VIDEO Mircea Baniciu: „Phoenix nu mai e ce-a fost!“

Mircea Baniciu se simte în largul lui în magazinul de chitare unde ne-am întâlnit. Şi acum, la cei 62 de ani, artistul îşi arde cu intensitate marea pasiune, muzica. Pentru Mircea Baniciu, întâlnirea cu Phoenix a însemnat cel mai important lucru care i s-a întâmplat. Însă succesul pe care l-a avut se datorează şi propriilor alegeri.

„Adevărul": Ce faceţi în perioada asta?

Mircea Baniciu: E o perioadă de vacanţă, dar pentru mine vacanţa înseamnă şi timp liber, şi muncă, pe care încerc să le combin într-un mod cât mai plăcut. Oricum, eu niciodată nu mi-am permis un concediu mai lung de zece zile, pentru că întotdeauna au apărut spectacolele. Şi nu le-am refuzat în ideea în care cu cât refuzi mai multe concerte, cu atât te îndepărtezi mai tare de ceea ce trebuie să faci ca şi artist. În vara asta am fost la mare, unde am avut câteva spectacole în Vama Veche. Am stat o bună perioadă în 2 Mai şi făceam naveta cu bicicleta până în Vamă. Atmosfera din Vamă îmi este una dintre cele mai apropiate, am prieteni acolo.

Că tot aţi pomenit de Vama Veche, cum vi se pare acum staţiunea faţă de cum o ştiaţi înainte?

Părerea mea este că lucrurile s-au schimbat şi în bine. Au apărut terase şi cluburi frumoase, fără să le băgăm în seamă pe cele care au rămas la stadiul de betoane, nu tocmai în stilul care caracterizează Vama. Cât despre oameni, da, e un soi de melanj, dar ce-mi place este că Vama a rămas singurul loc în care mai găseşti oameni care citesc pe plajă sau pe terasă. Plus că vezi în ochii multora că sunt de-ai casei şi că vin cu plăcere acolo, nu sunt sindicaliştii pe care îi vezi la Neptun sau în Eforie, şi nici şmecherii din Mamaia. Cumva, e o atmosferă care s-a instaurat în Vamă şi care pe mine unul mă face să mă simt bine, chiar dacă te mai împiedici de câte unul care doarme pe plajă ori de unul care a băut toată noaptea. Îmi amintesc de momentele cu Phoenix când, nu de puţine ori, ne prindea răsăritul pe plajă. Am trăit lucruri frumoase, care şi-au avut rostul la momentul acela.

Mircea Baniciu, un artist împlinit Fotografii: Marian Vilău

Mai sunt concertele de azi ca cele de altădată?

Lumea s-a schimbat, dar o bună parte din publicul nostru încă este prezent. Am întâlnit în Canada, în State, în Germania, în Belgia, peste tot pe unde am umblat, foarte mulţi oameni care ne iubesc muzica şi care îşi doresc în continuare un contact permanent cu noi. Pe lângă fanii din generaţia mea, mai sunt şi cei tineri. Practic avem trei generaţii de fani care se perindă prin sălile de concerte. Iar acesta cred că e un lucru lăudabil. Există o mulţime de puşti care cântă cot la cot cu noi.

Se mai ascultă folk?

Sigur că da. Eu cred că lucrurile se desfăşoară pe mai multe planuri. Există acest plan al radiourilor şi al mediei, unde nu prea se difuzează muzică românească, şi există şi multe alte subterfugii pentru fiecare dintre noi. Eu am prieteni care nici măcar nu deschid aparatele de radio sau televizoarele, ci preferă să asculte muzici mai speciale, jazz, rock sau muzică clasică. Şi eu încerc să ies din cercul ăsta găunos al mediei. Lucrurile se pot desfăşura pe mai multe planuri, indiferent de ceea ce ni se impune. Există şi muzica folk. Acum urmează să merg în Canada şi Germania, unde am programate mai multe concerte şi unde am mulţi fani.

Dvs. de ce aţi rămas în ţară?

Noi aveam inoculată ideea asta a plecării de mult timp. Încă de când eram puşti ne pregăteam să trecem Dunărea, să înfruntăm grănicerii. Şi eu m-am gândit destul de tare la lucrul ăsta, dar am renunţat, zicându-mi că, dacă am luat-o pe calea asta şi am început să fac muzică, să fiu un artist în adevăratul sens aici, în ţară. Ce aş fi făcut acolo? Ar fi trebuit să o iau de la spălat vase, măturat străzi şi făcut plecăciuni te miri pe unde ca să supravieţuiesc.

