Rolul vieţii mele

Şi cât de mult mi-aş fi dorit să fiu actor, să-l joc pe Hamlet! I-aş fi dat clasă lui Caramitru!

Am rămas în chiloţi în magazia cu lemne. E un ger de crapă lemnele de foc ale soacră-mii. Caut mănuşile în sac. Găsesc pantalonii din pânză roşie. Ce subţiri sunt! Croitorii ăştia nu ştiu să-i facă mai groşi, că eu vin din Laponia, nu din Somalia! „Mai ai mult?", o aud pe soacră-mea care zgârie uşa magaziei. Da, mai am!, îi răspund acru. De unde ai luat pantalonii ăştia, nici măcar n-au curea, ci un şnur care mă taie la mijloc. Şi mi-au îngheţat şi degetele!... Îmi trag şosetele. Dar o să-mi recunoască şosetele! Îi mârâi soacră-mii să-mi aducă nişte ciorapi de lână că mor de frig, de ce nu v-aţi băgat centrală şi în magazie? „N-a mai avut bani colonelu', că Boc i-a tăiat pensia!" Ce să zic, una-două, Boc e vinovat că socră-miu n-a băgat calorifer în magazie, adu-mi ciorapii! Îmi trag surtucul cu o blană ­albă, sintetică, pe guler. Ptiu, ce costum! Şi cât de mult mi-aş fi dorit să fiu actor, să port haine minunate! Să-l joc pe Hamlet! Visul meu de tinereţe, visul care mă adormea nopţile, în studenţia mea de inginer ratat. Să rup sala în două când muream rănit de spada otrăvită a lui ­Laertes! Să rostesc cu patos: „Ah, mor, Horaţio... Otrava-nfrânge duhul; n-am s-apuc s-aud ce zic englezii..." „Auzi, ăştia sunt buni?", îmi bagă soacră-mea ciorapii prin uşa întredeschisă şi simt că năvăleşte tot gerul Laponiei. Cum o fi vremea la Elsinor?

Să fi jucat scena duelului cu Laertes, i-aş fi dat clasă lui Caramitru! Uitaţi-vă la mine cum moare de-a-adevăratelea Hamlet, prinţ al... Fârţăneştiului! Ma-măăă, cum să-mi închei surtucul ăsta, n-are nasturi! Mor de frig aici, în satul ăsta prăpădit din sudul Moldovei! „E glasul meu ce moare...", parcă aşa zice Hamlet. Ah, mănuşile! Şi căciula! Ce căciulă! Seamănă cu scufia lui Conu Leonida! Nu-mi place Caragiale. Eu aş fi fost actor de dramă! Mai tare decât George Calboreanu în „Apus de soare"! Trag ciorapii, trag mănuşile, trag şi scufia, îmi pun barba de vată peste buze, să nu-mi recunoască buzele! Ah, pantofii, îmi ştie pantofii! „Eşti gata, moşule?", cârâie soacră-mea. Vreau nişte ghete! - îi ordon. „Imediat!", fuge şi se întoarce cu nişte ghete toflogite ale colonelului, parcă sunt captură de război. Ah, Horaţio, Horaţio, îmi leg ghetele, „şi spune-i lui Fortinbras şi de întâmplările mari şi mici..." Aş fi fost ovaţionat la scenă deschisă, aş fi fost invitat şi la emisiunea Eugeniei Vodă, şi la BBC...

„Hai, mai repede, că plânge fata!", zbiară soacră-mea. Gata!, urlu de parcă am fost înjunghiat de spada otrăvită a lui Laertes! Ies din magazie şi soacră-mea râde ca proasta-n târgul Fârţăneştiului: „Vezi că o să-ţi recunoască ochelarii!" Ptiu, ochelarii, ţine-i tu!, îi scot de pe nas şi nu mai văd pe unde merg. Doamne, ce chior sunt! „S-o pui să spună poezia! Auzi?" Da, da, aud, că n-am surzit la artilerie, ca dom' colonel! Îmi arunc sacul în spate şi intru în casă, ce cald e în casă, centrala duduie, ar merge o ţuică... „A venit Moşul! A venit Moşul!" - o aud ciripind fericită, iar eu mă pregătesc să joc rolul vieţii mele. „Restul e tăcere..."

Petre Barbu este senior editor Adevărul