Adela Popescu: „Am dormit cu părinţii mei până târziu“

 Vedeta, o fire „romantic-sentimentală“, cum se descrie, mărturiseşte că s-a despărţit cu greu de atmosfera casei din Suşani, un sătuc între dealuri, lângă Drăgăşani. Adela Popescu are 25 de ani şi a devenit cunoscută jucând în producţiile postului tv Acasă. În prezent este actriţă în telenovela „Iubire şi onoare“. Alte filme în care a jucat sunt „Numai iubirea“, „Lacrimi de iubire“, „Iubire ca

„Adevărul": Ai venit la Bucureşti când aveai doar 13 ani, despărţindu-te de ai tăi şi intrând într-o altă lume - copilărisei într-un sat din apropierea oraşului Drăgăşani, într-o casă cu plită. Te mai întorci cu gândul la perioada aceea?

Adela Popescu: Chiar zilele trecute, când am fost prin Buftea, m-am dus cu gândul la copilărie. Ieşise iarba şi mirosul acela proaspăt m-a umplut de nostalgie. Mi se întâmplă şi când vin sărbătorile de iarnă: închid ochii şi-mi amintesc cum mergeam să colindăm sau cum veneam de la săniuş şi-mi uscam picioarele pe sobă. De curând mi-am amintit şi de Toby, câinele meu de la ţară, care a murit şi am avut mustrări de conştiinţă că n-am avut suficientă grijă de el...

Când ai ajuns la Bucureşti, la o şcoală de muzică din Cotroceni, copiii veneau la ore cu şoferul, iar tu nu aveai nici măcar „hăinuţe frumoase", povesteai. Cum ai reuşit să te adaptezi?

În primul rând, nu am spus că sunt de la ţară. A fost un sfat pe care l-am primit de la diriginta mea. M-am dus la o croitoreasă şi mi-am făcut şi eu hăinuţe - îmi amintesc de un sarafan frumos, pe care îl mai am şi acum. Dar învăţam bine, colaboram cu Mihai Constantinescu şi apăream şi pe la televizor, iar cel mai important băiat din şcoală mă plăcea - aşa că am atras cu asta. Eram deja un fel de mică vedetă. (Râde)

Adela, secvenţă din filmul „Iubire şi onoare“

E ceva în povestea asta care te-a îndârjit pentru mai de parte, să faci cumva să-ţi depăşeşti condiţia?

Atât timp cât am ascuns că sunt de la ţară, cred că e evident că exista acest impuls, deşi  atunci n-am conştientizat foarte bine asta. Când n-ai o problemă că tricoul tău e rupt, te îmbraci cu el. Când ai o problemă, o ascunzi, îţi bagi tricoul în pantaloni. Ştiu că plângeam mult în perioada aceea şi le scriam alor mei scrisori - ca să vorbim trebuiau să sune prin centrală, centrala făcea legătura la Drăgăşani, apoi la Vâlcea şi Vâlcea la Bucureşti, se auzea foarte prost şi singura soluţie erau scrisorile.

Spuneai că astăzi ţi-e foarte greu să dormi singură.

Da, şi asta s-ar putea să vină tot din copilărie. Am dormit cu ai mei până târziu, puştoaică fiind, şi asta mi s-a părut normal. Mă urcam pe ei, îi trăgeam de păr! În mod normal, un copil este mutat în camera lui la vârsta de 5 ani. Pentru că eu nu am trecut prin această separare de părinţi atunci, a trebuit s-o fac acum - cu aceleaşi drame: plânsete, coşmaruri.

Încă îţi mai e greu să locuieşti singură?

Nu, dar mi-e dor de atmos-fera pe care am pierdut-o şi pe care ştiu că n-am cum s-o mai regăsesc. Ador în continuare atmosfera de familie: cineva să discute aprins într-o cameră, din bucătărie să miroasă a varză călită... Dacă am să am vreodată o casă, mi-aş dori să locuiesc cu ai mei. Toţi tinerii fug de asta, dar eu aş vrea să locuiesc cu ei. Vreau s-o aud pe mama dojenindu-l pe tata, pe tataia întrebând: „De ce nu dormiţi la ora asta? ", câinile lătrând în curte - îmi place asta enorm!