Colegii dvs. din Phoenix au plecat însă...

Da, dar eu nu mi-am închipuit că acolo câinii umblă cu covrigi în coadă. Am şi avut o discuţie cu unii dintre colegi atunci, înainte de plecarea lor, şi am întrebat ce-o să facem. Am zis că e mai bine să luptăm ca să ieşim afară ca nişte oameni normali, cu cetăţenie, şi apoi să ne putem întoarce când vrem. Cred că se putea lucrul ăsta, cu un pic de perseverenţă. Dar să plec aşa, fără să mă mai întorc, a fost o idee care m-a urmărit tot timpul. Dintr-un anumit punct de vedere am fost mulţumit că am rămas.

De ce?

Pentru că sigur aş fi regretat faptul că n-aş mai fi făcut muzică. Dacă plecam în Germania, nu cred că ar fi fost uşor. Nemţii au educaţia lor, muzica lor, nu te poţi duce să faci muzică acolo fără să treci printr-o şcoală şi să fără să fii conectat la ce se întâmplă acolo. Eu aveam scena aici şi am avut ani buni de succese peste succese. Nu pot să spun că m-am îmbogăţit, dar am rămas cu foarte multe lucruri frumoase, prieteni, săli pline... Am avut de curând nişte repetiţii în Germania, unde am avut câteva spectacole, şi abia acolo mi-am dat seama ce înseamnă popularitatea aici, în România: te întâlneşti cu oamenii pe stradă, te salută lumea, ai nişte uşi deschise, nişte oportunităţi pe care ţi le dă statutul de artist. Nu mi-a convenit niciodată statutul de emigrant. Mulţi prieteni suspină după vremurile frumoase pe care le-au trăit în România înainte de a pleca.

Cum vă amintiţi de vremurile frumoase?

Eram tineri, aveam 20 şi ceva de ani, eram liberi. În perioada aceea, lucrurile nu erau atât de stricte, şurubul nu se strânsese atât de tare. Încă aveam libertate şi ne puteam mişca mult mai mult decât alţi tineri din generaţia noastră. Noi eram artişti, eram răsfăţaţii Timişoarei. Într-adevăr, după ce au plecat colegii mei din Phoenix, din ţară, a trebuit să vin spre Bucureşti pentru că în Timişoara se cam închiseseră toate porţile pentru muzica rock. Şi pe deasupra totul se învârtea aici: televiziunea era aici, radioul, turneele.

V-a plăcut viaţa asta de artist...

Mi-a plăcut, să ştii. N-am fost un familist decât după 35 de ani, înspre 40. Şi asta pentru că nu mi-am putut permite. Viaţa de familie ar fi fost o povară pentru mine şi pentru cea cu care aş fi întemeiat o familie. Mulţi m-au întrebat dacă nu m-a obosit viaţa asta. Dimpotrivă, mi-a dat stare. Nu cred că aş putea renunţa la asta nici acum. Dacă stau acasă mai mult de două săptămâni, încep să mă mănânce tălpile.

În replică

" Mircea este un prieten foarte bun, un bun compozitor, un bun muzician. Am fost mulţi ani pe scenă alături de el, nu numai cu Pasărea Colibri, dar şi în alte spectacole. Au fost nişte zile extraordinare. "
Mircea Vintilă  cântăreţ

Obiectul Adevărului

Chitara mea este obiectul de care mă ating cel mai des, obiectul pe care îl ţin în mână zilnic şi de care am nevoie aproape organic.

„Eram tineri şi curajoşi"

Ce a însemnat experienţa Phoenix pentru dvs.?

A însemnat intrarea pe poarta mare. Nu numai că am fost primit în Phoenix, dar eram şi solistul lor. Pe măsură ce lucrurile au mers pozitiv înainte, mi-am dat seama că ăsta a fost poate cel mai important lucru din viaţa mea, eu neavând posibilităţi materiale grozave acasă. Phoenix mi-a oferit tot, începând cu faptul că ne-am educat între noi, am văzut lumea împreună, am văzut ce înseamnă succesul, popularitatea. Phoenix a însemnat cei mai frumoşi ani, pentru că eram tineri şi curajoşi. Aveam curajul să spunem lucrurilor pe nume într-o perioadă în care nu prea se obişnuia lucrul ăsta. Dacă după 30 de ani muzica Phoenix este încă actuală, înseamnă că lucrurile n-au fost de pomană. Unde apăream noi se umpleau stadioane.

