DOSAR Prăbuşirea fotbalului: lăcomie şi corupţie
0Naţionala de fotbal a României a reuşit un meci egal cu Albania, pe teren propriu, la Piatra Neamţ, în cadrul campaniei de calificări pentru Campionatul European. Acum 20 de ani, această ştire ar fi sunat ca o glumă. Acum este chiar o realitate. Cum s-a ajuns aici?
Totul a început imediat după revoluţie, când s-a pus problema legitimă a scoaterii acestui sport de sub orice influenţă guvernamentală, deci politică. Federaţia Română de Fotbal s-a organizat ca o asociaţie nonguvernamentală, însă cei care au făcut-o au avut grijă să-şi asigure practic „nemurirea".
Mai citiţi şi:
Scandal între titani / Lucescu: "Ienei nu înţelege nimic!" Iordănescu: "Am 3-1 la calificări"
Cum ar trebui să se poarte un fotbalist!
Aşa a început fotbalul românesc
Beneficiar a fost Mircea Sandu. Puţini ani mai târziu, un alt „om de fotbal", Mitică Dragomir, şi-a cerut porţia şi a primit şefia Ligii Profesioniste de Fotbal, entitatea care administrează prima ligă a fotbalului românesc. Sub autoritatea celor doi, orice cârnaţar a putut deveni patron de echipă de fotbal.
În ultimii ani, tandemul Sandu-Dragomir a asistat la devoalarea unor uluitoare cazuri de corupţie în sistemul pe care l-au păstorit vreme de două decenii: exportul fotbaliştilor pe bani negri, coruperea arbitrilor, coruperea jucătorilor. N-au zis nimic, n-au făcut nimic. Acum stau şi contemplează şi ei, ca şi noi, egalul cu Albania.
Din Dosar:
Dosarul „Valiza“ zace la Curtea Constituţională
Prăbuşirea fotbalului: lăcomie şi corupţie
Contraperformanţele naţionalei de fotbal a României, dar şi ale echipelor de club au rădăcini adânci în modul în care a fost administrat acest sport. O mână de oameni au reuşit în ultimii 20 de ani să-i mutileze chipul şi să-i schilodească sufletul.
Fotbalul românesc traversează cea mai grea perioadă din ultimii 30 de ani. Stau mărturie rezultatele dezastruoase ale echipei naţionale, ajunsă de curând în urna a patra valorică a fotbalului european. Rubrica „Dosar" din această săptămână vă propune o analiză a cauzelor care, în România, au adus atât de jos cel mai popular sport din lume. Răspunsul scurt e acela că, imediat după Revoluţie, fotbalul a fost luat captiv de o mână de oameni, care l-au spoliat în folos personal de tot ce avea: glorie, popularitate, bani. Răspunsul lung e în cele ce urmează.
Drumul până la decădere a fost lung şi „construit" pe spatele „Generaţiei de Aur", cea care între 1990 şi 2000 a adus cinci calificări la turneele finale. Începutul s-a făcut în vara anului 1990, când o mână de băieţi deştepţi, coordonaţi din umbră de Mircea Angelescu şi de la suprafaţă de Mircea Sandu, au smuls Federaţia Română de Fotbal din mâinile statului. Au găsit suportul legal de a o constitui ca asociaţie privată, cu autofinanţare: Federaţia Română de Fotbal. Formal, ei îndeplineau o rigoare din lumea civilizată, aceea ca fotbalul să fie ferit de orice ingerinţă guvernamentală, spre a nu fi folosit în scopuri politice.
În fapt însă, au constituit un asemenea mod de organizare a federaţiei încât clanul care a luat fotbalul în prizonierat să se autoperpetueze la nesfâşit. În 1993, FRF a născut un polip, Liga Profesionistă de Fotbal, care şi-a arogat dreptul de a birjări partea cea mai tentantă din fotbalul românesc, prima divizie. În 1996, la şefia LPF a venit Dumitru Dragomir.
Atunci a început epoca nemuritorilor din fotbal, care nu s-a încheiat nici azi. Mircea Sandu, preşedintele FRF, şi Dumitru Dragomir, preşedintele LPF, sunt exponenţii cei mai de seamă ai celor care au administrat ultimele două decenii de fotbal românesc.
Stadioanele sunt tot mai goale de la an la an. În ritmul acesta, fotbalul românesc riscă să rămână cu doar doi spectatori: Dumitru Dragomir şi Mircea Sandu
Când erau bani nu s-a investit nimic
Timp de zece ani Federaţia a stat la adăpostul unor rezultate remarcabile. Naţionala a fost prezentă la Mondialele din 1990, 1994 şi 1998 şi la Euro 1996 şi 2000. Turnee finale la care, cu excepţia celui din 1996, tricolorii au ieşit cu fruntea sus din grupe. În America au atins chiar sferturile, fiind desemnată cea mai frumoasă echipă a turneului final. Din aceste performanţe au venit o grămadă de bani, ele fiind răsplătite consistent de forul mondial şi de cel european.
