Omagiu şefului iubit

După decembrie ’89, «Omagiul» s-a spart în mii de «omagii» aduse impostorilor şi şarlatanilor.

În naivitatea mea, am crezut multă vreme că intelectualii care au scris „omagii" pentru Nicolae Ceauşescu au fost ameninţaţi de Securitate şi de propagandiştii partidului. Au cedat presiunilor pentru că aveau şi ei familii de întreţinut şi le-a fost frică. Ce texte au scris în acei ani de dictatură nu mai interesează pe nimeni acum, în libertate. Cum sună azi, de exemplu, „oda" scriitorului Eugen Uricaru pe care a închinat-o „cârmaciului" în „Omagiu" (1983): „Exemplul de muncă şi viaţă, de gândire şi frumuseţe spirituală a tovarăşului Nicolae Ceauşescu ne este stea polară către socialism şi democraţie"? Caraghios! Dar în acele vremuri, fraza asta era ca o flegmă pe feţele românilor care tremurau în ger, la coadă, să prindă un kil de carne.

După decembrie '89, „Omagiul" s-a spart în mii de „omagii" aduse mediocrităţilor, impostorilor şi şarlatanilor. Au fost linşi cu osanale Iliescu („Iliescu apare, soarele răsare"), Văcăroiu („un Hagi al finanţelor"), minerii care au eliberat Piaţa Universităţii de „golani", Stoica de la Caritas, Becali, Băsescu (pentru un simulacru de condamnare a comunismului), lista este lungă... (Până şi Guvernul Boc este periat de Nicolae Manolescu, în „România literară": „Felul în care şi-a asumat responsabilitatea în materie de cultură îi face cinste ").

„Limbile de lemn" avântate de pe vremuri s-au rafinat în manipulări, în talk-show-uri „incendiare" şi în analizele aşa-zişilor formatori de opinie. „Este un mare intelectual şi puţină lume ştie că el, Vîntu, a scris poezii în tinereţe şi că are acasă o bibliotecă uriaşă", a spus poetul şi disidentul ceauşist Mircea Dinescu, în apărarea părintelui FNI. A spus-o sincer sau din interes? Admiraţia lui Dinescu pentru Vîntu este un scuipat pe obrazul celor 300.000 de păgubiţi de la FNI, manipulaţi la acea vreme de campania „Dormi liniştit...". Este de-a dreptul de compătimit poetul rebel al anilor '70, un apropiat al maestrului Marin Preda (o conştiinţă!), cum de-a ajuns să se compromită în postura de „limbist" al lui Vîntu, care şi-a făcut reţeaua Gelsor tocmai cu ajutorul foştilor securişti. Ce decădere morală a disidentului!

Urmărindu-i pe „formatorii" lui Vîntu, cred că între ei şi „omagiştii" lui Ceauşescu există un singur loc comun: banii. Intelectualii care au scris la „Omagiu" n-au fost ameninţaţi cu pistolul la tâmplă. Au scris pentru bani şi pentru privilegii. Niciunul dintre „formatori" nu i-a luat apărarea lui Vîntu din prietenie (chiar, mai există prietenii dezinteresate?). Cu o vehemenţă ce ascunde cinismul, ei au sărit în apărarea patronului băgat în arest pentru că îi erau datori. Datori vânduţi! Între Platon Pardău şi Mircea Dinescu, între Mircea Radu Iacoban şi Cornel Nistorescu, între Bogdan Chirieac şi Nicolae Dan Fruntelată, între Paul Everac şi Emil Hurezeanu, între „omagişti" şi „limbişti" nu există nicio deosebire în comportamentul lor intelectual. (Adrian Păunescu e consecvent în pupincurisme: de la Ceauşescu la Vîntu, non-stop.) Toţi şi-au vândut sufletul pe arginţi. Primii, conducătorului iubit, ultimii, patronului iubit.