Ovidiu Raeţchi

Scriitor

Dacă ne-am imagina pentru o clipă dinamica marilor puteri militare ca pe un festival de muzică, atunci nimic nu ar fi mai frapant decât diferenţa dintre prestaţiile Rusiei şi Chinei. În mod evident, imperiul lui Putin s-ar prezenta ca o formaţie de heavy metal care face o hărmălaie de nedescris şi sparge timpanele întregului cartier, în timp ce solistul sare de pe scenă, îşi distruge chitara şi aruncă cu boxele în public.

Ca orice civilizaţie majoră, Islamul arată ca un tot omogen doar privit de la mare distanţă; când forţa lentilei creşte şi începi să distingi detaliile, vei descoperi diversitatea şi fragmentaţia. În acest caz, desigur, clivajul sunnit-şiit şi marile blocuri „etnice“: arab, turc, persan.

Ar trebui să fie devastator pentru orgoliul politicienilor români care se răţoiesc, de pe poziţii naţional-socialiste, la liderii UE sau la Departamentul de Stat („defăimare!“, „dezinformare!“) faptul că România se află pe ultimul loc din Uniunea Europeană în privinţa cărţilor cumpărate/citite.

Atmosfera de carnaval psihotic de pe scena politică românească are la bază următoarea dilemă -din care, încă o vreme, nu putem ieşi: electoratul a încredinţat puterea, în mod legitim şi generos, unui partid condus, discreţionar, de o persoană condamnată penal - cu un potenţial serios de a sfârşi la închisoare; prioritatea preşedintelui României, în aceste condiţii, a fost să ţină acest multilaureat penal departe de puterea executivă.

Ofensiva culturală rusească, menită să sprijine pretenţiile lui Vladimir Putin de a fi un jucător mondial esenţial şi, de asemenea, să legitimeze eventualele noi salturi expansioniste ale Kremlinului (fie şi prin tentativa de a dicta la ce tip de armament defensiv pot avea acces ţări ca România sau Polonia), e una cu un potenţial de seducţie mult supraestimat.