ANALIZĂ Naţionala de fotbal în lumi paralele. Cât de mincinos este rezultatul meciului de la Astana?

România n-a reuşit să câştige la Astana, la capătul unui meci în care deşi am fost defavorizaţi, ne-am împotmolit şi în propria neputinţă.

Naţionala României a pierdut două puncte importante la Astana, în lupta pentru obţinerea calificării la campionatul Mondial din Rusia. Acest 0-0 contra Kazahstanului şterge mult din entuziasmul victoriei cu Armenia şi ne arată din nou unde ne aflăm. Din contextul acestui semi-eşec, cu gust totuşi de eşec, nu se pot omite factorii externi, precum arbitrajul, terenul mizerabil sau duritatea gazdelor dusă adesea la extrem, dar nici n-ar fi corect să aruncăm totul în această direcţie.
ARBITRAJUL Portughezul Manuel de Sousa ne-a dezavantajat pe faţă. A tolerat jocul goarte dur al kazahilor şi ne-a refuzat două penalty-uri clare. Primul la cotul aplicat în figură lui Dragoş Grigore, cel de-al doilea atunci când Chipciu a fost împiedicat în careu. Sousa a părut chiar cinic trecând adesea cu vederea intrările la intimidare ale gazdelor.
TERENUL Suprafaţa de joc artificială a pus tricolorilor mari probleme, deoarece mingea aluneca rapid şi căpăta traiectorii ciudate, jucând feste fotbaliştilor noştri. Kazahii erau obişnuite cu gazonul artificial deoarece în campionatului Kazahstanului se joacă doar pe astfel de suprafeţe, iar toţi jucătorii de la naţionala ex-sovietică evoluează în competiţia internă.
JOCUL România a făcut o primă repriză bună, în care putea înscrie de câteva ori. Tot în primele 45 de minute am avut şi cele două penaltyuri necordate. După pauză însă lucrurile s-au schimbat, iar tricolorii s-au „stins” treptat dar sigur, zvâcnind doar în minutul 88 când Stancu a creeat cea mai mare ocazie a meciului, însă Enache a alunecat în faţa porţii şi n-a mai ajuns la minge. Dincolo de asta n-am avut însă posesie, iar Kazahstanul, o echipă modestă dar incomodă, ne-a dominat teritorial.

Aceste trei aspecte sunt lucruri clare, iar de pe urma lor se ridică o serie întreagă de întrebări şi discuţii. Toată lumea ştia de mult timp că vom juca la Astana, în nişte condiţii speciale, că tricolorii vor avea parte de un gazon artificial şi de un tratament dur al gazdelor. E tardiv acum să ne plângem de ceva despre care ştiam foarte clar că se va întâmpla. Mult mai util ar fi fost ca FRF, Daum şi jucătorii să se fi pregătit temeinic pentru această situaţie.
De ce am fost fricoşi?
Poate era mai logică alcătuirea unei echipe cu forţă fizică superioară, prin utilizarea unor fotbalişti puternici, gen Andone, vârf împins, şi Bicfalvi, la mijloc. Sau poate că n-ar fi stricat ca doi-trei jucători de-ai noştri mai cu experienţă să „dea puţin drumul la câini”, cum se spune în tribună, şi să le arate kazahilor că au şi ei crampoane şi că pot să pună şi ei tălpi. România a arătat ca o echipă fricoasă şi incapabilă să reacţioneze la „ciobănia” kazahă, nici măcar după ce a fost evident că arbitrul e dispus să tolereze genul acesta de joc. Apoi, e de discutat şi de ce Alibec n-a jucat deloc, de ce Enache, care nu străluceşte nici la Steaua, a fost în lot şi chiar pe teren, în vreme ce Maxim, jucător care ştie în primul rând să dribleze a rămas pe bancă. Sunt probleme care ţin de bucătăria lui Daum, dar e prea devreme ca neamţul să fie arătat cu degetul. În trei meciuri nu putea face minuni.
Concret însă, fotbalistic vorbind, Kazahstanul e o echipă slabă. E aceeaşi echipă care pe 30 august pierdea cu 0-2 în faţa Kîrghistanul, şi care săptămâna trecută încasa 5 goluri în Muntenegru. E clar că în deplasare kazahii sunt praf, şi că acasă se bazează doar pe intimidare. Chiar şi aşa, în preliminariile trecute, la Astana, au câştigat Olanda, Cehia, Turcia şi Islanda, iar Letonia a făcut egal. Deci, se poate, nu e nicicum imposibil să câştigi în Kazahstan.
Kazahii au fost peste noi la posesie
Faptul că arbitrul ne-a dezavantajat, iar kazahii ne-au măcelărit fizic pe un teren mizerabil nu scuză faptul că n-am avut posesie. Am ţinut mingea doar în 45% din timp, în rest am alergat după ea. Am avut doar patru cornere, cinci şuturi spre poartă şi trei pe poartă. Puţin, mult prea puţin pentru o echipă care avea de recuperat cele două puncte pierdute acasă cu Muntenegru.
Cei care vorbesc despre oboseală nu se pot agăţa decât de argumentul unei deplasări istovitoare. Întradevăr, Kazahstanul e departe, la peste cinci ore de zbor de România, la o diferenţă de trei ore de fus orar. Măsura cerută de Daum şi îndeplinită de FRF, aceea de se pleca noaptea de la Erevan şi a se zbura când jucătorii trebuiau să doarmă, pare ciudată. Nu ne-a ajutat cu nimic faptul că România a ajuns dimineaţa la Astana. Oboseala fizică cauzată de meciul din Armenia n-are ce căuta în discuţie. Dacă fotbaliştii sunt obosiţi după un meci 11 contra 10, contra unui adversar slab pe care-l învingi cu 5-0, atunci n-au ce să caute la naţională. Plus că FRF a deplasat 25 de jucători, adică mai bine de două echipe complete. Daum a făcut însă o singură schimbare, Toşca în locul lui Latovlevici, în rest, cei care au jucat la Erevan au jucat şi la Astana.
Răzvan Marin e un câştig

