VIDEO: Radu Ciuceanu, preşedintele Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului: „Securitatea s-a infiltrat printre deţinuţii politici“

Profesorul Radu Ciuceanu spune că organele represive ale regimului comunist au aplicat o metodă parşivă de înăbuşire a oricărei rezistenţe în faţa abuzurilor: racolarea unora dintre deţinuţii politici.

În vremurile pe care le trăim, angoasante pentru mulţi români, încă mai stau alături de noi persoane care au simţit pe propria lor piele ce înseamnă neşansa istorică. Profesorul Radu Ciuceanu, deţinut politic timp de 15 ani şi „mort" din punct de vedere al drepturilor civile încă doi ani, ştie foarte bine ce consecinţe are pasivitatea în faţa răului. Pentru acest motiv - dar şi pentru multe altele - l-am invitat „La masa Adevărului", într-un demers didactico-jurnalistic „prescris" tinerilor. Experienţa unui om care a trecut prin închisorile de exterminare ale anilor 50 poate fi utilă astăzi, mai ales unei generaţii în adormire. Deşi foştilor deţinuţi politici, atâţia câţi au mai rămas, li se refuză şi acum simbolicele compensaţii materiale pentru suferinţele îndurate în mod abuziv, ei continuă să viseze la „România lor". Profesorul Ciuceanu este unul dintre ei. Vă propun să vedem ce are de spus, în numele generaţiei sale, pe care statul se face că n-o mai vede, aşteptând, probabil, să se stingă complet.

CARTE DE VIZITĂ

- Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, la Arad.
- A activat în Mişcarea Naţională de Rezistenţă Anticomunistă din Oltenia.
- Deţinut politic între 1948 şi 1963.
- Doctor în istorie din 1998.
- Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor în legislatura 1990-1992.
- Preşedinte al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor a Camerei Deputaţilor (2000-2004).
- Este preşedinte al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
    
„Tineretul este total lipsit de reacţie"

„Adevărul": Aş vrea să discutăm puţin despre tinereţea dumneavoastră. Ştiu că nu vă face prea multă plăcere, dar gândiţi-vă că o faceţi în scop didactic, pentru nişte generaţii care au nevoie, mai mult ca oricând, de repere.

Radu Ciuceanu: Aş începe prin a face o precizare, precizare care câteodată îmi stă pe buze... Altădată o trec ca element subsidiar şi n-o pomenesc. În general, se confundă rezistenţa armată din munţi cu disidenţa politică. Rezistenţa este un fenomen general care se confundă pe teritoriul ţării noastre cu suferinţa. Ori, credeţi-mă, este ultimul lucru care vreau să-mi fie recunoscut. Fiindcă nimeni dintre noi, din generaţia aceea care „îşi scălda" ochii privind tancurile sovietice cum îi zguduiau casele, nu vrea să-şi amintească.

Atunci aţi intuit ce va urma?

Nu gândeam că vom fi vreodată prizonierii unui sistem pe care îl ştiam odios. Ştiam ce are în spatele său - milioane şi milioane de victime. Ceea ce sunt eu obligat să accentuez cu o tuşă groasă este faptul că am fost combatanţi. Nouă ni s-a spus, după Revoluţie: „Bine, dar după ce v-aţi eliberat, ce-aţi făcut?". Aşa am fost obligat să mă duc să-mi scot şi eu dosarele, un metru cub, de la CNSAS, şi să arăt.

Aţi văzut cine v-a turnat?

Da, dar sunt lucruri pentru care, vă mărturisesc, am avut o senzaţie de respingere. Ba, de multe ori, am spus: „Nu se poate!" Materialul informativ era, în fine, cumplit...

Aţi putut ierta, domnule profesor?

Nu insist asupra acestui lucru fiindcă îl consider omenesc şi regret pentru cei care erau în apropierea mea şi care considerau că era nevoie ca Securitatea să ştie fiecare pas pe care-l făceam. Nu numai faptul că ştiam sistemul, dar şi experienţa din puşcărie a făcut ca zone întregi din activitatea mea să nu fie cunoscute de către Direcţia Generală de Securitate Bucureşti. Acolo aveam „un bun prieten", pe tovarăşul colonel Vasile, pe urmă ajuns general, care-mi spunea: „Bă, profesore, dacă te mai prindem o dată, numai puţin de tot că ieşi, o iei după Victor Coconeţ!" Victor Coconeţ, membru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc şi camarad de-al meu de puşcărie, Dumnezeu să-l odihnească!, a fost luat de securişti şi aruncat de la etajul 11. El era un exemplu pentru foştii deţinuţi care, eventual, şi-ar fi depăşit condiţia de supravieţuitori, în sensul de beneficiari ai unei clemenţe tovărăşeşti.

