Costică Acsinte: Fotograful care face carieră pe Facebook la 30 de ani după moarte

Una dintre fotografiile lui Costică Acsinte prezentată de către Florin Vlad, directorul Muzeului Judeţean Ialomiţa FOTO Răzvan Băltăreţu/Adevărul

Costică Acsinte, un fotograf anonim din Slobozia dispărut înainte de Revoluţie, îşi trăieşte momentele de glorie mondială acum, la trei decenii după moarte. Arhiva sa încărcată pe internet a devenit virală pe Facebook, pozele – pe Wikipedia, iar întreaga poveste – în celebra publicaţie „Time“.

Poveştile demult uitate ale unor români de la începutul secolului trecut, imortalizate de un fotograf anonim din Slobozia, fac vâlvă în ultimele săptămâni pe mapamond, de-a lungul şi de-a latul Internetului şi nu numai. Arhiva lui Costică Acsinte, „pozar“ profesionist care vreme de peste 60 de ani, între 1916 şi începutul anilor 1980, a umplut mii de filme şi plăci fotografice cu chipuri, locuri şi evenimente din viaţa judeţului Ialomiţa, a fost recuperată în format digital de Cezar Popescu, fost jurist şi pasionat de fotografie.

Acesta a fost pasul către celebritate al lui Costică. Fotograful născut la 4 iulie 1897, în satul Perieţi, şi trecut la cele veşnice la 7 ianuarie 1984, a născut, începând cu luna noiembrie a anului trecut, un adevărat fenomen la nivel mondial. Pozele cu români anonimi dintr-un orăşel pierdut în Bărăgan au devenit virale pe Internet, pagina sa de Facebook numără mii de prieteni, şi chiar enciclopedia Wikipedia a preluat fotografii inedite cu obiecte care, până acum, nu existau în spaţiul virtual. Povestea celor peste 1.200 de imagini salvate pe Internet şi a fotografului român Costică Acsinte a ajuns, în cele din urmă, şi în paginile celebrei reviste „Time“, care a publicat un articol intitulat „Fantomele române: cursa pentru a salva o arhivă foto halucinant de frumoasă“. Iar acum, conform juristului Cezar Popescu, omul din spatele acestei adevărate explozii de notorietate, „pe fir“ au intrat şi jurnaliştii de la celebrul „The New York Times“.

„Weekend Adevărul“ a mers la Slobozia, acasă la „fenomenul Costică Acsinte“, pentru a afla strania poveste a fotografului devenit celebru dincolo de moarte şi a celor care stau în spatele acestui uluitor succes.

Cine a fost „ochiul“ din spatele camerei

Costică Axinte (botezat Constantin Acsinte) s-a născut la 4 iulie 1897 în satul Perieţi şi a vrut să fie aviator. Nu a reuşit să treacă toate examenele şi a „zburat“ la regimentul de fotografi, unde a învăţat primele lucruri în această meserie. A devenit fotograf pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial şi după care a mai rămas o vreme pe lângă echipamentele de luptă, în special pe lângă avioane, pasiunea sa. În iunie 1920, cu titlul „Album. Grupul 3 Aeronautic. Fotografii din Războiul Mondial anii 1916-1917-1918-1919. Sergent fotograf, Acsinte Constantin“, semna albumul în care strângea 363 de poze din primii săi ani drept fotograf. După retragerea din armată a revenit în Slobozia unde şi-a deschis propriul studio pe care l-a denumit „Foto Splendid“.

Acel album cu poze din armată a ajuns în colecţia Muzeului Judeţean Ialomiţa şi a fost păstrat neştiut timp de 23 de ani de la moartea lui Acsinte. De fapt, marea sa colecţie de fotografie a fost uitată timp de peste două decenii, vreme în care familia şi urmaşii săi au tras speranţe că pot obţine bani de pe urma acesteia. Nu s-a întâmplat asta, iar negativele au ajuns în colecţia muzeului din Slobozia începând cu 1986.

Atunci, ziarul „Tribuna Ialomiţei“ îşi informa cititorii că a obţinut un bogat material fotografic. „(Muzeul) a intrat în posesia unui foarte valoros fond documentar constând din aproape 3.000 de negative de plăci fotografice, acestea reprezentând imaginea vechiului târg Slobozia, scene agrare, obiceiuri populare etc., cu precădere din perioada dintre cele două războaie mondiale“, scria George Stoian într-un articol de câteva sute de semne despre câteva mii de poze în care era prezentat un trecut al Sloboziei care începea deja să fie uitat de către oameni. George Stoian este şi autorul cărţii biografice „Foto Splendid Acsinte“.

Una dintre pozele realizate de către fotograful ialomiţean. FOTO Flickr/Arhiva Costică Acsinte

Donaţia făcută de familia fotografului venea la aproape doi ani de când fotograful murise. În prezent, colecţia muzeului a ajuns la aproximativ 5.000 de fotografii pe plăci de sticlă şi pe celuloid. Sunt cadre pe care Acsinte le-a surprins de-a lungul timpului cu oameni care i-au trecut pragul studioului sau pe care i-a întâmpinat pe uliţă şi i-a întrebat dacă nu cumva vor o poză drept amintire.

