Anul politic 2016

„Alegerile din acest an decid dacă România rămâne o democraţie funcţională sau una de faţadă“

În România postcomunistă anul electoral este privit ca un soi de cataclism, produs de ciocnirea plăcilor tectonice din subsolul scenei politice, necunoscut celor mai mulţi dintre români.

Şi, pentru că am ajuns să judecăm totul în politică doar cu instrumentele şi după criteriile cu care se judecă performanţele unei corporaţii, temerea care domină anul electoral este legată de ”pomenile electorale”, presupus a fi date de politicieni pentru a fi votaţi.

Aşa au ajuns lucruri fireşti şi necesare, precum investiţiile în bunuri şi servicii publice, creşterea unor prestaţii sociale, de salarii şi pensii, lucruri de ruşine, prohibite în ani electorali. Ceea ce este nu doar o stupizenie, ci şi o jignire adusă cetăţeanului, care, cum au demonstrat rezultatele alegerilor de după 1989, a avut cu totul alte criterii când a trebuit să-şi facă alegerea. Dar este un clişeu convenabil, care dă bine ”în presă”, şi ţine loc de explicaţii pentru insuccesul unora şi pentru succesul altora.

Mă tem că scăpăm din vedere, de dragul acestor judecăţi facile, starea actuală a politicului. Una de extremă slăbiciune şi confuzie, stare care reprezintă adevărata sfidare căreia trebuie să-i facem faţă, nu doar în acest an electoral, ci şi de aici înainte. Guvernul de „tehnocraţi” este expresia cea mai pregnantă a acestei slăbiciuni.

Cauzele acestei slăbiciuni sunt multiple, şi nu toate imputabile politicului. Politicul a fost dintotdeauna identificat cu statul. Statul minimal, statul redus la singura dimensiune de servitor al marii finanţe, presupune o politică minimală, adică dereglementare şi retragerea statului din rolul său redistributiv şi de organizator al solidarităţii sociale. Atunci când cetăţenii devin furioşi, din cauza costurilor economice şi sociale ale politicilor exclusiv în favoarea marii finanţe, statul, respectiv politicul, devin paratrăsnetul ideal.

La asta pare a se reduce azi politicul: să fie ţap ispăşitor pentru excesele şi eşecurile capitalismului financiar.

Politicile de austeritate, care văd că revin în forţă şi în România, nu se ştie de ce, stau mărturie acestei grave involuţii. Lupta pentru putere dintre politic şi economic este veche, şi plină de episoade ”sângeroase”, de la statul ultraliberal la statul ultraplanificat, statul minimal şi statul maximal. 

După 2005, cu Traian Băsescu preşedinte al României, regimul politic a suferit o mutaţie majoră, evoluând către un regim prezidenţial de tip american, dar fără controlul pe care Parlamentul trebuie să-l exercite asupra deciziilor preşedintelui. Parlamentul şi partidele politice au fost demonizate, prezentate permanent drept răul absolut din societate, sursa tuturor relelor. Procesul continuă şi acum.

Pe acest fond de slăbiciune extremă a partidelor, şi pe cel al golirii de conţinut a democraţiei reprezentative, a cărei criză devine, din păcate, principala ameninţare la adresa securităţii naţionale, vor avea loc alegerile din acest an. Cu partide confuze şi timorate, prinse într-un soi de sarabandă a schimbării liderilor, cu tot mai puţini membri şi simpatizanţi, într-o totală ceaţă ideologică, aceste alegeri promit să ofere României cea mai neperformantă şi lipsită de viziune administraţie locală, şi o guvernare la fel de neperformantă, slabă, lipsită de sprijinul alegătorilor.

Ca şi în alţi ani electorali, există o naivă speranţă că slăbiciunile partidelor existente vor fi compensate de noile partide, care stau să se nască din ”zoaiele” - citat din domnul Traian Băsescu, altă tânără speranţă a politicii româneşti, cu al său Partid al Mişcării Populare - vechii politici. Numai că noile partide, dacă se vor naşte, nu sunt tocmai noi, iar liderii prezumaţi sunt în cel mai bun caz reciclaţi din vechile partide.

Nemulţumirea cetăţenilor faţă de politic este legitimă. Dar răspunsul politicului nu poate fi cel de acum, de derobare de responsabilităţi, de acceptare a golirii sale de putere. Fără puterea de a decide şi de a face, politicul nu-şi mai are sens. Şi ne îndreptăm către un soi de regim cu partid unic - ca sumă a mai multor partide pe care nimeni nu le mai distinge după proiect şi program, ci după lideri, cu condiţia să nu fi schimbat prea multe partide! - şi Parlament lipsit de autonomie şi de putere.

Alegerile din acest an decid dacă România rămâne o democraţie funcţională sau una de faţadă. Dacă vrea să rămână o democraţie funcţională, politicul, şi numai el, trebuie să ofere cetăţenilor o miză pentru participarea la procesul democratic, inclusiv la vot. Altminteri, ne aşteaptă o lungă agonie a democraţiei, ca sistem politic. Cu tot ce presupune ea, inclusiv violenţă socială. Mai mult ca oricând în aceşti 26 de ani, clasa politică este chemată să dea măsura responsabilităţii sale, şi a capacităţii de a oferi României un proiect de viitor.