Psihologia filmului. The Wolverine

Jobul de erou presupune acţiuni normale pentru cineva nemuritor: mai salvează muritori, mai fascinează el însuşi pe alţii, mai trăieşte lipsa de sens. Într-un fel, îl înţelegem: nici el nu s-a obişnuit încă cu condiţia asta şi încearcă să adapteze mentalitatea cu care s-a născut (om cu conflicte obişnuite, care tinde totuşi la o viaţă normală) la ceea ce i-a dat destinul: supercondiţia de Wolverine.

Iar de aici, conflicte noi. Oare l-a citit bine Yashida cînd i-a spus că, de fapt, el îşi doreşte să trăiască (şi să moară) ca un om obişnuit? Oricum, Logan refuză ceea ce aude pentru că nu poate admite această condiţie interioară; pentru el, transformarea în mutant a reprezentat un blestem doar pe jumătate. I-a răpit condiţia de om obişnuit (cu care oricum nu era prea împăcat din cauza „conflictului cu tata”), dar i-a dat o putere care îl fascinează perpetuu şi îi dă ocazia să-şi manifeste tensiunea agresivă cu intensitate de semizeu şi îl ţine, în acelaşi timp, captiv al complexului de putere. Într-o astfel de ipostază, omul muribund din faţa lui reprezintă doar umbra de la care îşi întoarce faţa. De ce să vrei să redevii om obişnuit cînd ai atîta putere?

Iar confictul de fundal al filmului este unul întors pe toate feţele de poveşti şi mituri, unul inepuizabil: omul obişnuit (Yashida) se confruntă cu condiţia lui şi se compară cu altul căruia i s-a dat un dar. În povestea de faţă, denumirea modernă pentru acest dar este mutaţia genetică, însă nu cu mult timp în urmă era catalogată drept dar de la zei sau de la Duhul Sfînt; oricum, este la fel de fascinator. Şi atunci, ce faci cînd vrei să-ţi depăşeşti condiţia şi nu-ţi este dat? Trişezi. Forţezi natura lucrurilor. Lucru sortit eşecului de la bun început.

Aici am să-i reproşez producătorului filmului că a irosit ocazia de a încerca măcar o soluţie posibilă la acest conflict interior deloc rar întîlnit; loc avea, povestea promitea, dar se pare ca a ales o "soluţie" populară care să facă filmul mai degrabă spectaculos decît educativ. Acea inflaţie a Eului cu dorinţa de nemurire are nevoie mereu de confruntare cu neputinţa (dată de condiţia omului obişnuit) pentru a fi acceptate nişte limite naturale. Dar, în cele din urmă, omul din film (Yashida) nu se prinde (şi prin asta probabil nici autorul poveştii) că omul muritor este mai bine să se împace cu condiţia lui şi să-i găsească virtuţi (în cel mai bun caz). El moare în furie, iar Wolverine iese biruitor dintr-un conflict cu rezultat previzibil. Între noi fie vorba, în realitate, majoritatea oamenilor simpli trăiesc o viaţă întreagă comparîndu-se şi tînjind după “dotările” semenilor lor mai înzestraţi şi mor şi fără să găsească virtuţi

Şi atunci, ce faci cînd vrei să-ţi depăşeşti condiţia şi nu-ţi este dat? Trişezi. Forţezi natura lucrurilor. Lucru sortit eşecului de la bun început.

Una din chichiţele poveştii este că eroul este puţin slăbit, mai apropiat de condiţia muritoare; este ca într-un joc de calculator, cînd jucătorul a cîştigat tot ce-a vrut, şi-a construit un personaj puternic şi se plictiseşte pentru că nu mai are nici o provocare. Atunci începe să-şi construiască singur provocări, una din ele fiind să lupte cu eroul dotat parţial sau cu vulnerabilităţi. Asta da virtute! (de genul “L-am bătut şi cu o mînă la spate!”). Aici povestea noastră pierde din farmec deoarece autorul arată destul de clar că Eroul trebuie să continue povestea şi că provocările reale nu sînt nici una pe muchie de cuţit.