Foştii deţinuţi politici erau consideraţi de către regim sub nivelul omului...

Erau, ca să vă spun aşa, după cum naufragiaţii se bucură de un regim de favoare, de un regim de toleranţă, că n-au pierit în fundul oceanului. Aşa eram noi...

Astăzi, din nefericire, noile generaţii pare dezorientate. O fi vina lor sau e un proces firesc, după atâţia ani de comunism?

După mine este un fenomen care s-a înscris în tot ceea ce a urmat zilelor lui decembrie 1989. Tineretul este ca un vas sub presiune şi trebuie să-i dai ceva. Mereu trebuie să ţii cont de el fiindcă are o calitate pe care - o spun cu tristeţe - acum şi-a pierdut-o. Vă mărturisesc că am trăit într-o epocă în care generaţia tânără era, nu ca hârtia de turnesol, era ca un diapazon care imediat intra în rezonanţă. A fost o serie întreagă de lucruri care s-au petrecut în apropierea anului acesta şi în care tineretul a stat ca şi cum ar fi fost o masă amorfă. Adică total lipsiţi de căldură, de spontaneitate, de reacţie.

De reacţie la abuz...

Reacţie la tot ceea ce se numeşte fenomenul popular. De la un cerşetor care este trimis în stradă de către membrii unei bande, de la oamenii care nu-şi fac datoria şi până de această pădure, care a crescut dincolo de orice normă „ecologică", de miliardari. Păi nu se poate, domnule!

Vă referiţi la „miliardarii de carton"?

Noi, cei care am trăit momentul '89, şi care am văzut biografiile acestor oameni mărunţi, ştim totul despre ei. Erau oameni care nu aveau capacităţi şi care, peste noapte, s-au îmbogăţit. În fond, ce au luat aceşti oameni? Au luat o dată efortul unor subalterni, al unui corp deja specializat, şi pe urmă au adunat tot ceea ce constituie munca noastră, munca generaţiilor trecute. Nu s-au născut aşa, din nimic, fabricile pe care le-au „moştenit" ei şi pe care le-au distrus şi înstrăinat.

Până la urmă, tot ceea ce s-a construit în vremea comuniştilor s-a făcut cu efortul românilor...

A fost un popor care a construit totul, chiar dacă a fost chinuit, umilit şi pus să muncească. Ştim foarte bine munca pe care o făceau studenţii, de pildă. Unii mureau. Putem spune că, în măsura în care viitorul ne-a fost necunoscut în '89, în aceeaşi măsură noi aveam cunoştinţe directe, severe, corecte şi profunde asupra celor pe care le-am trăit. Asta este amprenta. Una e ceea ce văd ochii în viitor şi alta e ceea ce îţi imprimă conştiinţa faptului trăit, a istoriei care te-a măcinat în zeci şi zeci de ani.

"Regret pentru cei care erau în apropierea mea şi care considerau că era nevoie ca Securitatea să ştie fiecare pas pe care-l făceam."

„Îmbogăţiţi-vă! Vacile grase vor dispărea de pe păşunea bogată!"

Radu Ciuceanu afirmă că momentul cel mai înfricoşător pe care l-a trăit în temniţă a fost crucificarea studentului Cornel Niţă

Cum se explică, în viziunea dumneavoastră, faptul că generaţiile de astăzi nu mai reacţionează la abuzuri?

Se poate da o explicaţie... Se pot da chiar mai multe. Au fost şi pierderi de profunzime, de substanţă. Justificările sunt oarecum fireşti. Tineretul de până în '89 şi cel care a făcut „explozie", era un tineret comprimat. Avea, pe de-o parte, cunoştinţe despre ceea ce se petrece dincolo de „Cortina de Fier". Dorea să intre şi, dacă era posibil, chiar să dea buzna într-o lume care-i fusese furată.

Mai degrabă, într-o lume care-i fusese interzisă...