Într-o anumită măsură, el a fost şi fotograf de stradă, având foarte multe cadre cu oameni întâlniţi în faţa birtului, la plimbare cu caleaşca sau la târg. Apoi, a fost documentarist al vieţii comunităţii sale, fiind invitat să fotografieze nunţi, înmormântări sau serbări şcolare şi alte astfel de evenimente cotidiene.

Acum, Acsinte se bucură de un nesperat curs al timpului. El a murit în urmă cu trei decenii, dar opera sa abia acum începe să trăiască. Mai mult, el a creat-o cu aparatură devenită rudimentară în vremurile actuale, dar este dus mai departe prin cea mai nouă tehnologie şi, la drept vorbind, o mare invenţie a omenirii: Internetul.

La Acsinte acasă

La Muzeul Judeţean Ialomiţa, câteva dintre pozele recuperate sunt aşezate pe un perete dedicat acestuia. De-a lungul unei schiţe cu drumul principal din Slobozia sunt adunate imagini pe care fotograful le-a realizat la începutul carierei prin oraş. Povestea vieţii lui Acsinte, atât cât s-a păstrat în documente şi istorisiri, este fost prezentată de către Florin Vlad, directorul muzeului. Potrivit acestuia, vor urma expoziţii locale şi naţionale, iar Cezar Popescu l-a completat spunând că până la finalul anului estimează că va reuşi să recupereze în format digital toate imaginile realizate de către Acsinte. Toate vor fi disponibile online.

El a devenit interesat de creaţia fotografului ialomiţean după ce a văzut cărţile poştale pe care muzeul le-a produs în 2008. Atunci, au fost folosite 24 dintre cadrele lui Acsinte în care era prezentat oraşul cu clădirile şi oamenii săi surprinşi într-o poză rapidă pe stradă sau în studioul pe care şi l-a deschis după ce s-a terminat Primul Război Mondial. Popescu a mai lucrat cu muzeul la expoziţia „Macrovision“ din 2007, iar de la începutul lui 2013 a semnat un contract de colaborare.

A început să salveze fotografiile în format digital la mijlocul anului trecut, iar din noiembrie le încarcă online pe site-ul Flickr în „Arhiva Costică Acsinte“ şi pe o pagină creată pe Facebook. Numele „Acsinte“ nu e scris greşit, fotograful avea acest nume când s-a născut, dar şi l-a schimbat când exista riscul să fie confundat cu fratele său şi când comuniştii au introdus noile norme ale limbii române care presupuneau că „cs“ trebuie să fie „x“. Revenind la fotografii, „Time“ a spus că munca lui Popescu este o cursă, iar aici nu e deloc o exagerare pentru că cea mai mare parte a colecţiei pe care o are muzeul o reprezintă fotografiile realizate pe placă de sticlă predispuse unei deteriorări accelerate. Multe dintre pozele salvate până acum nu sunt complete, prezentând crăpături sau deteriorări pe margini.

Acsinte, pur şi simplu, pleca pe stradă şi le făcea poze oamenilor. Mai era câte cineva care îl striga: «Nea Acsinte, fă-mi şi mie o poză» sau cerea pentru copil, că nu i-a mai făcut demult sau poate niciodată. Cezar Popescu, salvatorul colecţiei Costică Acsinte

Articolul original din revista americană despre colecţia lui Acsinte a apărut pe 4 februarie şi în doar câteva zile a fost preluate de alte zeci de site-uri din România şi din străinătate. În duminica în care am ajuns în Slobozia, Popescu a spus că a fost contactat şi de către „The New York Times“, iar pagina de Facebook creşte în fiecare zi cu zeci sau sute de noi fani. Acest fenomen se numeşte „viralizare“ pe Internet, iar în acest caz oamenii sunt fascinanţi de poze prin ceea ce ele prezintă.

„Fizionomii foarte diferite, priviri străine de ceea ce am putea recunoaşte, căutături parcă ireale. Uitându-te la acest album extraordinar, descoperi că posturile şi chipurile românilor s-au schimbat radical în decurs de două generaţii“, observa pe Facebook Mihnea Măruţă, fostul redactor-şef al „Adevărul“, la o zi după ce povestea lui Costică Acsinte a apărut în presă. Mesajul său a fost foarte bine completat de către Cezar Popescu care, în timpul întâlnirii de la muzeul din Slobozia, şi-a amintit un interviu acordat Radio Campus, un post local. „M-au întrebat: «Ai avut vreo surpriză când ai trecut prin această colecţie foto?». Le-am zis că am avut până acum 1.000 şi ceva de surprize, fiecare plăcuţă e altceva“, a spus el.

Ioan Cernău, muzeograf la Muzeul Judeţean Ialomiţa, vede dincolo de surprize şi „fantome române“, după cum au fost numiţi oamenii din fotografii, el vede un tezaur important pentru România şi nu numai, oferind în acest sens un exemplu foarte bun. „Câteva dintre fotografii au fost preluate deja de Wikipedia (în biblioteca Wikimedia) tocmai pentru că sunt inedite şi nu există imagini pentru anumite obiecte, cum e cazul unei poze care ilustrează o mitralieră Browning sau o alta cu o trupă de căluşari. Şi abia am trecut printr-o mică parte din fond“, a spus acesta.

