O afacere de familie

Nu e vorba de una dintre acele afaceri de familie, la care vă veţi fi gândind când citiţi însemnările mele, neatinsă nici de criză, nici de măsurile de austeritate. Din contră, afacerea la care mă refer are toate, vai, şansele să fie afectată şi de una, şi de altele.

Există undeva în România trei fraţi. S-au născut toţi trei într-un mic sat, aparţinător de o comună nu prea mare, nici ea, aflată la cinci kilometri, în apropiere de un orăşel situat, el, la cincisprezece kilometri. Îndrăgostiţi de carte, fraţii n-au fost împiedicaţi de lipsa şcolii în sătucul lor natal de a deveni unul învăţător, altul preot, iar al treilea medic. Învăţătorul locuieşte şi astăzi în sat şi predă la şcoala din comună. Preotul stă în comună, unde e paroh încă de pe vremea în care a terminat teologia. Tot în comună locuieşte medicul, care e directorul dispensarului înfiinţat chiar de el cu două decenii în urmă.

Povestea celor trei fraţi abia începe. În copilărie, toţi trei au făcut în acelaşi fel drumul până la şcoală: pe jos. Iarna, ca şi vara. Pe soare, ca şi pe ploaie sau zăpadă. Au învăţat ceva din această împrejurare, şi anume rostul unui mijloc de transport mai lesnicios. Aşa că, de îndată ce au putut, şi-au cumpărat maşină. Nu însă doar pentru uz personal. Învăţătorul îi ia zilnic în maşina lui pe cei cinci copii din sat care merg la şcoala din comună. A terminat la fără frecvenţă facultatea de istorie, a devenit profesor şi director al şcolii şi, totodată, taximetrist voluntar. Preotul aleargă toată ziua cu maşina lui prin satele din jur, pe la bătrâni care vor să se împărtăşească ori pe la bolnavi care au nevoie de asistenţă sufletească. Medicul stă toată ziua la dispensar sau pe salvare. Vorba vine salvare: e Dacia lui din prima generaţie, cu care îşi duce pacienţii la oraş, când n-are cum să-i trateze la dispensarul din comună.

Povestea celor trei fraţi e adevărată şi contemporană: n-am citit-o într-o istorioară sămănătoristă de la începutul secolului trecut. Reconfortantă moral în epoca noastră egoistă şi interesată, e totuşi foarte tristă, şi asta tocmai pentru că pare că ţine de literatură, şi nu de viaţă. Este, altfel spus, excepţia care confirmă o regulă cotidiană şi generală. Nimeni nu se mai întoarce astăzi în satul lui ca să-i ajute pe alţii să meargă ei înşişi la şcoală. Drumul obişnuit are exact sensul opus, când nu duce de-a dreptul, odată şcoala încheiată, pe meleaguri străine. Iar meseria de profesor nu mai rentează, şi nu de când leafa va mai scădea cu un sfert, ci de când nu mai este o vocaţie.  Nici meseria de medic n-are viitor, şi asta nu fiindcă e la fel de prost plătită, dar fiindcă dispensare ca acela din comuna de care vorbesc vor fi comasate şi medicul nu va mai avea cu ce să-şi plătească o maşină nouă în stare să ajungă, el şi pacienţii lui, tocmai în capitala judeţului. Cât despre preotul meu, va face şi el ce fac alţii, şi anume, în loc să cutreiere satele, îşi va chema credincioşii la biserică, punând, eventual, o taxă de intrare ca la orice spectacol.