...interzisă, şi spre care barierele regimului nu-l lăsa să treacă. Tineretul de atunci s-a găsit pe altă poziţie, în faţa unei realităţi despre care credea că trebuie să-i aparţină şi pe care trebuia s-o cucerească. Avea varianta de a intra cât se poate de repede într-un circuit economic care să-i permită o libertate de afirmare, chiar şi profesională. Speranţa creştea cu cât mizeria începuse să se instaleze la noi. Ulterior, toate resursele au fost, în mod premeditat, distruse sau acaparate. În paranteză fie spus, n-am să-l uit pe un coleg de-al meu, parlamentar, care ne-a spus într-o şedinţă de grup: „Domnilor, aveţi grijă! Îmbogăţiţi-vă cât se poate mai repede fiindcă vacile grase vor dispărea de pe păşunea bogată!"

Aşa spunea colegul dumneavoastră din Parlament?

Da. S-a râs, dar s-a luat exemplu. S-a râs şi s-a trecut la fapte.

O glumă a devenit o realitate, în decurs de câţiva ani...

Pe de altă parte, nu ştiu ca vreun doctorand să-şi fi luat ca temă pentru lucrarea sa marea naţionalizare din 1944-1948, cu vestitele distrugeri şi crime, şi s-o trateze comparativ cu privatizările care s-au făcut după 1989.

În câte etape aţi împărţi, din 1944 încoace, procesul de distrugere a economiei româneşti?

În trei etape: războiul, cu distrugerea masivă din domeniul petrolier, naţionalizarea şi privatizarea de după 1989. Nimeni până acum nu a cutezat să vorbească deschis despre această ultimă etapă. Mi-aduc aminte că, la prima mea discuţie cu presa în calitate de parlamentar, am vorbit despre asta. Un potop de întrebări s-a revărsat asupra mea şi am spus că maniera în care s-a făcut privatizarea ne va duce la o catastrofă economică. Mi-a fost gura blestemată... Tineretul a văzut, în primii ani după Revoluţie, că aici poţi câştiga 100, 200 de dolari pe lună şi că dincolo se oferă un salariu de minimă decenţă. S-au dus să muncească în străinătate şi mulţi nu s-au mai întors.

"Maniera în care s-a făcut privatizarea ne-a dus la o catastrofă economică."

„Securitatea s-a infiltrat printre deţinuţii politici"

Suntem pregătiţi, oare, să ne înţelegem şi să ne acceptăm trecutul?

Aici nu este vorba de o împăcare, aici este vorba de o cunoaştere. De altfel, procesele psihologice şi sociologice merg într-o juxtapunere. Nu poţi să te împaci cu un trecut, chiar imund, fără a-l cunoaşte. Criminalul îşi găseşte sau doreşte să-şi găsească, dacă nu repere care să-i justifice crima, măcar un ambient, să se întoarcă în trecutul său şi să spună acea formulă exoneratorie: „Nu aveam ce face, am fost obligat!" Trecutul nostru nu e un trecut care să ne permită o amendare a lui în bloc. Trecutul nostru e un trecut zbuciumat. Suntem a doua ţară, după Polonia, cu un astfel de trecut. Polonia a dat peste 3.000.000 de victime, fără a pune la socoteală asasinarea elitei poloneze la Katyn.

O rană în inima poporului polonez care, iată, nu se cicatrizează nici acum...

N-au fost omorâţi numai ofiţerii, ci floarea intelectualităţii poloneze.

Şi, totuşi, Polonia a renăscut. Noi de ce n-am făcut-o încă?

Răspunsul cel mai facil ar fi că, în '39, polonezii erau 30 de milioane şi că n-au putut să-i omoare pe toţi. La noi s-au plătit poliţe imediate. Puţini ştiu că, după 23 august 1944, au existat echipe de paraşutişti care erau aruncate în spatele frontului pentru a sabota frontul sovietic. Puţini ştiu că, în rândurile Armatei Române au fost oameni care şi-au găsit sfârşitul fie în luptă, fie prin temniţele grele ale republicii populare. Am avut şi noi putere de reacţie. Pot spune că „Sumanele Negre", grupurile militarilor de pe Valea Prahovei au avut o rezistenţa directă, făţişă, plină de eroism în faţa bolşevicilor. De asemenea, partidele istorice... Maniu a refuzat să fugă din ţară.

