Sabia lui Damocles

Grecii trăiesc în aceste zile unul dintre acele mituri abisale pe care tot ei l-au dăruit spiritului occidental încă din noaptea timpului.

O permanentă ameninţare de prăbuşire în faliment economic sau/şi perspectiva unor  revolte sociale necontrolate le atârnă deasupra capului, spânzurate de un fir chiar mai subţire decât cel ce ţinea sabia orfevrului din Siracusa. Au acumulat în ultimele patru decenii o datorie externă de 350 de miliarde de euro (politică populistă şi imprudentă, evaziune fiscală generalizată, la care se adaugă şi efectele speculaţiilor financiare globalizate, mai puternice decât guvernele trecătoare ale multor ţări). Numeni nu ştie cum va putea fi rambursată această sumă colosală, dacă ţinem seama de potenţialul economic al ţării. Dar acum se pune problema găsirii unor soluţii imediate, pentru ca ţara să „funcţioneze", strângând cureaua, pe bază de noi împrumuturi şi cu reeşalonarea vechilor datorii. Nici instanţele europene, nici cele naţionale nu doresc restructurarea acestor datorii, cum s-a întâmplat în 1990 în Argentina, unde guvernul nu a mai putut garanta o rată fixă de schimb. De fapt, premierul Papandreu încearcă cu disperare să câştige timp: întâi să-şi vadă ratificat guvernul remaniat, apoi să treacă prin parlament noi restricţii, dar şi să evite o explozie socială. Face apel la uniune naţională şi promite un referendum pentru la toamnă, când, chipurile, va fi consultată şi populaţia să accepte reforme şi mai severe, ştiind că va urma doar suferinţă colectivă pe câţiva ani buni. Guvernul trebuie să garanteze că va aplica ferm noi reforme, cerute insistent de partenerii europeni, dacă vrea să obţină o nouă ralonjă bugetară. Grecii sunt obosiţi şi tentaţi pur şi simplu să iasă din zona euro, poate şi din UE.

Papandreu s-a răstit neputincios şi la agenţiile internaţionale de cotare care situează nivelul de credibilitate al acestei economii pe linia minimei rezistenţe - CCC. Sub această cotă mai există doar  categoria D, adică defect, imposibilitate de plată; caz de insolvabilitate, când explodează rata dobânzilor pe datoriile externe, iar ţara începe să-şi vândă zestrea (plus faptul că va fi multă vreme ocolită de investiţiile străine). Guvernul de la Atena şi partenerii eruropeni joacă pe un factor psihologic pentru a menţine credibilitatea ţării, chiar şi după o nouă declasare. Singura speranţă rezonabilă că deriva Greciei poate fi oprită vine din faptul că datoriile ei publice şi private  sunt deţinute în proporţie de 93 de procente de bănci europene. Vor accepta şi băncile private  să contribuie „voluntar" la acordarea de noi împrumuturi, cum speră Angela Merkel? Nimic nu e sigur, dar zona euro se implică tot mai evident în acest caz, de teama unui tsunami economic ce ar putea şi pe ea să o inunde.