FOTO Marina Voica, cântăreaţă: „Am fost al naibii de fermecătoare“

Marina Voica se simte în largul ei în faţa aparatului de fotografiat. Zâmbeşte, îşi aranjează părul din când în când şi povesteşte fără regret despre viaţa care a trecut. Marina Voica va împlini 75 de ani pe 3 septembrie, dar nu-şi trădează vârsta. Cât a fost pe scenă, Marina spune că a stârnit multe invidii, dar nu pentru că a fost o femeie frumoasă, ci mai degrabă una fermecătoare.

„Adevărul": Peste aproape o lună împliniţi 75 de ani...Cum vedeţi viaţa privind în urmă prin prisma tuturor experienţelor care v-au marcat destinul?

Marina Voica: Am impresia că nici nu m-am maturizat ca lumea la vârsta asta. Sunt tot naivă şi neajutorată. N-aş vrea să fiu foarte pesimistă, dar se apropie ceva care pe mine nu mă lasă în pace. M-am gândit să fac ceva, să contruiesc un cântec, un show, orice, chiar şi o construcţie adevărată, dar apoi m-am întrebat pentru ce. Viitorul nu există la vârsta asta. Eu îmi doresc să fac una, să fac alta, tinereţea încă vibrează într-un om chiar dacă este în vârstă, cu atât mai mult într-un artist. Mă simt bine şi fizic, n-am mari probleme, deşi niciodată n-am fost una rezistentă. Dar, ce mă aşteaptă acum? Nimic. Trebuie să mă resemnez şi e foarte greu. Omul nu se poate resemna la gândul că viaţa se termină. Este o nedreptate. Ajungi la un moment dat la concluzia că fiecare clipă nu se mai repetă, că nu-i nimic sigur în viaţa asta, până şi naşterea ta este pură întâmplare. Sigurul lucru care este cert este că o să mori, iar asta este insuportabil. Eu încerc să mă pregătesc pentru ultimul drum, deşi nu pot să spun că sunt evlavioasă şi excesiv de credincioasă.

Ce n-aţi apucat să faceţi până acum?

N-am putut să fac un show aşa cum mi-aş fi dorit, să bat la tamburină, să dansez. Că nimeni nu ştie că eu sunt mai talentată ca dansatoare decât ca cântăreaţă. Eu am în sânge dansul sud-american. Mi-am cultivat foarte puţin partea astea pe scenă. Am avut şi nişte momente de dans în show-urile mele, dar voi nu ştiţi că sunteţi prea tineri. În show-ul meu din 1977, eu chiar dansez cu balerinii. Iar acum am scris un show formidabil. Am un scenariu pentru un show adevărat, cap-coadă. M-am gândit că e crimă să nu vadă lumea aşa ceva. Şi n-o să vadă. Probabil pentru că nu mai interesează pe nimeni Marina Voica la vârsta asta. Am încercat să bat la uşi, dar nu s-au deschis. Nu mă crede lumea.

Cum trece timpul pentru dvs?

Nu dorm nopţile, eu nu mai am cu cine să mai vorbesc. Toţi prietenii mei sunt la Bucureşti. Bine, vin la mine în vizită, dar eu sunt şi singuratică. Eu nu sufăr că nu sunt înconjurată de multă lume. Şi când eram mică abia aşteptam să plece părinţii la serviciu, să rămân singură şi să mă aşez în faţa pianului. Aici, la Breaza, eu m-am întărit. A căzut casa pe mine, că e cu totul altceva, aici n-am apartamentul şi chem admistratorul şi rezolvă. Casa e pe umerii mei, trebuie să fac totul singură, dar am şi nişte oameni care mă ajută, am găsit echipă care îmi tunde iarba, fetele care îmi fac curăţenia.

După o viaţă agitată cum a fost a dvs, aţi venit la Breaza, unde e linişte. Cum a fost schimbarea?