Maniu a ales să moară în ţară...

Ştia ce-l aşteaptă!

Aşadar, au avut şi românii momentele lor de demnitate. Acum se încearcă negarea lor...

Eu am fost liberal din tată în fiu şi liberalii au avut o cotă... Sigur, aceasta nu se poate compara cu ce a însemnat Partidul Naţional Ţărănesc. Nu se discută! Oamenii aceia ştiau... Maniu era în legătură directă cu rezistenţa din munţi, din Bărăgan.

Prin urmare, avem o generaţie distrusă de ruşi în Polonia şi o generaţie schingiuită de bolşevici în România.

Putem spune că şi aici au distrus-o. Gândiţi-vă la cei 50 de generali care au pierit numai la Aiud!

În afară de preoţi, de intelectualii români...

Dincolo de preoţi, de învăţători! Am zeci de exemple cu preoţi împuşcaţi şi cu învăţători aruncaţi în piaţa satului. Au fost lucruri înspăimântătoare... Ei bine, aici puteţi să-mi faceţi reproş de ce noi, foştii deţinuţi politici, nu am reuşit să scoatem o cronică de evidenţă a acestora. Răspunsul imediat este că am fost dintru început infiltraţi...

Adică, Securitatea a infiltrat oameni printre foştii deţinuţi?

Da, mi-au trebuit şi mie ani mulţi să aflu asta. O serie întreagă de oameni cu care am pornit şi despre care credeam că au piepturile brăzdate de suferinţe, s-au dovedit a fi oameni ai Securităţii.

Teama lor în ce consta, de fapt? În creabilitatea altora?

Aveam în spatele nostru autoritatea unei rezistenţe cu arma în mână sau cu cuvântul scris, care de multe ori taie mai adânc decât sabia şi penetrează mai mult decât glontele. Pe toate căile posibile s-a încercat compromiterea noastră. Au intrat în conducere oameni care trebuiau să-şi completeze studiile universitare, poate chiar şi pe cele de liceu. Au intrat oameni care şi-au umflat precum broscoii, unii văzul, alţii pieptul, afirmând nişte enormităţi.

"Pe toate căile posibile s-a încercat compromiterea noastră."

„Banii nu pot răscumpăra suferinţa"

La comemorarea paraşutiştilor din mişcarea de rezistenţă anticomunistă (1949-1954)   Foto: Agerpres

Câţi foşti deţinuţi politici erau în 1990?

Aveam peste 100.000, în 1990.

Acum câţi au mai rămas?

Acum au mai rămas vreo două mii...

Din câte ştiu, statul român trebuie să le plătească despăgubiri băneşti, conform legii...

Domnule, Dumnezeu i-a dat omului doi ochi. Şi permiteţi-mi să fac o comparaţie în cazul de faţă: noi, foştii deţinuţi politici, cu un ochi plângem, iar cu altul râdem. În fond, plângem cu amândoi ochii fiindcă râsul acesta este un râs sub paravan.

O descărcare nervoasă, mai bine zis...

Exact! Cum a fost posibil să se dea o asemenea lege şi de către cine!? Practic, foştii deţinuţi n-au primit niciun leu şi se face tot posibilul ca ei să nu mai primească nimic. Probabil, autorităţile aşteaptă să moară şi aceia care au mai rămas...

Domnule profesor, dumneavoastră aţi câştigat o sumă impresionantă în instanţă - 600.000 de euro - drept despăgubiri pentru anii de temniţă. Aţi văzut vreun euro din această sumă?

Nu. Problema este directă şi oarecum jenantă. Nu. Când am făcut acest lucru (n.r. de a solicita despăgubiri în instanţă) m-am gândit la ceea ce am eu în plan. Am publicat o carte despre suferinţele studenţilor, despre suferinţele generaţiei mele. Au fost 1.000 de studenţi masacraţi... Deci nu se poate vorbi despre alt gen de interes. În materie de suferinţă nu se poate vorbi despre despăgubiri - „Eu am suferit, iată tonajul suferinţei mele şi acesta valorează atât."

E o aberaţie să cuantifici în bani suferinţa.

