INTERVIU Christoph Daum: "I-am familiarizat pe jucătorii mei cu driblingurile lui Hagi"
0În primul interviu acordat din postura de selecţioner al echipei naţionale, exclusiv pentru frf.ro, Christoph Daum vorbeşte despre caracteristicile fotbaliştilor români şi îşi explică filozofia de antrenor.
- Domnule Daum, care a fost primul contact pe care l-aţi avut cu fotbalul românesc?
- A trecut mult timp de la primul meu contact cu fotbalul românesc, dar ne aducem bine aminte, cu toţii, de meciul din Cupa Campionilor Europeni dintre Steaua Bucureşti şi Barcelona şi de jocul cu AC Milan din 1989. 1986 şi 1989 au fost anii în care am cunoscut mai bine fotbalul românesc, apoi, anii ‘90, în care naţionala României a fost una dintre cele mai bune din lume. Desigur, am urmărit toţi jucătorii români atunci. Pot să vă spun că, în 1990, la Cupa Mondială, am fost în Italia şi am încercat să-l conving pe Lăcătuş să vină să joace la FC Köln, pentru că era la momentul acela jucătorul pe care mi-l doream din naţionala României. Dar aveaţi, desigur, şi alţi jucători extraordinari, care au influenţat timp de un deceniu fotbalul mondial. Fotbalul românesc mi-e cunoscut de foarte mult timp şi mi-a fost întotdeauna foarte apropiat.
- Aţi primit de-a lungul anilor vreo ofertă de a antrena o echipă de club din România?
- Nu am primit nicio ofertă de la vreo echipă de club. Am avut contacte cu cluburile mari din Bucureşti, pentru că eram interesat şi de jucătorii lor, dar din aceste discuţii nu s-a materializat nimic concret. Am avut contacte bune la Dinamo Bucureşti, Steaua Bucureşti, iar apoi la alte cluburi care s-au dezvoltat în afara Bucureştiului. Jucătorii acestor cluburi erau interesanţi pentru noi şi am avut contacte bune, dar nu am primit niciodată oferte să devin antrenor de club în România.
- Ce părere aveţi, în general, despre fotbaliştii români? Există o trăsătură specifică a acestora?
- Cred că există foarte multe caracteristici, în primul rând calităţile tehnice. Sunt jucători care ştiu să te ia prin surprindere, care practică un fotbal atractiv. Cum spuneam, fotbalul românesc a influenţat timp de un deceniu fotbalul mondial şi prin mulţi jucători extraordinari, indiferent că era vorba de Stelea, de Popescu, de Lupescu sau de Dorinel Munteanu, recordmanul selecţiilor la naţională. Apoi Hagi, Răducioiu, Lăcătuş, Dan Petrescu. Toţi aceştia au fost jucători de calitate, care au jucat în ligile de top ale Europei şi care au adus o imagine pozitivă fotbalului din România.
- Vă amintiţi vreun meci al echipei naţionale de fotbal a României care să vă fi impresionat de-a lungul anilor?
- Jocurile extraordinare au fost, desigur, în anii ‘90, când România a participat cu regularitate la Campionatele Europene şi Mondiale. Îmi amintesc, de exemplu, de meciul împotriva Argentinei, care a fost unul extraordinar şi care a fost, de fapt, partida turneului, despre care şi astăzi mulţi vorbesc cu admiraţie. Să aminteşti de un singur meci e greu, din nenumăratele pe care le-am văzut, pentru că există riscul să omit unele dintre ele. Din anii ‘90 putem vorbi despre cel puţin 10 partide ale României care fac parte din momentele memorabile ale fotbalului mondial.
- Aţi fost expert invitat pentru Bild şi pentru televiziunea austriacă la Euro 2016. Aţi identificat vreo surpriză tactică pe durata turneului final?
- Nu, nu există nicio surpriză tactică, dar există mici modificări, care pot fi urmărite pe parcursul unor decade, deci pe perioade de minimum 10 ani. Ce s-a văzut deja la Mondialul din Brazilia continuă şi la Europeanul din Franţa. Echipele pun tot mai mult preţ pe o defensivă bună, care să împiedice primirea golurilor, şi pe viteza contraatacului. Iar trecerea spre elemente pe care le considerăm atractive, adică jocul cu trei atacanţi, pressing agresiv, urcarea cât mai mult în jumătatea adversarului, nu se mai vede decât în situaţii excepţionale. Se constată o înclinaţie spre fotbalul de siguranţă, cu o defensivă bine organizată, iar acum trebuie să găsim din nou echilibrul, pentru ca iniţiativa să revină şi nu doar să aşteptăm greşelile adversarului. Schimbarea trebuie să aibă loc şi în minţile jucătorilor.