Marele câştig al celor două meciuri este Răzvan Marin. Nu e nici Pirlo, nici Xavi, cum s-au grăbit unii să-l umfle, şi nici nu e dorit de Juventus sau Roma, cum s-a supralicitat, dar e un jucător de 20 de ani care joacă dezinvolt, e dispus la efort, are personalitate şi poate creşte mult de acum înainte. După Benzar, e al doilea câştig în „era Daum”. Toşca, în schimb, a rămas dator, dar se poate redresa pe viitor. Rotariu încă mai aşteaptă. România viitorului e a lor. Oricât de inimoşi sunt Săpunaru şi Hoban, ambii sunt jucători trecuţi de 32 de ani. La fel ca Pintilii, Moţi, de Raţ n-are rost să mai vorbim. Reformarea naţionalei trebuie să continue cu orice preţ. Şi poate cu şi mai multă îndrăzneală. Chiar dacă naţionalele Under 21 şi Under 19 tocmai au bifat din nou necalificarea, din rândul lor se mai pot promova jucători.    

Rezultatele cu ultimul loc nu contează
În acest moment, România are cinci puncte şi e pe locul trei în grupă, după Muntenegru şi Polonia. Singura noastră victorie este cea cu Armenia. Calculele calificării sunt departe de a fi conturate, însă trebuie ţinut cont că Armenia e ultima clasată, fără niciun punct. Iar în ierarhia stabilirii echipelor de pe locul doi care merg la baraj, nu se vor lua în considerare rezultatele cu ultima clasată. Deci s-ar putea ca victoria de la Erevan să nu conteze prea mult.

Motiv de răfuieli personale
Din păcate, rezultatele echipei naţionale sunt din nou prilej de răfuieli personale. Rugat să comenteze greşelile de arbitraj de la Astana, Ion Crăciunescu şi-a început discursul la tv spunând că Alexandru Deaconu, care e în conducerea CCA, a fost observator la un meci al lui Sousa şi ar fi trebuit să ştie că acesta e un arbitru slab. Crăciunescu a fost de-a dreptul penibil cu afirmaţiile lui şi nu încerca decât să arunce cu noroi spre inamicii lui, în speţă cei de la FRF. Altcineva ţipa din gură de şarpe că Federaţia a greşit acceptând să joace dubla „Erevan – Astana”, fără a şti că forul internaţional a stabilit ţintarul, care nu se face pe alese, adică după placul fiecărei federaţii. Fostul medic al echipei naţionale, Pompiliu Popescu, a ieşit şi el rampă în secunda doi, spunând că e „impardonabil să nu poţi opri sângerarea lui Grigore”, un mesaj direct pentru succesorul său, pe care îl acuza de incompetenţă. Exemplele pot continua şi nu fac decât să confirme că fotbalul românesc e un mediu extrem de nociv, lipsit de fair play şi cu prea puţine bune intenţii.