O singură zi - cum am spus eu completului, la Curtea de Apel - o singură zi, domnilor judecători, dacă v-aş lua şi v-aş duce la 11 metri în Jilava şi v-aş supune numai unei mici neplăceri, să fie pomeniţi părinţii dumneavoastră într-un potop de înjurături, şi să mai încasaţi şi ceva pe spate, şi aţi spune că 100.000 sau 106.000 de euro sau mai ştiu eu cât, nu înseamnă absolut nimic.

Ce v-aţi gândit să faceţi cu banii câştigaţi în instanţă?

În ceea ce mă priveşte, m-am gândit la două lucruri. Unul o să vi să pară personal... şi aşa şi este. E legat de amintirea mamei mele care are un dosar de Securitate de o palmă şi care a luptat împotriva comuniştilor. Ea are un mormânt, spre ruşinea mea, care ar merita să aibă o placă de marmură acolo... Mai am şi mormântul unei mătuşe, fostă membră de partid, dar în acelaşi timp cea care ne adăpostea armamentul şi muniţia în Strada Caragea Vodă nr. 15-19. După 1989 au venit la mine toţi chiriaşii şi toţi proprietarii să mă întrebe: „Cum, domnule, stăteaţi cu grenadele în beci?! Şi de ce nu ne-aţi spus şi nouă?" Le-am răspus: „Cred că primul drum pe care l-aţi fi făcut era către Securitate!" În fine...

"În materie de suferinţă nu se poate vorbi despre despăgubiri - „Eu am suferit, iată tonajul suferinţei mele şi acesta valorează atât."

„Vreau să contribui la ridicarea Panteonului României"

În 2009, la o discuţie cu Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu   Foto: Agerpres

Domnule profesor, 600.000 de euro, atât cât a stabilit instanţa că vi se cuvine pentru anii de temniţă comunistă, nu pot fi cheltuiţi doar pe monumente funerare...

Aceşti bani atribuiţi de instanţă trebuiau să se adune în colecta unui fond pentru ridicarea Panteonului României. Acum un an şi jumătate mi-a trecut prin minte această idee, a unui Panteon al personalităţilor ţării şi al celor care au luptat pentru identitate naţională şi culturală. Au fost câţiva academicieni, printre care îl pomenesc, în primul rând, pe academicianul şi fostul senator Păun Ion Otiman, care au susţinut proiectul. Numai şase ţări nu au această instituţie.

Aşadar, voiaţi să donaţi o parte din bani Panteonului României...

Vă mărturisesc că sunt puţin decepţionat de modul în care merge acest proiect. Să dea Dumnezeu să-mi refac moralul! Am avut o discuţie - o adunare, în Aula Academiei Române - unde i-am invitat pe toţi cei care ar avea posibilităţi materiale să contribuie la ridicarea Panteonului. Încă aştept ca domniile lor să contribuie financiar. Şi dacă legea aceasta referitoare la plata despăgubirilor pentru foştii deţinuţi politici va căpăta o altă formulare, după proiectul Senatului, atunci pot spune că vom pune temelia unei instituţii care de mult timp trebuia ridicată.

Câte personalităţi va cuprinde Panteonul României?

Deocamdată am localizat 150 de mari personalităţi, din toate zonele spiritualităţii noastre. Spre exemplu, vom avea o piatră pentru Nicolae Titulescu, dar n-o să-i aducem osemintele acolo. Mihai Eminescu, bineînţeles, va fi sub cupolă, va fi geniul plenar al Panteonului, dar osemintele lui vor rămâne sub „teiul sfânt", acolo unde este înmormântat.

Adică nu se pune problema exhumării lor...

Nici vorbă! Dar, dacă vom putea, pe Nicolae Paulescu îl vom aduce în Panteon. Este un proiect magnific, este nemaipomenit, dar ne zbatem să-şi găsească „diapazonul".

Alţii poate că ar fi făcut altceva cu atâţia bani, domnule profesor...

N-am făcut niciun efort pentru a gândi după cum v-am spus. Tatăl meu este cel care a clădit muzeul de istorie în Craiova, cu banii lui. A vândut şi o casă pentru a face asta, în 1915. Deci nu fac niciun efort pentru că am exemplul la îndemână...

"Acum un an şi jumătate mi-a trecut prin minte această idee, a unui Panteon al personalităţilor ţării şi al celor care au luptat pentru identitate naţională şi culturală."

