Cauzele celui mai dureros eşec! Actualul cod de punctaj a demolat gimnastica românească şi i-a permis lui Károlyi să creeze „fenomenul Biles”

Din momentul în care forul internaţional a impus un nou sistem de notare, acum un deceniu, România a părăsit treptat lumea bună a gimnasticii feminine mondiale, totul culminând cu dezastrul din 2016, când cel mai medaliat sport din istoria ţării a rămas în afara podiumului olimpic. Chiar la aniversarea a 40 de ani de când Nadia a obţinut primul „perfect 10”.

„Nivelul a crescut, gimnastica nu mai e ce era înainte. Acum, ori câştigi cu acrobatică foarte dificilă ori cu artistică făcută perfect. Eu am încercat să le combin şi am greşit. Un sfat: preţuiţi ce aveţi, cât mai aveţi, pentru că va dura ceva până se va mai naşte următoarea triplă campioană olimpică“, scria Cătălina Ponor la o zi după ce a încheiat pe locul al şaptelea, penultimul, cea de-a treia sa finală olimpică la bârnă.

Cătălina are dreptate. De fapt, tricolorele au pierdut contactul cu fotoliul de lider al gimnasticii feminine încă de acum un deceniu. Aşteptările pe care le au românii de la gimnastică nu se mai potrivesc de multă vreme cu realităţile unui sport care s-a bazat în ultima vreme doar pe excepţii individuale. Chiar şi în momentele în care competiţia de la Rio era în toi, pe pagina de Facebook a federaţiei române de profil se mai putea găsi câte un mesaj răzleţ, de genul: „De ce iau doar americancele aur? Unde sunt fetele noastre?“.

În 2006, Federaţia Internaţională de Gimnastică a impus un nou sistem de notare, care a redus din subiectivisimul jurizării şi a încurajat introducerea de elemente tot mai dificile în exerciţii. Acum, nota unei gimnaste e alcătuită din două punctaje: scorul D, care măsoară dificultatea combinată a fiecărei componente a unui exerciţiu, şi scorul E, care evaluează modul cum e executată fiecare dintre acele componente. Ambele sunt punctate de la 1 la 10, aşa că nota maximă care poate fi acordată este 20. Însă acest punctaj este deocamdată o utopie, din cauza standardelor foarte înalte impuse de codul de punctaj. Realist vorbind, nota 16 este deja o ţintă aproape imposibil de atins de majoritatea gimnastelor. „Toată lumea a iubit nota 10 pentru că era simbolul perfecţiunii. Dar acel 10 era de fapt restrictiv, pentru că nu permitea arbitrilor să separe nivelul de dificultate al exerciţiilor de calitatea execuţiei”, explica în urmă cu ceva vreme Bruno Grandi, şeful forului internaţional, motivul pentru care sistemul a fost reformat, în ciuda faptului că multe ţări, inclusiv România, s-au opus vehement.

De 44 de ori „perfect 10” în 1984

La 18 iulie 1976, la Montréal, Nadia Comăneci obţinea prima notă de 10 din istoria olimpică a gimnasticii. Acel „perfect 10” a transformat-o pe româncă într-un star mondial şi a ajutat, de asemenea, ca gimnastica să devină unul dintre cele mai populare sporturi la nivelul Jocurilor Olimpice. Nadia a continuat cu aceleaşi evoluţii deosebite, primind încă şase note de 10 la acea ediţie, iar una dintre rivalele sale, Nellie Kim, a primit şi ea trei note de 10. În 1980, la Moscova, nouă gimnaste şi gimnaşti, inclusiv Nadia, de două ori, au reuşit să obţină nota maximă, în 1984, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, s-au acordat nu mai puţin de 44 de note de 10, iar în 1988, la Seul, au existat alte 28 de note maxime! Moment în care toată lumea şi-a dat seama că situaţia devine ridicolă. Aşa că au mai existat doar două note acordate în 1992, ultima aparţinându-i Laviniei Miloşovici, după care, până în 2006, nimeni n-a mai reuşit să se laude cu un „perfect 10”.

