Când zgârii pojghiţa

Mimarea armoniei e una dintre îndeletnicirile cele mai răspândite în România ultimilor ani.

„Tragedia omului nepregătit pentru tragedie - iată tragedia fiecărui om." Cui îi aparţin aceste cuvinte? Se va vedea mai încolo. Ce descriu ele? Un sistem de aparenţe care pregătesc şi acompaniază minţirea de sine. O pojghiţă care, în dulceaţa ei, atenuează gustul amar al pilulei. Un anume fel de-a refuza să iei notă de urâţenia din jur. Sunt mulţi cei care îşi confecţionează realităţi paralele şi se ascund în miezul lor ca să-şi cultive mai departe iluziile.

Refugiile de acest tip funcţionează o vreme, dar nimic nu le garantează perenitatea. La un moment dat se întâmplă ceva care dărâmă zidul de protecţie. Un fapt neprevăzut, un scurtcircuit, o trădare. Iar atunci rămâi singur cu ceea ce ai refuzat să admiţi. Lumina adevărului te spală brutal şi te lasă expus în faţa celorlalţi. Cu slăbiciunile, spaimele, nelămuririle şi obsesiile tale, pe care nici un artist cosmetician nu le mai poate farda.

Mimarea armoniei e una dintre îndeletnicirile cele mai răspândite în România ultimilor ani. Însă rozul-bombon acoperă o bubă purulentă. Exemple? Duium. Partidul politic se prezintă surâzător în faţa publicului şi înalţă spânzurători în curtea interioară. Cuplurile mondene pozează galeş în prezenţa reporterilor şi se păruiesc în particular. Atmosfera din sânul unei echipe e idilică la conferinţa de presă şi insuportabilă în vestiar. Minţirea de sine duce la farsă şi, în funcţie de cine o practică, poate semăna cu bandajarea unui membru cangrenat. Rodajul în ale ipocriziei asigură o gesticulaţie coerentă, dar nimic mai mult. Pajii aparenţelor nu au viaţă, ci doar butaforie. Trăiesc într-un balon care se poate sparge oricând, la primul contact cu strâmbătăţile, cruzimile şi abuzurile lumii reale.

Cuvintele care deschid articolul de faţă sunt smulse din inima romanului „Pastorala americană" de Philip Roth (Editura Polirom, traducere admirabilă de Alexandra Coliban), o carte care semnalează tocmai eşecul de pe urmă al aparenţelor. Ne aflăm în America anilor 1960-1970, în plin freamăt politic, istoric şi ideologic. Ţara tuturor posibilităţilor a început să-şi piardă din strălucire, forţa ei hipnotică a scăzut, armonia e un şlagăr arhaic. Când îi zgârii pojghiţa, dai peste o mulţime de lucruri neplăcute: războiul din Vietnam şi reacţiile interne, culminînd cu bombardamentele dintre 1969 şi 1973, mişcarea Panterelor Negre, revoluţia sexuală, procesul Angelei Davis, Afacerea Watergate etc. Retorica violenţei revoluţionare şi stângismul vociferant intră în coliziune cu valorile familiei tradiţionale din America.

Ce rezultă de aici? O lume care nu mai vrea să se uite în oglindă. O populaţie hrănită cu propagandă şi gata să-l creadă pe cel care vorbeşte mai tare. O Americă dispusă la minţirea de sine şi reflectată perfect de protagonistul romanului, Seymour Irving Levov, alias „Suedezul", personaj care sintetizează de fapt povestea de succes made in USA. Arătos, bun la şcoală şi la sport, omenos, priceput în afaceri şi căsătorit cu o fostă câştigătoare a unui concurs de Miss, Seymour Levov are un singur cusur: e monodimensional.

E lipsit de adâncime, nu adăposteşte nimic interesant în coaja lui de carne. Caută armonia şi, dacă n-o găseşte, o simulează. E mereu gata să murmure „Totul o să fie bine", clişeul prin care America se autoalimentează cu optimism, dar nu înţelege o iotă din ce se petrece în jur. Născut pentru a simboliza reuşita, el termină prin a fi imaginea eşecului, cu o soţie care-l înşală, un tată ancorat în ranchiune etnice şi o fiică racolată de o grupare radicală şi transformată în teroristă.