- Care este jucătorul pe care v-aţi fi dorit să-l antrenaţi, dar nu aţi avut ocazia în cariera dumneavoastră?
- Dacă vorbim despre jucătorii români, atunci este starul mondial Hagi, de la care am învăţat multe trucuri, pe care le-am preluat şi le-am predat mai departe. Renumita trecere a lui Hagi, când îşi depăşea adversarul spre mijloc dinspre exterior, făcând o fentă spre exterior, iar apoi îşi trăgea piciorul spre interior, depăşind apărătorul. I-am familiarizat şi pe jucătorii mei cu acest truc renumit al lui Hagi, dar, desigur, că trebuie să ai abilitatea de a-l face, iar Hagi era născut cu el şi, cu toate că era ştiut de toţi, doar el putea să-l aplice cu succes. Aş spune şi Dorinel Munteanu, care era un jucător cu spirit de echipă. El se punea întotdeauna în slujba echipei. Pe când Hagi era mai degrabă un lider şi un solist, Dorinel Munteanu era un jucător absolut de echipă şi un fotbalist de top. Mi-ar fi făcut plăcere să lucrez cu Cristian Chivu, dar nu l-am putut convinge să plece de la Roma. L-aş fi antrenat cu plăcere, cum vă spuneam, pe Lăcătuş, pe Niculescu, şi au fost mulţi jucători de top. Aproape că l-am adus pe Lupescu de la Leverkusen la Beşiktaş. Am fost în contact cu atât de mulţi jucători... Sunt mulţi, dar Gheorghe Hagi chiar a fost de excepţie.
- Care ar fi trei reguli, să spunem, pe care jucătorii antrenaţi de dumneavoastră trebuie să le respecte orice ar fi?
- Cea mai importantă regulă este ”tratează-i pe ceilalţi aşa cum vrei să fii tratat!”. Şi cred că, dacă această regulă este aplicată, atunci se lucrează corect. A doua regulă ar putea să sune aşa: ”Nu întreba ce poate face echipa ta pentru tine, ci întreabă-te ce poţi face tu pentru echipă”, ceea ce înseamnă că trebuie să reuşim să transformăm calităţile individuale în calităţi de echipă. Iar apoi aş mai spune: ”Orice s-ar întâmpla, nu renunţa niciodată!”. Exprimat în engleză ar fi: ”Niciodată, sub nicio formă, nu renunţa, treci peste, ocoleşte, treci prin, dar niciodată nu renunţa!”. Sunt câteva afirmaţii-cheie, care au contat totdeauna pentru mine, pentru viaţa mea, pentru echipele mele, pentru jucătorii mei şi care au condus la succes atât pe teren, cât şi în afara lui, iar fiecare a putut să-şi urmeze destinul cu responsabilitate.
- Şi acum o întrebare la modă: Messi sau Cristiano Ronaldo?
- Amândoi. De ce să mă decid pentru unul dintre ei acum?! Dacă aş avea posibilitatea, i-aş lua pe amândoi, pentru că au calităţi diferite. Cristiano Ronaldo e mai degrabă un jucător de profunzime, care ştie foarte bine să lovească mingea cu capul, iar Messi mai degrabă driblerul, care joacă în jurul unui asemenea vârf. Deci, dacă aş putea, amândoi. Dacă aş avea o echipă care împinge adversarul cât mai departe şi care îşi face jocul în jurul careului de 16 metri, atunci l-aş alege pe Messi. Dacă ar trebui să joc mai mult la mijlocul terenului, atunci mizez mai degrabă pe Cristiano Ronaldo, datorită forţei lui de joc, iar la jocuri strânse sunt decisive fazele clasice de gol. Datorită abilităţii sale de lovire a mingii cu capul, l-aş alege din nou pe Cristiano Ronaldo, deci un mic avantaj pentru Ronaldo. Dar amândoi sunt jucători de clasă mondială.
