Fotbal cu ură

Rivalitatea fotbalistică dintre România şi Ungaria mă plictiseşte. Aceleaşi campanii războinice care pregătesc meciul, aceeaşi fierbere în media care exacerbează spiritele neroade, iarăşi cafteală şi panaramă!

Asta nu e rivalitate. Asta e o ciocnire între triburi. Apucături de maimuţe care se scuipă, se zgârie, îşi sparg capetele. În fond, pentru ce atâtea desfăşurări de forţe pentru un fotbal chinuit? Dacă-i batem noi pe maghiari punem stăpânire în vecii vecilor pe Ardeal? Dacă maghiarii bagă mai multe goluri decât noi ne iau Ardealul? Dacă-i batem suntem mai deştepţi ca ei? Dacă ne bat sunt ei mai inteligenţi ca noi?

Care-i miza acestui „război“ declanşat la fiecare meci cu Ungaria? Cei care câştigă se califică în finală? Care finală? Cuceresc vreun trofeu? Câştigă zeci de milioane de euro? Se umflă palmaresul? Care-o fi miza? Numai pentru că ei ne sunt antipatici? Că noi părem în ochii lor nişte proşti?

De ce atâtea patimi pentru două panarame de echipe? Astea sunt echipe de fotbal? Ce-au arătat în ultimul lor meci? Nimic. De ce să-i susţin pe-ai mei, care sunt nişte mediocri? Pentru că sunt ai mei? Îmi pare rău, dar nu sunt dispus să încurajez mediocrităţile care sunt chemate la naţională de un antrenor mediocru. Mediocrul nu trebuie încurajat, ci dimpotrivă, concediat.

În după-amiaza meciului cu Ungaria, mă uitam la un grup de suporteri români care coborâseră în metrou la staţia Ştefan cel Mare. Urlau. Nu cântau. Urlau. Se simţeau bine, pentru că făceau gălăgie, pentru că erau băgaţi în seamă, pentru că dădeau buzna în viaţa altora. Unul a aruncat o petardă şi a umplut peronul de fum. Mă gândeam ce minte poată să aibă acest individ care a aruncat o petardă în staţia de metrou. Ce fel de minte? O minte de maimuţă care se joacă cu focul. Fanatismul mă scârbeşte.

Nu sunt dispus să încurajez mediocrităţile care sunt chemate la naţională de un antrenor mediocru.

Mă întreb de ce băieţii ăştia ai noştri, nişte patrioţi de galerie, nu sunt dispuşi să facă lucruri pentru România. Să facă! De exemplu, Liviu Dragnea, dacă ar fi un om gospodar, ar putea să le aranjeze nişte buldozere şi nişte lopeţi şi să ridice nişte kilometri de diguri de-a lungul râurilor care sunt supuse riscurilor de inundaţii. De ce să nu dea „patrioţii“ la lopată şi să împingă pământul pentru ţară? Să fie plătiţi la kilometru liniar de dig. Ce, îi dor mânuţele? Le asudă cheliile? Îi dor burţile umflate de bere? Să ridice diguri din doi în doi ani, cât se joacă meciurile de calificare la Euro sau la Mondiale.

Sau, de ce nu i-ar lua cu arcanul Armata Română în „batalioane“ ca să-i trimită în misiuni de menţinere a păcii pe undeva prin Africa sau Afganistan? Dacă tot vor adrenalină, de ce să n-o facă pe bune, pe viaţă şi pe moarte? Sunt multe lucruri de făcut pentru ţară (plantatul pădurilor, strânsul gunoaielor, reabilitarea căilor ferate). Şi-ar scăpa astfel şi împrejurimile „Arenei Naţional“e de putoare de urină, ce persistă vreo două zile după fiecare partidă, dacă nu dă o ploaie, că avem prea puţine closete pentru mulţimea de pisăcioşi.

Fiecare meci România – Ungaria este un eşec fotbalistic. Pentru că se joacă cu ură. O ură dobitoacă.