Totuşi, pe fundal există o provocare puternică: confruntarea cu propriile imagini inconştiente. Iar aici autorul pare ceva mai ancorat în realitatea unui astfel de personaj.

Loganul şi femeile

Ca orice erou şi, în cele din urmă, ca mulţi dintre noi, Logan are nevoie să-şi întregească sufletul. Asta este cea mai mare provocare şi cea mai bună scuză pentru autorul care îi păstrează puterea intactă. Şi se pare că, chiar dacă inconştient, autorul urmează un astfel de fir al poveştii.

Logan şi şarpele din inimă. Cum ajunge Logan să fie infestat de viperă.

Jane este femeia cu inconştient puternic: Phoenix-ul, fiinţa din inconştientul ei a fost dintotdeauna prezent, deşi ascuns şi a avut întodeauna nevoie de un Eu puternic pentru a fi controlat. Cînd, o dată cu moartea, Eul s-a dizolvat, Phoenix, sufletul ei inconştient s-a manifestat în toată “splendoarea” lui (fanii seriei ştiu povestea din “X-Men. The Last Stand”). Eh, de acest suflet puternic şi sălbatic a fost dintotdeauna fascinat Logan (Wolverine). Şi, slavă Domnului, n-ai ce să-i reproşezi eroinei: femeie frumoasă, sensibilă, cu privire adîncă, cu emoţii vibrante – personajul este construit după un model foarte profund şi foarte bine alimentat cultural care fascinează din inconştient aproape orice bărbat; şi cu atît mai mult unul ca Logan, care este conectat atît de puternic cu salbaticia din el (deh, “Cin’ se-aseamănă se-adună”, spunea bunica).

Ei bine, această imagine, acest tip de femeie care îl fascinează ne spune ceva despre sufletul eroului nostru. Este ca şi cum femeia care îl atrage pe bărbat reprezintă un mediu bun de developare a sufletului acestuia; priveşti femeia, afli cîte ceva despre cum este sufletul lui. Fascinaţiile noastre ne dau întotdeauna de gol, spun ceva despre noi înşine.

În situaţia de faţă, Logan este legat pîna peste cap de Jane astfel încît întreţine şi o relaţie fantasmatică cu ea, în visele lui; povestea nu insistă asupra vieţii ei “dincolo de moarte” cît asupra fascinaţiei lui.

Ne putem imagina că o astfel de fantasmă, investită atît de puternic, incepe să aibă o viaţă independentă în inconştient. Atît de independentă încît eroul nu o mai poate controla. Pe de altă parte, predispoziţia lui bazală de a se raporta aşa de fascinatoriu la o femeie este o caracteristică personală intimă; în limbaj psihologic fie spus (analitic jungian mai exact) Logan are o Anima puternică. Este ca şi cum am spune "are în el o femeie puternică", însă această femeie locuieşte adînc în inconştientul personal şi scapă controlului conştient; este acea latură încă necunoscută a sufletului. În virtutea acestei relaţii apare fascinaţia, pentru că de acolo, din adîncul inconştientului, Anima îşi exercită fascinaţia, ca o sirenă.

Logan se complace în această relaţie fantasmatică deoarece întreţine comunicarea cu imaginea lui Jane în stare de vis. Dar asta îl face, pe măsură, foarte puţin disponibil pentru contactul cu femeile reale; de aici, capacitatea lui de a dezvolta relaţii este încă ne-maturizată (imatură); situaţia aceasta se reflectă în femeia cu care el are, în sfîrşit, o relaţie reală: o femeie cu trăsături de copilă.

Logan se complace în această relaţie fantasmatică deoarece întreţine comunicarea cu imaginea lui Jane în stare de vis.

