Ticăloasa Curte

Curtea Constituţională a admis parţial reclamaţia avocatei Alice Drăghici privind Agenţia Naţională de Integritate şi a desfiinţat, practic, această instituţie.

Admitem şi noi parţial motivarea Curţii: o parte din ea poate fi, la rigoare, primită, deşi e greu de digerat, dar cealaltă parte este pur şi simplu o ticăloşie pe care nimeni nu o poate sancţiona.

Alice Drăghici a sesizat Curtea asupra unor prevederi din legea ANI ca fiind neconstituţionale. Curtea le-a admis şi, pentru că legea îi permite, a extins examinarea şi asupra altor prevederi „de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare". În consecinţă, Curtea a desfiinţat procedurile şi modul de lucru ale Agenţiei, pe considerentul că inspectorii de integritate au puteri de investigare şi prerogative de sancţionare prea mari, similar procurorilor şi judecătorilor, deşi nu fac parte din puterea judecătorească. Verdictul e discutabil, disputabil, dar definitiv şi general obligatoriu.

Însă cu puţină inteligenţă legislativă pot fi imaginate soluţii care să reînvie Agenţia de Integritate.

Un alt predicat răspicat rostit de Curte este acela că nu pot fi confiscate averile nejustificate, ci doar cele provenite din infracţiuni dovedite. Sintagma „hoţul neprins e negustor cinstit" este astfel ridicată la rang de principiu constituţional şi nu poate fi coborâtă de acolo decât printr-o nuanţare, în viitoarea Constituţie, a prevederilor potrivit cărora „averea dobândită licit nu poate fi confiscată" şi „caracterul licit al dobândirii se prezumă". Până atunci, hoţii neprinşi pot să aprindă grătarele şi să pună berea la rece.

Urmează marea ticăloşie. Din senin, judecătorii s-au apucat de examinat şi articolele din Legea ANI care impun publicarea pe internet a declaraţiilor de avere. Şi le-au declarat neconstituţionale pe vagul motiv că nu s-ar respecta intimitatea şi viaţa privată.

Cadavrul şi arma crimei se regăsesc în aceeaşi motivare, unde se spune la un moment dat: „Curtea Constituţională nu se poate pronunţa din oficiu decât asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei". Or, asupra acestor articole, judecătorii s-au pronunţat din oficiu, căci nu au fost nici sesizaţi direct şi nici acestea nu erau legate „în mod necesar şi evident" de articolele cu care au fost sesizaţi. Cu alte cuvinte, şi-au încălcat propria lege de funcţionare pentru a se năpusti asupra problemei care-iardea pe ei - dar şi pe alţii - la lingurică: publicarea declaraţiilor de avere.

Ţări mature democratic, dar şi instituţii precum Parlamentul European sau Comisia Europeană au consacrat publicarea pe internet a declaraţiilor de avere drept principiu solid de transparenţă şi de asumare de responsabilitate - şi nimeni de acolo nu se plânge că i se încalcă intimitatea şi viaţa privată. În plus, o lege de declarare a averilor a funcţionat şi între 1996 şi 2003, dar atunci declaraţiile erau secrete.

Nu se cunoaşte niciun caz în care, în cei şapte ani, vreun ştab să fi pătimit de pe urma ei. Abia după ce declaraţiile au devenit publice au început durerile de cap. Această parte a deciziei ne aruncă aşadar în afara lumii civilizate şi în preistoria democraţiei româneşti. Definitiv şi general obligatoriu.