Eu am în sfârşit un site. Ştii ce site frumos am făcut? Ani de zile l-am construit. Am reuşit printr-o prietenă, o fată din Buşteni, care e stabilită în Danemarca. Ea mi-a găsit un băiat care a venit şi n-a plecat până nu mi-a făcut un site. Acum am cumpărat un computer nou, cu „Windows 7", am două difuzoare noi. De zece ani, de când m-am mutat aici, am progresat cu computerul, n-am nevoie de cineva care să mă ajute. Dacă ai curiozitate şi răbdare, poţi. Eram convinsă că am să-mi însuşesc chestia asta cu computerul. Eu de tânără mi-am adus în România magnetofon, tot timpul imprimam, copiam. Am fost prima care a avut video, unul player, altul recorder. Sunt obişnuită cu tehnica. Eu am învăţat singură să postez pe You Tube, mi-am pus toate filmările din trecut, concerte din Israel, Chişinău, America. Nu-i păcat să le ţin la mine? Am cont şi pe Facebook, unde am o mie de prieteni, toţi sunt bucuroşi şi îmi trimit mesaje.

Ce faceţi de ziua dvs?

Prietenii mei au vrut să organizeze o petrecere, ceva la restaurant, la Intercontinental, dar mi-e greu. Eu am vrut să întind aici o masă mare, dar sunt foarte leneşă. Prietenii mă cunosc, când vin la mine, aduc mâncare, pâine, cratiţe. Mă scot din bucătărie şi nu-mi dau voie să fac nimic. În plus eu nu ştiu să gătesc. În viaţa mea n-am gătit, nici pentru mine, nici pentru soţ. E complicat cu gătitul, pentru că urăsc să gătesc. Nu le înţeleg pe femeile care spun că mor să gătească. Am încercat. Groaznic, tot uleiul intră sub unghii. Groaznic. Trebuie să stau în picioare, mă obosesc, după aia trebuie să spăl totul. În schimb, sunt obsedată de curăţenie. Tot timpul fac ordine, îmi place, dar nu la bucătărie. Poate o moştenesc pe mama, că nici ei nu i-a plăcut.

A fost asta un dezavantaj în relaţia cu soţul dvs?

Doamne fereşte să mă pună pe mine soţul să gătesc. Nu. Am avut femeie tot timpul care ne gătea. O chema Maria, nu mai ştiu nimic de ea. Tot timpul îmi spunea domnişoară şi făcea de toate. A plecat la ţară, eu m-am mutat şi i-am pierdut urma. Aşa mi-e dor de ea, de nu se poate. Femeia asta m-a iubit...

De ce aţi hotărât să vă mutaţi la Breaza?

Din cauza căldurii. Eu nu suport căldura din Bucureşti, nu rezistam. Aveam un apartament superb pe Armenească, dar în care intra tot soarele. Acum nu-l mai am, n-avea niciun rost. Am viaţa mea aici. Nici nu prea mai vin în Bucureşti, mi-e frică să merg atâta drum cu maşina. Dar conduc când mă duc la piaţă, la Câmpina, la Carrefour, lângă Ploieşti. Sunt prudentă, deşi sunt şoferiţă de 30 şi ceva de ani. În Bucureşti eram foarte bună şoferiţă. Cu cât era mai aglomerat, cu cât era mai greu, eu acolo mă duceam.

V-a plăcut să vă aventuraţi unde era mai greu?

Da...iar pe urmă am aşa o satisfacţie extraordinară. Mie şi acum îmi e greu. Totul e greu. Dar am satisfacţia şi zic „I did it".

Cum aţi simţit ieşirea din lumina reflectoarelor?

Eu apar constant, nu vă uitaţi voi. Eu n-am închis. Adevărul e că nu cânt permanent, dar nici nu pot să spun că am încheiat cu apariţiile. De când m-am mutat la Breaza apar mai des decât înainte. Am avut nişte concerte la Chişinău, în Israel. Mai compun, mi-a ieşit un dublu disc şi a venit toată lumea la lansare. Acum stau pe computer că trebuie să am o imprimare, pentru o romanţă pe care am compus-o. Eu aş vrea să închei, dar nu sunt lasată. Stau cuminte şi sună telefonul. Nu-ţi pot imagine câtă lume din presă s-a perindat pe aici.

OBIECTUL ADEVĂRULUI

Aceasta este cea mai dragă poză pe care o am cu soţul meu, Viorel. Eram la mare, eu eram foarte bronzată şi arătam bine în rochia asta, preferata mea. Cu ce drag şi cu ce admiraţie se uita Viorel la mine, şi eram soţia lui de aproape zece ani. Era recunoscut ca un bărbat îndrăgostit de nevastă-sa.

Cum vă amintiţi de debutul în muzică?