Pe de altă parte, cum ajunge el în relaţie cu vipera? Cam în acelasi mod în care ajunge în relaţie cu Jane; aceste doua femei sînt prezentate ca fiind opuse, cel puţin pentru Logan. Dar, în acelaşi timp, el nu o cunoaste suficient de bine pe Jane sau putem spune că o cunoaşte pe Jane în măsura în care se cunoaşte pe sine însuşi deoarece Jane cea reală a murit, iar cea actuală este propria lui fantasmă. Cum imaginea lui Jane este suficient de "autonomă" în incoştientul lui Wolverine, el nu poate avea un control conştient pe contactul ea.

Adica, o (mare) parte din contactul cu ea îi rămine inaccesibil; asta face ca imaginea femeii interioare să poată ascunde orice de constiinţă deoarece Eul conştient nu-şi va da seama.

Pe acest joc de imagini se bazează Vipera care se pare că cunoaşte unele subtilităţi ale sufletului de bărbat, inclusiv faptul că şi ea poate fi fascinatorie. Astfel, pentru Logan, imaginile celor doua femei se amestecă în stare de semi-vis/semi-trezie pentru că, undeva în sufletul lui nici el nu poate face foarte bine diferenţa. E drept, pentru constiinţă, imaginile celor doua femei sînt opuse (una este ideală, cealaltă este diabolică), însă pentru un inconştient insuficient explorat, opusele dansează în forme uşor de confundat.

Interesant... Cu cît este Wolverine mai puternic şi mai sălbatic, cu atît are discernămîntul mai slab şi prin urmare este mai vulnerabil la jocurile de imagini ale propriului suflet. Iar aceasta funcţionează ca o regulă aproape general valabilă în ceea ce priveşte eroii (aduceţi-vă aminte de Beowulf!)

Astfel, Vipera obţine acces tocmai la inima lui (la propriu): speculînd faptul că el nu poate discerne foarte bine între imaginile interioare şi astfel, ea se poate deghiza intr-una din ele, că Logan oricum nu poate să "miroasă" în spatele imaginilor; e un altfel de a spune " cît timp arată la fel ca persoana iubită, poate fi orice fel de iluzie".

Aceasta este faţa vulnerabilă a eroului celui atît de puternic şi ea este prezentată cu coerenţă în film. Pe parcurs, el apucă să-şi ancoreze imaginea (interioară a) femeii într-o relaţie concretă, iar în faţa acesteia imaginea din inconştient păleşte; este momentul cînd Jane cea fantasmată îi intoarce spatele şi pleacă fără ca Logan să facă vreun gest s-o oprească. Prin asta, el face un pas mare în maturizarea emoţională.

Relaţia lui cu personajele umane din film se poate suprapune peste o tramă de basm: Wolverine este un erou cu aspect de semizeu. Yashida este un mare magnat, adică un fel de împărat (stăpîneşte multe lucruri). Nepoata lui este moştenitoarea averii (adica a puterii, a tronului) şi apare în chip de prinţesă. În alte timpuri, probabil că autorul ar fi cules un basm de genul: “A fost o dată, ca niciodată, un împărat mare şi puternic. El stăpînea peste un regat bogat şi stăpînea multe lucruri. Cum fiul lui nu s-a dovedit vrednic de moştenirea împărăţiei el a lăsat cu limbă de moarte tronul nepoatei lui. Însă pe patul de moarte a aflat că nişte duşmani complotau, cu ajutorul unor slujitori trădători, ca după moartea lui să o omoare pe prinţesă şi să ia ei împărăţia. Atunci, împăratul şi-a amintit că în tinereţe a fost scăpat de la moarte de un om-fiară care deţinea secretul vieţii îndelungi. A trimis după el cu gîndul să-l convingă sau, dacă nu putea aşa, să-i fure acest secret. Numai că lucrurile nu s-au desfăşurat conform planurilor lui şi omul-fiară s-a luptat cu toţi complotiştii, a învins şi a salvat-o şi pe prinţesă.”

Din acest punct de vedere putem spune “La vremuri noi, forme noi”. Esenţa rămîne (aproape) aceeaşi.