Triunghiul de opinii cu privire la opera lui Acsinte se poate încheia cu Florin Vlad, directorul unui muzeu care i-a dedicat deja un colţ noii vedetei a oraşului şi judeţului. Fondul istoric pe care instituţia sa îl are în grijă nu poate fi trecut cu vederea, dar realitatea e că oraşul e mai popular acum datorită primului fotograf profesionist al judeţului şi nu rămăşiţelor dacice sau celor din Evul Mediu.

Drumul salvării fotografiilor

Gabriela Druchs, muzeograf, este primul specialist care s-a ocupat de restaurarea unei părţi din opera lui Acsinte şi de redactarea unei schiţe biografice a artistului. Au urmat câteva expoziţii în care au fost incluse şi fotografii de-ale lui Acsinte şi în volumul „Istoria sloboziilor şi a Sloboziei“ din 1996 apare un studiu intitulat „Slobozia în imagini“ în care a fost tratată munca lui. În 2001, muzeul realizează copierea unor negative de pe plăcile de sticlă, aproximativ 100 de imagini, şi organizează o expoziţie cu acestea, dar şi un pliant de buzunar.

Şase ani mai târziu, urmaşii unui alt fotograf din Slobozia au decis să ofere muzeului albumul în care Acsinte a adunat fotografiile realizate pe front. E vorba de aproximativ 200 de imagini pe 82 de file şi semnate „sergentul fotograf Acsente Constantin de la Grupul I Aviaţiei Escadrile“ (conform legitimaţiei incluse în album împreună cu ordinul de demobilizare de la 15 iunie 1920).

Opera lui Acsinte judecată acum

Opera fotografului ialomiţean este apreciată de către oameni, dar am vrut să aflăm şi opinia unui fotograf profesionist. Vlad Eftenie este lector doctor arhitect la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ şi e un om pasionat de fotografie şi specializat în toate tipurile acestei îndeletniciri. „(Colecţia lui Costică Acsinte) are, înainte de toate, valoare pentru că ne arată ceea ce nu ştim, imaginile fiind adevărate «conserve de memorie» şi demonstrând astfel unul dintre rolurile esenţiale ale fotografiei. Interesant e că autorul e posibil să-şi fi asumat cu bună ştiinţă faptul că imaginile vor fi valoroase altă dată, ele putând fi chiar banale la momentul lor curent, arătând ceea ce ştiau cu toţii atunci“, apreciază Eftenie.

El caracterizează munca lui Acsinte drept un demers de natură antropologic-cultural prin care a evidenţiat oameni, ocupaţii, vestimentaţie şi condiţii sociale. Asta în timp ce la vremea aceea oamenii se prezentau la poză în cele mai bune haine şi în cea mai bună condiţie socială pe care o puteau afişa. „Fotografia era mult mai preţuită la scară largă, fotografierea în sine era un adevărat eveniment, celebrul mers «la fotograf». Valoarea o dă capacitatea fotografului de a păstra admirabil în imagini o parte a devenirii în plan uman şi social“, mai spune Eftenie. „Parcursul fotografiei depinde de parcursul oamenilor care o realizează. (...) Când a devenit liberă, şi-a dat adevărata valoare de moment. (În România) are mult de crescut şi, înainte de toate, cei care o practică au de crescut“, susţine acesta.

În discuţia cu Eugene Reznik, de la revista „Time“, Cezar Popescu (foto stânga) a spus că, poză cu poză, speră să aducă atât de multă informaţie pe cât e posibil. „Nu sunt eu omul potrivit să spun care fotografii sunt importante şi care nu. Mie însă mi se pare jenant să pierdem ceva ce nu putem înlocui niciodată“, a încheiat iniţiatorul proiectului.

Trucurile unui prim fotograf profesionist

Anul 1920 este important pentru Constantin Acsinte, fiind momentul în care iese din armată şi deschide studioul „Foto Splendid“. Dar era vorba atunci de o lume mai puţin obişnuită cu fotografia decât cea din prezent, care îşi face poze cu telefonul, cu tableta şi cu ce mai prinde la îndemână şi le încarcă de îndată pe reţelele sociale. Ba, mai mult, în anumite ţări ale lumii se credea că fotograful îi fură omului sufletul, pentru că păstra pe placă imaginea acestuia.

Totuşi, colecţia lui Acsinte e impresionantă, chiar şi pentru un fotograf profesionist cu propriul său studio. Cezar Popescu are o explicaţie cu privire la acest lucru şi, în fapt, e vorba de un obicei care s-a păstrat multă vreme în România. „El, pur şi simplu, pleca pe stradă şi le făcea poze oamenilor. Mai era câte cineva care îl striga: «Nea Acsinte, fă-mi şi mie o poză» sau cerea pentru copil, că nu i-a mai făcut demult sau poate niciodată.“.

Costică Acsinte - fotograful din Slobozia ajuns vedetă pe Internet la trei decenii de la moarte