- Ştiu că arta motivării ocupă un loc esenţia în filozofia dumneavoastră de antrenor. Cum se poate adapta în cazul echipelor naţionale arta motivării când antrenorul petrece mai puţin timp într-un an cu jucătorii decât în cazul unei echipe de club?
- Motivarea e adeseori un termen greşit înţeles sau utilizat. Motivarea nu e nimic altceva decât comunicare corect aplicată, ceea ce înseamnă ca în colaborarea cu ceilalţi să stabileşti obiective comune, cu care jucătorul să se identifice. Neapărat, jucătorul trebuie să găsească sens în aceste obiective. Doar dacă vede sensul obiectivelor, atunci acesta se va identifica sută la sută cu ele. Nu pot să fac un jucător sau pe altcineva să întreprindă ceva de care nu e convins, dar împreună putem concepe strategii, în plan mental, pentru că mentalul şi tot domeniul gândirii şi simţirii influenţează în mod deosebit întâi succesul, apoişi trăirile pe care le am. Motivarea, în spiritul creării unei atmosfere în care fiecare să dea performanţa maximă, în spiritul ajutării jucătorului să se concentreze sută la sută. Motivarea ca recunoaştere şi găsire a sensului şi a utilităţii, ceea ce înseamnă că motivarea trebuie să corespundă scopurilor, să aibă sens şi să fie utilă. Pot să fac împreună cu dumneavoastră timp de un minut exerciţii care cred că vă vor spori imediat motivarea.
- Ce relaţie vă doriţi să aveţi cu jurnaliştii din România sau ce relaţie vă aşteptaţi să aveţi cu presa de aici?
- Este întotdeauna important să avem un climat deschis, onest, dar în primul rând de respect. Respectul este foarte important pentru mine, respect pe care îl acord tuturor jurnaliştilor, pentru că au o profesie foarte importantă. Vom lua în considerare toţi jurnaliştii, indiferent de publicaţia, postul de radio, televiziunea, portalul pentru care lucrează. Sperăm, pornim de la premisa, că şi mediile de informare respectă regulile care sunt importante pentru noi, ca echipă, ca echipă naţională. Dacă ambele părţi respectă regulile, putem colabora foarte bine. Dacă ar fi să ne descriu relaţia prin imagini, atunci aş spune că ambele părţi navigăm pe aceeaşi mare, dar în bărci diferite. Să înţelegem că ne suntem necesari unii altora. Noi avem nevoie de presă, presa are nevoie de noi, iar dacă vom avea o colaborare respectuoasă, atunci cred că vom putea interacţiona bine şi spre satisfacţia reciprocă. Asta este ce urmăresc.
- Cum l-aţi descrie în câteva cuvinte pe Christoph Daum ca antrenor şi ca om?
- Nu ajung câteva cuvinte să-i descrii toate faţetele acestei persoane şi, în primul rând, e vorba ca fiecare să recunoască în el pe cineva care trăieşte 24 de ore pentru fotbal. Mi-a spus odată un jurnalist: nu merge să trăiţi 24 de ore pentru fotbal, pentru că mai trebuie să dormiţi câteva ore. I-am spus: aveţi dreptate, dar şi când dorm, visez fotbal. Şi atunci, fotbalul e prezent, fotbalul e viaţa mea. Chiar dacă pentru unii este doar un joc, fotbalul e viaţa mea. Îmi sunt la fel de importanţi copiii, familia mea şi, dacă mai am puţin timp liber, atunci citesc cu plăcere o carte bună, merg la un concert bun, nu trebuie să fie de muzică clasică, am fost şi la concerte pop . De curând, am fost la Amsterdam la un concert al lui Neil Diamond, un interpret din tinereţea mea şi a fost fantastic, la fel şi la alte concerte unde am participat. Merg şi în concediu, pentru deconectare, şi fac ceea ce eu numesc ”meditaţie activă” sau joc golf. Şi chiar dacă sunt permanent în conflict cu timpul cred, totuşi, că fiecare ar trebui să-şi planifice câteva procente din timpul pe care îl are pentru familie, pentru prieteni, pentru propriul corp şi pentru sănătate. Pentru că numai când îmi merge mie bine pot să le fiu alături celorlalţi şi să-i ajut.