FRF s-a limitat să-i mulţumească pe jucători, oferindu-le prime importante, dar n-a investit nimic în infrastructură. Hagi şi compania primeau pe vremea aceea pentru fiecare calificare în jur de 100.000 de dolari, de om, bani cu care la nivelul acelor ani îţi puteai cumpăra cam 10 apartamente în Bucureşti. Mulţumindu-i pe jucători, oamenii din fruntea fotbalului nu s-au uitat nici pe ei.
Între 1990 şi 2000 au apărut puzderie de vile la Snagov, ridicate pe cârca performanţelor naţionalei. De investit în copii şi juniori însă nimic. Nu s-a creat un centru de pregătire, nu s-a modernizat un stadion, nu s-a creat o competiţie internă puternică şi curată. Copiii de atunci sunt jucătorii care acum au între 20 şi 30 de ani şi în care nu s-a investit nimic. Aşa se explică faptul că la momentul actual avem foarte puţini jucători de valoare, senzaţia fiind că încercăm să exploatăm o generaţie seacă. Investiţiile în infrastructură au căpătat contur după ce performanţele au apus. Atunci s-au făcut Casa Fotbalului, Centrul Naţional de Pregătire de la Mogoşoaia şi cel de la Buftea.
Hai la fotbal pentru imagine
Tot la mijlocul anilor 1990 a apărut o tentaţie extrem de dăunătoare: foamea după imagine. Oameni cu bani mai mulţi sau mai puţini au prins gustul celebrităţii şi şi-au dorit să iasă cât mai mult şi mai des în faţă. Şi unde o puteau face, decât la fotbal, cel mai popular sport din ţară? Aşa a aflat lumea cine sunt Copos, Borcea, cei doi Niculae, Dinel Staicu, Gheorghe Ştefan, Sechelariu, iar un pic mai târziu Becali, Mititelu, Iancu şi lista poate continua. Toţi au luat echipe de fotbal în care au investit, dar de pe urma cărora au şi câştigat. Imagine şi bani, deoarece niciunul dintre ei, sau aproape niciunul, n-a scăpat fără citaţie la tribunal pentru transferuri făcute pe „zece lei" şi declarate pe „un leu".
„Caracatiţa" a sugrumat novicii
Sub copertina solidă a rezultatelor naţionalei, din anii 1990-2000, în competiţia internă s-a dezvoltat o caracatiţă nocivă pentru fotbal. Nici n-a fost greu, deoarece naţionala era alcătuită aproape exclusiv din jucători care evoluau în străinătate, iar Liga I era o afacere internă din care se scoteau bani frumoşi. Descurcăreţii acţionau pe două fronturi: blaturi şi arbitraje. „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră", a fost sloganul după care unii au ajuns mari, iar alţii au pierit.
Mecanismul era simplu. Se dezvoltase o aşa-zisă taxă de protecţie, care se plătea la centru, adică la Ligă şi la FRF, în virtutea căreia şefii aveau grijă de tine. Cine nu dădea era întâi „ciupit", apoi „bătut" şi în final "ras". Drept pentru care majoritatea a acceptat să dea, mai ales că aveau de unde. Aşa se ajunsese ca rezultatele etapei să fie făcute la tablă, arbitrii să fie puşi la comandă, iar retrogradatele să fie stabilite în birouri. La vremea respectivă nu s-a luat absolut nicio măsură.
Ciprian Marica între albanezi, la meciul de la Piatra Neamţ încheiat la egalitate, secvenţă care ilustrează starea actuală a naţionalei
N-au existat niciodată reguli ferme
Problemele fotbalului românesc sunt departe de a fi rezolvate, iar situaţiile se schimbă extrem de uşor în funcţie de interese. Această instabilitate este favorizată şi de regulamentele în vigoare, care lasă loc de interpretări. O comisie de judecată dă o decizie, apoi vine alta şi o anulează, după care se ajunge la comisia supremă, care trebuie să dea verdictul final.
Lecţia de la Urziceni
Un exemplu extrem în ceea ce priveşte folosirea fotbalului în scop personal s-a petrecut la Urziceni. Dumitru Bucşaru a preluat în 2002 o echipă din divizia a treia, a investit în jucători şi în antrenori, iar în 2009 a cucerit campionatul şi a jucat pe bani frumoşi în Cupele Europene. Un an mai târziu, Bucşaru a vândut aproape tot, a ruinat echipa şi a rămas cu 12 milioane de euro.
Se încarcă comentariile...