Pot să uit aşa ceva? Eu cânt de când mă ştiu, am făcut şcoală de muzică, la fel şi fratele meu, care e medic cardiolog. Când am dat la facultate, la Moscova, eram deja o vedetă acolo, veneau profesorii şi mă întrebau ce caut la Finanţe. O imitam pe Lolita Torres, o celebră actriţă argentiniană. După ce m-am căsătorit Cu Voica şi am venit în România, a venit la mine în vizită o prietenă, cu cineva din televiziune. Am cântat, am dansat, am bătut din castaniete. L-am înnebunit. Aveam 20 şi un pic de ani. Apoi, m-au chemat la o emisiune, după care mi-am cusut singură o rochie şi mi-am făcut debutul. Acest tânăr regizor nu era altul decât Valeriu Lazarov. El m-a lansat. Şi am început fără să ştiu că mă aşteaptă aşa o carieră şi aşa o cruce grea.

De ce o cruce grea?

Atunci era o joacă pentru mine, o distracţie, n-aveam nicio emoţie deşi se transmitea în direct. Cred că rar cine s-a păstrat până la vârsta asta care să poată să facă ce fac eu. Clar. Fără falsă modestie. Când o să mor o să vezi. Şi paralel cu mine, tot într-o emisiune de-a lui Valeriu Lazarov, s-a lansat o puştoaică care abia împlinise 16 ani. Era Margareta Pâslaru. Şi când ne-au văzut pe noi două, care semănam, ne-au propus să facem un duet. Şi acest duet a rupt, a fost bomba. Pe Internet scrie că m-am lansat după ce am cântat cu Margareta Pâslaru, dar noi ne-am lansat împreună în egală măsură. Bomba era duetul. Am cântat împreună în duet şi ne-am văzut de drumul nostru. Asta a fost lansarea mea.

„Să nu mă judece nimeni, m-am îndrăgostit"

Viaţa artistică a avut un impact asupra vieţii personale?

Primul soţ m-a pierdut, pentru că n-a putut să ţină pasul cu mine. Eu m-am ridicat dintr-o dată după ce am apărut la televiziune. Când m-a luat, eram o fată din provincie, dar proveneam dintr-o familie de intelectuali, iar el făcea parte din prima generaţie încălţată, cum spunea. A fost o mare diferenţă între noi. Şi mi-am dat seama că există şi alţi oameni mult mai valoroşi. Să nu mă judece nimeni, dar asta este, m-am îndrăgostit de Viorel. Ce m-am îndrăgostit... El nu m-a lăsat în pace şi m-a făcut să divorţez de Marcel. El era un bărbat şi jumătate, era cel mai frumos bărbat din Bucureşti, iar toate puştoaicele erau în jurul lui. Însă eu eram sigură de iubirea lui, şi ştiam că cel mai important lucru în viaţa lui eram eu.

Testul Adevărului

Cum v-a cucerit?

Era fanul meu. Ne-am cunoscut când eu încă eram căsătorită cu Marcel Voica. M-a sunat: „Doamnă, nu închideţi telefonul, ştiu că sunteţi căsătorită, n-am nicio pretenţie. Dar să ştiţi doar atât, că există un om care. şi-ar da viaţa pentru dvs". Apoi a sunat din nou, iar între noi s-a creat o camaraderie extraordinară. Însă a fost şi foarte şmecher. Mi-a zis că e urât. Iar eu la un moment dat aveam nevoie de nişte cuvinte în spaniolă pentru o melodie şi el mi-a zis că mă ajută cu piesa. Ne-am întâlnit la o cofetărie, el se sprijinea în baston, eu care sunt mioapă am văzut că era şi roşu la faţă şi m-am gândit că are coşuri, nu m-am uitat prea bine la el. Şi m-am apucat să scriu versurile melodiei şi o dată mi-am aruncat o chii la el. Şi am văzut o faţă cu ochi mari, năsuc, gropiţe, gură...o frumuseţe de băiat. Şi eu proastă, i-am zis. Dvs nu sunteţi urât, sunteţi foarte frumos. După aceea am aflat că şchiopăta pentru că avusese piciorul în ghips, pe care îl scosese special ca să vină la întâlnire, iar pe faţă n-avea coşuri, ci se tăiase când se bărbierise, de emoţii. Era mult mai frumos decât mine. Eu niciodată n-am fost frumoasă, dar am fost al naibii de fermecătoare.

L-aţi pierdut când eraţi foarte tânără...