În ultimii ani aţi tot avut tentative de a mai cânta cu Phoenix...

Da, dar, din păcate, nu ne-am prea înţeles şi lucrurile au degenerat la un moment dat... Phoenix nu mai e ce-a fost. Nicu Covaci a schimbat acum toată componenţa, n-a mai rămas decât Ovidiu Lipan Ţăndărică. Eram o gaşcă formidabilă, care a generat toată forţa asta prin care Phoenix a izbândit. Noi am fost cumva vârful de lance al unei generaţii de intelectuali.

Ce s-a întâmplat între dvs. şi Nicu Covaci?

N-aş vrea să vorbesc despre asta. N-are niciun rost. Ăsta e un subiect închis pentru mine.

Aţi avut probleme cu regimul?

Nu foarte mari, dar ştiam cumva că sunt urmărit şi mi-am dat seama de chestia asta concret. În perioada în care a început Revoluţia în Timişoara, eu locuiam în spatele clădirii Telefoanelor, din Banu Manta, într-un bloc de patru etaje. Mă gândeam că mi-au pus microfoane prin casă, iar, ca să nu mă asculte, am ieşit pe terasă ca să vorbesc cu un prieten din Timişoara. El îmi povestea că se trage, că au murit oameni. Când am auzit aşa am zis să închid că precis mă ascultă cineva şi n-aveam chef să am probleme. Şi, la un moment dat, din clădirea Telefoanelor se deschide un geam şi o voce de cucoană îmi spune: „Nu vă ascultă nimeni, domnu' Baniciu, vorbiţi că vrem şi noi să aflăm ce se întâmplă la Timişoara".

După Phoenix a urmat Pasărea Colibri...

O perioadă de geniu, o întâmplare fericită. Mulţi m-au întrebat care e diferenţa între Phoenix şi Colibri. Şi am zis că la Phoenix a fost dictatură, la Pasărea Colibri, democraţie. Cu Pasărea Colibri a început dintr-o joacă şi uite aşa s-a născut un proiect care a ţinut zece ani. Formaţia s-a destrămat exact când lucrurile mergeau cel mai bine. N-am înţeles niciodată de ce. Dar am avut nişte ani luminoşi. A fost totul mult mai simplu, pentru că nimeni nu avea nimic de împărţit.

Dacă ar fi s-o luaţi de la capăt din nou, aţi face aceleaşi alegeri?

Negreşit, da. Mă bucur că am ales calea asta. 

"Phoenix a însemnat cei mai frumoşi ani, pentru că eram tineri şi curajoşi. Dacă după 30 de ani muzica Phoenix este încă actuală, înseamnă că lucrurile n-au fost de pomană. Unde apăream noi se umpleau stadioane.''
Mircea Baniciu muzician

+

Pozitiv

„Sunt un om care încearcă să vadă lucrurile într-un mod pozitiv. Lumea îmi spune că sunt o persoană solară."

--

Timid

 „Nu ştiu dacă este chiar un defect, dar sunt un tip destul de timid. Încerc să-mi ascund timiditatea cu mare grijă."

Carte de vizită

- Data şi locul naşterii: 31 iulie 1949, Timişoara.
- Activitate profesională: În 1971 este cooptat în trupa Phoenix.
- În 1977, membrii formaţiei Phoenix fug din ţară, însă Baniciu nu li se alătură. Îşi continuă cariera solo, iar în 1979 lansează primul său EP.
- În 1981 scoate albumul „Tristeţi provinciale". Considerat de regim „prea trist", a apărut pe piaţă fără titlu.
- În 1992 formează Pasărea Colibri împreună cu Florian Pittiş şi Mircea Vintilă. Urmează zece ani de succes şi scurte reveniri în Phoenix, însă neînţelegerile cu Nicu Covaci îl îndepărtează de formaţie.
- În 2010, a lansat cel mai recent album, „BEST OF, Vol 2".