Biles, noul simbol al perfecţiunii

Astăzi, gimnasta perfectă poartă chipul şi asemănarea lui Simone Biles. Musculoasă, departe de idealul filiform de pe vremuri, remarcându-se mai degrabă printr-o acrobatică la limita circului decât prin mişcări graţioase. Chiar şi pentru un ochi neavizat e clar că eleganta Cătălina Ponor provine din alt film. La fel şi Larisa Iordache. De fapt, Statele Unite au ajuns la un nivel atât de avansat încât, dacă toate cele mai bune patru gimnaste ale sale, Simone Biles, Aly Raisman, Gabby Douglas şi Laurie Hernandez, ar fi putut concura în finalele de la individual-compus, s-ar fi clasat cu siguranţă pe locurile de la 1 la 4. Regulamentul nu mai permite însă ca o naţiune să mai aibă nici trei gimnaste într-o finală, aşa cum s-a întâmplat spre exemplu la Sydney, în 2000, când România a monopolizat podiumul. „Unul dintre motivele pentru care americancele reuşesc să obţină note atât de mari e acela că Márta Károlyi a studiat codul de punctaj din scoarţă-n scoarţă şi ştie să-l exploateze. În multe cazuri, o gimnastă care greşeşte executând nişte elemente mai dificile poate obţine o notă mai mare decât sportiva care execută perfect un exerciţiu mai uşor”, a explicat Reeves Wiedeman în „The New Yorker”.

Nu întâmplător, actuala echipă americană este văzută de mulţi specialişti de peste Ocean ca fiind cea mai bună din istorie, iar Simone Biles drept „regina absolută” a gimnasticii.

„Simone este o campioană olimpică incredibilă şi sunt un mare fan al ei. Totuşi, doar timpul va spune dacă ea devine cea mai bună din toate timpurile”, a comentat Nadia Comăneci pentru „USA Today”, despre cea care a cucerit patru medalii de aur şi una de bronz la Rio de Janeiro. „E genul de sportivă pe care susţinătorii punctajului deschis trebuie să-l fi avut în minte când au pledat pentru iniţiativa lor”, a notat şi ziarista americană Dvora Meyers în cartea ei, „The End of the Perfect 10”.

Săritura Amânar le aduce puncte doar americancelor

Înainte de a se trece la noul punctaj, România era un colos al gimnasticii feminine, care cucerise patru medalii de aur, una de argint şi una de bronz la Jocurile Olimpice de la Atena, din 2004. Inclusiv al doilea titlu olimpic consecutiv pe echipe. Foarte firavă din punct de vedere fizic, actuala generaţie de gimnaste din România e total depăşită de cerinţele gimnasticii de astăzi. În condiţiile în care tricolorele n-au reuşit să se claseze printre primele trei nici la Campionatele Europene, e utopic să te mai gândeşti la o luptă de la egal la egal cu Statele Unite, China sau Rusia. Cu excepţia veteranelor Larisa Iordache şi Cătălina Ponor, niciuna dintre fetele din lotul actual nu poate executa exerciţii de dificultate ridicată, competitive la nivel mondial. Nici măcar elemente brevetate de predecesoarele lor, precum săritura Amânar, pe care americancele o exploatează însă din plin. La Berna, la Campionatele Europene din iunie, cinci dintre cele şase note de peste 14 reuşite de românce i-au aparţinut Cătălinei, iar anul trecut, la Glasgow, la Campionatele Mondiale, doar Iordache a reuşit să puncteze peste 14, în condiţiile în care au existat în tabăra română chiar şi note de 11!

Palmaresul gimnasticii feminine româneşti în perioada 2006-2016

CM 2006, Aarhus:  1 argint (bârnă – Izbaşa), 1 bronz (individual-compus – Izbaşa)

CM 2007, Stuttgart: 2 argint (individual-compus, bârnă – Nistor), 1 bronz (echipe)

JO 2008, Beijing: 1 aur (sol – Izbaşa), 1 bronz (echipe)

CM 2009, Londra: 1 bronz (paralele – Porgras)

CM 2010, Rotterdam: 1 aur (bârnă – Porgras), 1 argint (sol – Chelaru)

CM 2011, Tokyo: -

JO 2012, Londra: 1 aur (sărituri – Izbaşa), 1 argint (sol – Ponor), 1 bronz (echipe)

CM 2013, Anvers: 1 bronz (sol – Iordache)

CM 2014, Nanning: 2 argint (individual-compus, sol – Iordache)

CM 2015, Glasgow: 1 bronz (individual-compus – Iordache)

JO 2016, Rio de Janeiro: -

Cred că noi am pierdut contactul cu ce înseamnă gimnastica de înaltă performanţă, ne lipsesc disciplina şi munca Andreea Răducan fostă campioană olimpică