaţă? Şi, de fapt, care sunt mizele acestui atac şi al celorlalte care au urmat?

Am urmărit cu emoţie, dar şi cu uimire marile demonstraţii de simpatie şi susţinere a libertăţii de exprimare. Cu emoţie deoarece era vorba de lezarea unui drept fundamental. Cu uimire, deoarece impresia mea a fost că oamenii pur şi simplu nu au înţeles care era miza, despre ce a fost vorba Mi s-a părut un fel de dialog ”noi cu noi”. De ce să nu  recunoaştem: pe cei doi fraţi asasini îi durea în cot de libertatea presei, probabil că nici măcar nu înţelegeau noţiunea. A fost doar un pretext şi caricaturile antiislamice le-au servit de minune. Dacă nu era asta, găseau altceva care să le declanşeze armele, poate nişte femei îmbrăcate mai cochet sau o persoană care se uita urât la ei. Şi acolitul lor a şi găsit a doua zi  - magazinul de produse caşer, deci evreii. Despre asta este vorba, aceasta este una din mizele acţiunii - impunerea prin teroare a ideologiei islamismului radical unde ura faţă de alte valori joacă un rol esenţial. O altă miză ar fi provocarea, respectiv reacţia autorităţilor faţă de comunitatea musulmană, învrăjbirea acesteia cu francezii, crearea de tensiuni, de suspiciuni în societatea franceză (se înţelege cea europeană), deoarece în aceste condiţii grupurile teroriste pot acţiona mai uşor. Se pare că există şi mize ”interne”. Analişti americani vorbeau de conflicte şi luptă pentru putere în cadrul conducerii comunităţilor musulmane din Franţa, multe dintre ele aflându-se de acum în mâna radicalilor islamici.

În ceea ce priveşte Europa, după masacrele, luările de ostatici, confruntările soldate cu victime nevinovate dintre forţele de securitate şi terorişti nu se poate să nu ne gândim că un nou 11 septembrie, respectiv consecinţele acestuia, se conturează la orizont.

Este adevărat, numeroşi reprezentanţi ai comunităţilor musulmane din Europa s-au desolidarizat şi s-au delimitat de acest gest barbar, dar nu am văzut prea multe condamnări în Orientul Mijlociu.

De fapt, evoluţia politică din ultimele luni, mai ales de la cucerirea de teren a ideologiei şi prestigului Statului Islamic a constituit terenul fertil al acestor atentate şi a altora, comise înaintea lor. Este adevărat, teroriştii din Franţa nu aparţineau de ISIS ci de „strămoaşa” sa - Al Qaida, dar pentru victime aceste nuanţe nu au mai contat, metodele şi rezultatele erau la fel. Am putea vorbi chiar despre aplicarea în acest context a ”banalităţii răului”, expresie atribuită Hannei Arendt, folosită pentru crimele naziste, care, iată că s-a dovedit atractivă şi după 50 de ani chiar pentru tineri şi tinere născute şi crescute în Europa, mai multe mii alăturându-se mai întâi luptătorilor islamici din Siria apoi chiar forţelor Statului Islamic. Concluzia acestui fenomen este tristă: civilizaţia occidentală se pare că şi-a pierdut atractivitatea, nu mai poate oferi unei părţi din societate valori democratice, umaniste, ceea ce există ar fi forme fără fond. Creşterea din ce în ce mai mare a inegalităţilor sociale, de multe ori de netrecut, în măsură mai mare la cea de a doua şi a treia generaţie de imigranţi atrage după sine un fel de spirit al răzbunării, de aici înclinaţia de a se alătura diferitelor formaţiuni de gherilă, de a doborî ierarhia de valori dominantă. Este şi miezul ideologiei islamismului militant cu care sunt amăgiţi noii fideli  care nu-şi dau seama că, în ultimă instanţă, suprastructura organizaţiilor islamiste radicale, inclusiv a Statului Islamic este un fel de copy-paste a celei occidentale, cu bogăţia şi dobândirea ei în centru. O interesantă ierarhizare a acestor organizaţii a fost publicată într-o revistă israeliană, din care reieşea că Statul Islamic şi Hamas deţin miliarde de dolari. Sigur, banii sunt folosiţi pentru cumpărarea de arme şi plata mercenarilor dar o mare parte intră şi în buzunarele liderilor. Să ne aducem aminte numai de averea lui Yasser Arafat!

În aceste condiţii nu este de mirare şi este de aşteptat ca, pe de o parte, să se intensifice islamofobia, deja prezentă în Occident, urmată de măsuri mai dure împotriva emigraţiei din statele islamice şi să crească procentele partidelor de extremă-dreapta antiimigraţie. Franţa, unde trăieşte cea mai mare comunitate musulmană din Europa, a fost o ţară deosebit de primitoare, cetăţenilor fostelor colonii - Algeria, Maroc, Tunisia - acordând în mod automat toate drepturile de care se bucurau francezii. S-a încercat, în acest context, crearea unei societăţi multiculturale, pornindu-se de la ideea că ambele culturi vor avea de câştigat. Dacă o parte din imigranţii proveniţi din aceste ţări a preluat ideea, alţii, şi destul de mulţi, au respins-o, izolându-se de mainstreamul cultural şi social şi căutând să impună, uneori cu forţa, valori care nu se armonizau cu cele din ţara pe care şi-au ales-o de bună voie şi de care au profitat din plin. Li se reproşează statelor occidentale că nu au făcut suficient pentru integrarea imigranţilor musulmani. Se poate spune oricând că nu s-a făcut destul, dar eu cred că nu este adevărat. Dimpotrivă, poate că democraţiile occidentale au fost prea îngăduitoare cu ei, s-a renunţat chiar la unele valori numai ca această comunitate să nu se simtă jignită.Şi acest lucru nu s-a întâmplat numai în Franţa ci şi în alte ţări europene. Astfel, s-a ajuns de pildă ca în Suedia, din cauza presiunii comunităţilor de musulmani şi a laxismului guvernului, evrei din numeroase oraşe să le părăsească, nemaisimţindu-se în siguranţă.

Celălalt aspect despre care trebuie vorbit şi care ne loveşte pe noi, cetăţenii Europei este posibilitatea restrângerii libertăţilor şi drepturilor democratice, la fel ca după 11 septembrie în SUA.. Serviciile de securitate vor arăta cu degetul spre UE şi spre numeroase ONG-uri care au invocat apărarea drepturilor omului şi au votat împotriva unor măsuri de îngrădire a acestora, afirmând că ele, serviciile, au avut dreptate şi că astfel de măsuri trebuie reintoduse.

Mai este o problemă crucială cea a libertăţii presei care ar putea suferi şi ea. Într-o democraţie se poate limita acest drept, cât, când şi de ce? Desigur, în limita bunului-simţ, dar unde este această limită şi cine o fixează?

Sunt întrebări dificile la care răspunsurile vor veni pe termen lung. Este nevoie în acest ceas de o solidaritate reală a Occientului, dar şi o manifestare de înţelegere din partea  lumii musulmane pentru a găsi soluţiile corecte care să împiedece degrdarea valorilor pe care le considerăm esenţiale pentru o lume civilizată, obţinute cu atâta trudă de- a lungul vremii.