Conflictul Hagi - FRF nu ajută pe nimeni

Cea mai mare greşeală pe care o putem face acum este să ne plângem. Fotbalul românesc e într-un moment prost, dar există. Liga I oferă soluţii puţine, dar le oferă. E adevărat că jucătorii cresc greu în România, deoarece se zbat într-un mediu neperformant, la echipe guvernate după interese personale, reticente la schimbare şi la o construcţie sănătoasă, de la bază spre vârf. De aceea când pleacă afară dau de greu. Ultimul exemplu este Stanciu, care era vioara întâi la Steaua, iar la Anderlecht n-a dat niciun gol în aproape două luni. Vorbim de Anderlecht, o echipă de mâna a doua spre a treia în Europa.
Şi totuşi, jucători mai avem. Trebuie doar căutaţi, promovaţi şi susţinuţi. Conflictul Hagi – FRF e cel mai mare rău din acest moment, mai ales că e un conflict artificial, susţinut de bârfe şi orgolii inutile. Hagi a făcut o treabă minunată cu Academia lui, dar asta nu înseamnă că tot fotbalul românesc trebuie să se învârtă în jurul lui. În aceeaşi măsură, celor de la FRF n-ar fi trebuit să le fie ruşine să meargă la Hagi şi să ia sfaturi de la el. Faptul că Regele refuză acum colaborarea nu e decât efectul unei lipse de comunicare şi de sinceritate între cele două părţi.

Meritul lui Burleanu

Oricâte bile negre ar avea avea Răzvan Burleanu, care nu e o „mână de fier” şi guvernează mult prea moale un fotbal putred, actualul preşedinte al FRF are un mare merit, care va rămâne în istorie. A scăpat acest fotbal de Mircea Sandu şi de clica lui, care-l stăpânea de aproape 25 de ani. Politic, nepolitic, elegant, neelegant, nici nu mai contează. Să ne aducem aminte că a doua zi după ce Burleanu a câştigat alegerile, Sandu a apărut public şi a declarat vesel că „gata, ne apucăm de treabă, nu mai contează ce a fost”. Era gata de treabă cu o rentă viageră de 5.000 de euro pe lună şi zeci de alte beneficii. După 25 de ani de „căpuşat”. A fost momentul maxim al unei făţărnicii de-o viaţă şi doar cei care nu vor să înţeleagă nu realizează că acest cameleonism îndelungat, nu numai al lui cu şi al altora, face ca acum să ne zbatem în mediocritate.

Să nu credem în minuni
Remiza contra Kazahstanului, care e de fapt „buba” momentului nu reprezintă decât un episod dintr-un serial care nu s-a terminat. Ne-a bătut Albania, am făcut egal cu Muntenegru, egal în Kazahstan. În 2016 am fost egali şi cu Elveţia, Spania şi RD Congo. Ne-au mai bătut Ucraina şi Franţa. Practic, România a învins doar Lituania, Georgia şi Armenia. Putem spune că avem o echipă mare? Cu siguranţă, nu. Uneori jucăm bine şi atât! De multe ori jucăm prost, câteodată chiar foarte prost. Şi atunci rezultatul din Kazahstan e mincinos sau nu? Trebuie să fim naivi să credem că naţionala se va schimba peste noapte, că Daum e Pişti Covaci, că Burleanu va ajunge cu reformele la nivelul lui Cuza, şi chiar dacă printr-o minune s-ar întâmpla toate astea, nici aşa nu vom avea garanţia că Gabi Enache n-o să alunece în faţa porţii când e atât de aproape de golul vieţii.
Un bun proverb spune că „sinceritatea e cea mai îndrăzneaţă formă a curajului”. Ei bine, fotbalul românesc chiar are  nevoie de curaj pentru a face paşi înainte. Trăim şi judecăm prea mult raportându-ne la vremurile „Generaţiei de Aur”. Au trecut 20 de ani de atunci. Fotbalul românesc de acum e cel în care aproape de finalul turului avem o echipă cu zero puncte şi una cu minus 6, în care Dinamo I joacă în Cupă cu Dinamo II, ori în care antrenorul campioanei se propune fără jenă la alte echipe, pe care probabil că le-a jucat şi pe la pariuri.

47 de selecţii la naţională are Bogdan Stancu, cel mai experimentat tricolor al momentului

Pe 11 noiembrie, România va juca acasă, pe Arena Naţională, cu Polonia