La Paris, într-o excursie împreună cu mama

De ce ţi-e cel mai teamă legat de maturizare?

Mi-am iubit foarte mult bunica din partea tatălui. A murit în 1996 şi, de atunci, simt că e prezentă în anumite momente şi că de acolo îmi vin energia, inspiraţia. M-au influenţat mult iubirea ei necondiţionată, bibileala... Avea un vraf de prosoape curate şi între prosoape ascundea mereu câte un cadou - era foarte creativă.

Pentru mine e dramatic momentul când conştientizezi trecerea timpului, când începi să-ţi pierzi bunicii, să-ţi vezi părinţii îmbătrânind. Acum e bolnavă bunica din partea mamei, bunicii din partea tatălui nu mai sunt, deci ar mai rămâne doar un bunic... Şi gândul ăsta mă sperie. E ca şi cum, uşor, uşor, rămâi descoperită, fără rădăcini. 

" La Bucureşti am ascuns că sunt de la ţară. A fost un sfat pe care l-am primit de la diriginta mea.''

"Poate părea îngâmfare, dar eu chiar cred că pot să fac orice! Orice om poate să facă orice, dacă e setat bine şi pozitiv.''

Amintiri din adolescenţă

Adela la 17 ani

„Nu sunt de o frumuseţe izbitoare"

Puştoaică, la 13 ani

Despre munca ei, Adela vorbeşte entuziast şi asumat, într-o sală de protocol din clădirea Pro TV. Soarbe dintr-un pahar alb din plastic o cafea luată în grabă, înainte de întâlnire.

„A fost o perioadă când telenovela era privită de spuma inelectualităţii într-un mod destul de neplăcut pentru noi, cei care-o făceam şi ştiam cât de multă muncă este în spate. Dar în momentul când actori mari de teatru şi de film au început să joace şi ei, părerile s-au mai schimbat. Mai ales că acum chiar şi pentru ei este o oportunitate.

Ai asigurat un an de muncă, plus un venit în fiecare zi - deloc de neglijat", spune Adela. Poartă un pulover gri, de sub care mijeşte o cămaşă cu buline negre, încheiată la gât cu o fundă. Nu prea se teme de etichete. „Nu consider că sunt de o frumuseţe izbitoare, ca să se spună: «E frumoasă şi face telenovele!» sau «E frumoasă, dar e proastă!»".

Alături de mama ei, la Şuşani

Ca să demonstreze că poate face mai mult, a dat admitere la Actorie, la UNATC, şi şi-a luat toate examenele cu nota 10. Priveşte actoria ca pe un antrenament. „Trebuie să joci, să joci, să joci. Ca să ai cât mai multe nuanţe, trebuie să le testezi. Dacă eşti în repaus, n-are cum să-ţi pice fisa". Ce-o să facă dacă, de mâine, nu mai e vedetă? Îşi pune problema asta în fiecare zi. Primul răspuns: i-ar plăcea să fie producător. Dar crede că s-ar putea apuca de orice.

„Vorbeam cu prietena mea, Dănuţa Rogoz, şi-i spuneam:«Poate părea îngâmfare, dar eu chiar cred că pot să fac orice!» Orice om poate să facă orice, dacă e setat bine şi pozitiv". În planurile Adelei pentru timpul liber intră un drum la Teatrul Bulandra, unde vrea să vadă spectacolul „Îngropaţi-mă pe după plintă", în care joacă Marian Râlea, şi filmul „Aurora", în regia lui Cristi Puiu.

„Mi se pare că nimic nu este întâmplător în filmul lui şi toate subiectele pe care le abordează sunt lucruri care îl intrigă - nu face filme punându-şi problema ce i-ar interesa pe oameni, ce ar vinde - nu, el face filme despre ce îl interesează pe el. De asta îmi place Cristi Puiu", adaugă Adela. Şi zâmbeşte. Dacă s-ar face un film despre viaţa ei, i-ar plăcea să fie în regia lui Cristi Puiu.

"Trebuie să joci, să joci, să joci. Dacă eşti în repaus, n-are cum să-ţi pice fisa.''