„Măi, tâmpitule... iar începi!?”

Un drag prieten de-al meu are această vorbă ori de câte ori rămâne fără cuvinte în faţa vreunui dement recidivist. Expresia ascunde toată scârba pe care o poţi avea atunci când te agasează la nesfârşit un păduche. Unul care-ţi tot iese-n frunte, deşi eşti sigur că l-ai stârpit.

Chiar mă întrebam când vor apărea hienele în peisaj. Când vor veni, tiptil, cu rânjetul ascuns, şi vor începe să îşi înfingă colţii. În urletele oamenilor, în dramele lor, în foametea lor, în bolile lor, în plânsetele lor, în speranţele lor.

Mă întrebam - cu un dram de speranţă de care tot am încercat să mă vindec, că poate acum nu va mai fi la fel - când vor apărea fiarele care mi-au făcut scârbă de prima dată când le-am simţit colţii însângeraţi? Şi nu a trecut mult. Au apărut. S-au adunat la primul urlet, au venit în haite, au ieşit din toate cotloanele ţării, camuflate în câini de pază.

Acum 22 de ani, la Revoluţie, aveam nouă ani. Mă uitam cu mama la măcelul din Bucureşti, transmis în direct la televizor. Cu luminile stinse în toată casa, de frica securiştilor. O frică inconştientă, imprimată de zeci de ani de dictatură. Ascultam lângă caloriferul rece cum mii de oameni îl huiduiau pe cel mai iubit bărbat al patriei. Am văzut cum l-au prins. Am văzut prima şi singura execuţie a unui om. A fost primul meu film de groază.

Mama, un înger de femeie, plângea de bucurie. Se uita ţintă, cu atâta speranţă, la feţele salvatorilor. Căci printre ei au apărut imediat alţi bărbaţi pregătiţi să devină cei mai iubiţi fii ai ţării. Iliescu, Roman... nedezlipiţi unul de celălalt. Îmi spunea mama, ţin minte, că domnul acela, puţin mai în vârstă, a fost la noi, la Iaşi. Îl ştia de om respectabil, cu funcţii importante. Roman era noutatea. Era pata de culoare de pe ecranul televizorului alb-negru, cu lămpi. Mi-a rămas bine întipărit în minte. Îmbrăcat într-un pulover deschis la culoare (căci, nu-i aşa, revoluţiile nu se fac în costum), tras peste o cămaşă în carouri. Îl privea hipnotizat pe cel care părea să deţină controlul. Iliescu, salvatorul.

Aşa am crescut. Un timp, cu ei drept eroi pozitivi. Ba chiar ţin minte şi glumele cu Roman, bărbatul fatal, fără gât, idolul tuturor femeilor. Asta până când am început să aflu. Cine a dirijat mineriadele. Cine era „domnul respectabil, cu funcţii la Iaşi”. Din ce familie era tinerelul fără gât. Pe unde studiase. Cine era tat’su. Odată cu astea a apărut şi scârba, ba chiar ura.

Aseară mă uitam la proteste. La fel ca acum 22 de ani, tot la televizor. De data asta fără luminile stinse în casă. Oameni mulţi, suferinţe mari, sloganuri inspirate. Manipulare pe măsură, din toate părţile. Cum mă plimbam printre antene si realităţi, îl vad pe “eroul” copilăriei mele. Acelaşi Roman, departe de a mai fi vreun idol al femeilor, ieşit cu rânjetul larg din umbra în care zace de atâta timp, vorbea de schimbare. Pentru a câta oară? Scenariul stupid de telenovelă repetat la nesfârşit. Aceleaşi promisiuni, aceeaşi mină de om onest, de mare salvator.

Roman, omul care în 22 decembrie ’89 urla din balconul sediului Comitetului Central prima Declaraţie contra dictaturii comuniste, ne pomenea aseară cu respect de acel regim. Cum că, nici pe vremea lui Ceauşescu, oamenii nu erau trataţi cu atât de mult dispreţ ca acum. Cred şi eu. Mă gândesc numai la ce viaţă îngropată în greutăţi a avut dumnealui. Fiul unui fost lider comunist, decorat de Moscova cu Steaua Roşie. Fiul aceluiaşi Valter Roman, care a primit funcţii mari în comunism– şef al Direcţiei de Educaţie, Cultură şi Propagandă a Armatei sau şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei. Probabil că „eroul” copilăriei mele o fi simţit lipsurile în casa luxoasă din centrul Bucureştiului, acolo unde a copilărit. Sau la şcolile din Franţa, unde a studiat.

Şi au continuat să apară. Să defileze la Tv. Cu Antonescu, salvatorul prea leneş ca să ne salveze. Cuprins şi el de spiritul de schimbare al muritorilor care-şi strigau durerea, înlemniţi de frig prin pieţe. Mă întreb când şi-a numărat ultima oară liderul liberalilor mărunţişul din buzunare? Când o fi simţit dumnealui ultima oară foamea-n gât? Când s-o fi temut că-i fuge viaţa de sub picioare că a rămas fără serviciu? Că nu mai are bani de rate la o casă pentru care te pui gir pe viaţă? Când şi-o fi făcut griji că pâinea se mai scumpeşte cu câţiva bani?

A apărut şi Vosganian. Fără pulover, în costum. Specialist în economie, expert în teorie. Politicianul oltean, ales de moldoveni, care a văzut Iaşiul mai mult din avion în toţi anii în care şi-a primit fotoliul în Parlament. Şi domnul Mazăre, acest playboy de litoral, erou de telenovelă românească. Primar înfometat doar de trupurile goale ale dansatoarelor exotice.

Nu mă mai miră că hienele au simţit şi acum mirosul prăzii. Damful puterii atrage la fel de mult ca cel al stârvurilor. Nu mă mai miră că încă se “minte poporul cu televizorul”. Că oameni din funcţii-cheie din instituţiile subordonate Guvernului, doctori, profesori, primesc ordin să-i numere pe protestatari. Nu mă mai miră nici că singura remarcă a lui Băsescu despre proteste este tot o bădărănie. Nu mă mai miră, dar asta nu înseamnă că nu-mi pasă şi că nu mă revoltă. Şi nu-mi produce scârbă până la ultima celulă a corpului meu.