Cine plateste?

Dupa ce greseste cate unul, prima intrebare care-ti vine in minte este: cine plateste oalele sparte? In spitale e si mai grav, pentru ca nu se lucreaza cu oale, ci cu oameni. Despagubirile sunt

Dupa ce greseste cate unul, prima intrebare care-ti vine in minte este: cine plateste oalele sparte? In spitale e si mai grav, pentru ca nu se lucreaza cu oale, ci cu oameni. Despagubirile sunt achitate de firmele de asigurari. Fiecare medic e obligat sa incheie un contract cu o astfel de companie, pentru acoperirea riscului amintit mai sus. Pacientul care a fost operat la picior, desi avea apendicita, da in judecata medicul. Instanta echivaleaza in bani membrul amputat degeaba: un pret are piciorul de fotbalist, altul piciorul de chitarist. In final, asigurarile achita banii. La randul sau, medicul plateste pe termen lung: noile prime de risc vor atinge valori pe care si le va permite cu greu sau deloc. Iar fara sa aiba aceste asigurari nu poate lucra in sistemul public. Daca se dovedeste ca de vina este institutia, spitalul despagubeste victima, apoi isi recupereaza banii, in timp, de la persoanele direct responsabile: seful de sectie care n-a prevazut destule antibiotice pentru serviciul de noapte sau n-a cerut, din vreme, repararea defibrilatorului. Pana acum, aceste chestiuni teoretice au ramas pe hartie. Important de stiut este ca legi exista, restul depinzand de instantele de judecata. Instantele depind, la randul lor, de Colegiul Medicilor. Aceasta institutie a fost creata pentru ca un judecator, oricat ar vrea, nu are cunostintele necesare pentru a decide daca a gresit medicul sau daca asa a hotarat soarta. Un alt obiectiv al Colegiului este apararea prestigiului breslei, prin controlul exercitat din interior, intre egali. Cand publicul observa ca medicii sunt cei mai severi judecatori ai propriilor colegi, au mai multa incredere in doctori. Anchetele Colegiului si ale autoritatilor ar fi trebuit sa identifice, in primul rand, cauze si abia apoi vinovati. In unele tari, s-a propus chiar "amnistierea" medicilor, pentru a putea afla ce nu merge in sistem, ce permite aparitia greselilor. Nemaivorbind ca este imposibil de imaginat un spital in care medicii sa opereze cu procuratura la usa, inhatati dupa prima greseala. Dar cand "greselile" sunt, de fapt, neglijenta, nepasare, cinism? Cand bolnavii sunt lasati sa se stinga in chinuri din lenea de a face un bilet de transfer in alt spital, mai performant? Cand se depaseste competenta, din teribilism si sunt pierdute vieti, din ignoranta? Pe langa "sanctiunea" cu zece la suta din salariu, data de administratie, e cazul sa intervina si Colegiul Medicilor. Nu putem evalua activitatea acestuia dupa numarul de cazuri judecate/pedepse date, pentru ca nu stim cate sunt, in realitate, greselile. S-ar putea monitoriza insa perceptia publicului. Cum Colegiul a fost creat pentru apararea prestigiului medicilor, un sondaj la preluarea functiei si altul la incetarea mandatului ar permite evaluarea "judecatorilor". Ministerul Sanatatii deplange faptul ca presa "e plina de titluri cum ar fi: spitalele mortii" si generalizeaza cazurile de greseli medicale. Ce face Colegiul: identifica vinovatii sau imparte paguba, egal, intre toti medicii?