Eu aveam 43 de ani, el avea 41 de ani. Cancer. Şi a lăsat o femeie ca mine, eu nici nu ştiam unde trebuie să plătesc electricitatea. În primii ani m-au ajutat prietenii, îmi cumpărau pâine, mâncare, până am zis „stop", trebuie să mă descurc singură. M-am dus, am stat la cozi, am luat viaţa în piept, n-am vrut să mai fiu cocoloşită. Eram încă tânără când am rămas singură. Acum e mai greu ca cineva să mă iubească. Eu nu prezint niciun interes pentru niciun bărbat acum. Şi aşa am rămas singură, dar nu regret, nu sufăr de singurătate.

V-aţi gândit vreodată să vă scrieţi autobiografia?

Am început să scriu, după ce Horia Alexandrescu mi-a făcut propunerea asta. Am scris cum am început în muzică, cum l-am cunoscut pe Viorel, iar apoi am ajuns la un anumit moment şi am spus „stop". Eu scriu foarte dur, n-am menajat pe nimeni în tot ceea ce am scris şi aş vrea să continui aşa, nu să fie o limonadă sau ceva alb şi pufos. Trebuia să scriu adevărul şi nu puteam să fac asta, pentru că am avut foarte multe necazuri şi ar trebui să spun numele oamenilor care m-au necăjit şi nu pot. Ei încă trăiesc şi nu vreau. M-au scos din Radio şi din televiziune mulţi ani, pentru că am plecat în Germania cu Viorel, dar ne-am întors pentru că el s-a îmbolnăvit. M-au pedepsit. Dar nu pot să mă plâng, casa mi-a rămas, nu m-au închis, deşi la asta mă aşteptam.

V-aţi gândit să vă întoarceţi acasă, în Rusia?

Nu, niciodată. În cele mai grele clipe am spus că trebuie să merg înainte, să nu mă întorc cu coada între picioare. Nici acum nu m-aş întoarce. Eu am viaţa mea aici, tu îţi dai seama că eu am trăit aici 50 de ani? Dar asta nu înseamnă că eu nu mai sunt rusoaică.

Cum vă amintiţi anii copilăriei?

Când aveam cinci ani deja începuse războiul...dar copil fiind tot eram fericită, eram o fetiţă foarte bine dezvoltată. Am fost sportivă, la şcoală eram una dintre cele mai bune. Am categoria a doua la gimnastică sportivă, eram voinică, aveam nişte bicepşi...Dar eram şi foarte feminină. În mine curgea prea mult sângele femeiesc.

ÎN REPLICĂ

''Marina Voica este una dintre puţinele cântăreţe din România care are la activ un trofeu muzical prestigios, acordat de revista britanică „Music Week", şi asta nu acum, când circulaţia valorilor este cu totul alta, ci în anii '70.'' Octavian Ursulescu

Cât v-a ajutat feminitatea?

Eu n-am speculat-o niciodată. Întotdeauna am avut complexe, că ştiam foarte bine ce înseamnă frumos. Dar nu invidiam pe nimeni. Eu sunt mare estetă, ca şi tatăl meu. El putea să iubească pe cineva care era foarte frumos, fără să fie invidios. Eu sunt foarte conştientă că au fost altele mult mai frumoase decât mine. Dar la mine, probabil că s-a compensat cu altceva. Mulţi bărbaţi au fost îndrăgostiţi de mine.

Aveţi vreun regret?

Sigur că regret o grămadă de lucruri, dar dacă m-ar pune cineva să trec drumul ăsta încă o dată, probabil că aş face aceleaşi alegeri. Am fost invidiată toată viaţa. Pentru ce? Nu ştiu.

Carte de vizită

- S-a născut pe 3 septembrie 1936, în oraşul Ivanovo din Rusia

- La 6 ani a început să studieze vioara, la o şcoală de muzică

- A urmat Insitutul de Finanţe la Moscova, unde l-a cunoscut pe primul soţ, Marcel Voica

- S-a căsătorit cu Voica şi după terminarea facultăţii a venit în România, la mijlocul anilor 1960

- Şi-a făcut debutul în muzică la scurt timp după ce a ajuns în România, fiind descoperită de Valeriu Lazarov

- S-a despărţit de primul soţ şi s-a căsătorit cu Viorel Teodorescu

- A lansat multe piese de succes, ce mai cunoscută fiind „Şi afară plouă, plouă"

- A primit numeroase premii de-a lungul carierei