„Puteai foarte uşor să ajungi la groapa comună"

Aţi absolvit un liceu de tradiţie în Craiova...

Am terminat vestitul Colegiu „Carol I" din Craiova. Această instituţie a fost transformată din liceu în colegiu, în anul 1933. Este o instituţie de vază, care a dat zeci şi zeci de personalităţi culturii române.

Adică o bună parte din intelectualitatea interbelică...

Cel puţin după socoteala mea, cam unul din patru este zăcământul nobil ieşit din galeria absolvenţilor Colegiului „Carol I". Iată, făceam o comparaţie între ceea ce se întâmplă acum cu tineretul şi ceea ce se întâmpla cu generaţia din care proveniţi.

Aţi suferit coşmarul reeducării...

În principiu, întreaga temniţă a reprezentat un coşmar pentru omul neobişnuit cu suferinţa. Pentru cel care avea în spatele său adunaţi vreo doi-trei ani de închisoare politică, lucrurile mergeau către un fel de obişnuinţă. Cel care avea în spatele său adunaţi cinci ani de temniţă comunistă, cu experienţa sa, avea dreptul să se urce pe prici (n.r. pat rudimentar de scânduri). Asta era suprema „decoraţie" pe care o căpătau cei care aveau cinci ani de temniţă comunistă.

Adică erau respectaţi pentru experienţa acumulată...

Domnule, aveam ce vorbi cu ei, cum s-ar spune. Eu, când am intrat în închisoare, aveam dascăli care erau acolo de şapte-opt-nouă ani. Toate se acumulau...

Vă învăţau cum să supravieţuiţi?

Când mă loveam de un om care avea 14 ani de temniţă, evident că îi arătam toată stima... Câţi n-au murit fiindcă nu ştiau lucruri elementare?! La 10-15 zile de izolare, cu mâncare din două în două zile şi cu bătăile lor, puteai foarte uşor să treci „în pătură", adică să ajungi la groapa comună. Dar cel mai terifiant moment al meu a fost atunci când Ţurcanu l-a crucificat pe studentul Cornel Niţă, în februarie 1950.

Eugen Ţurcanu, torţionarul...

Ţurcanu, care a fost ales de comunişti să-i extermine pe deţinuţii incomozi şi care, la rândul lui, şi-a făcut un „stat major" criminal, conducând „experimentul Piteşti". Al doilea moment care m-a cutremurat, dar din alt motiv, a fost punerea în lanţuri a lui Ţurcanu pentru crimele comise. De altfel, a fost şi executat, zice-se la presiunile Occidentului. În 1951 a fost judecat, alături de acoliţii lui. Ştiu din sursă sigură - de la cineva din vestita „Cameră 99", „Camera-abator" de la Gherla - că Ţurcanu storsese informaţii, în cadrul interogatoriilor sale criminale, despre comuniştii amestecaţi în diverse „afaceri"... Probabil din această cauză l-au şi împuşcat.

Sunt lucruri care, din nefericire, nu prea mai sunt cunoscute astăzi, domnule profesor. E trist şi faptul că, iată, se fac şi astăzi „afaceri grele", la nivel înalt...

Nu este reacţie din partea noastră...

Nu există reacţie din partea societăţii civile.

Exact! Asta e problema cumplită. Asta mă oripilează pe mine. Spre exemplu, „afacerea Romtelecom" ştiu precis cu s-a desfăşurat.

Când eraţi preşedinte al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor a Camerei Deputaţilor v-aţi ocupat de „afacerea Romtelecom" şi de falimentarea Băncii Internaţionale a Religiilor...

Şi nu numai! Am patru bănci care mi-au mâncat ochii! Băncile româneşti au fost puse la mezat. Dar am început cu Romtelecomul.

Până şi comuniştii mai pedepseau marile „afaceri" din bani publici...

Am avut şi noi, înainte de comunişti, o „afacere" mare, dar cu oameni mari - „afacerea Skoda". Generalul de artilerie Sică Popescu (n.r. Dumitru Ştefan Popescu) şi-a zburat creierii pentru asta.

În ce an?

În 1933. Când a explodat „afacerea Skoda", s-au pricopsit câţiva. Printre victime a fost şi acest general Sică Popescu, dar ulterior s-a aflat că nu luase nici măcar un leu. În testamentul său spune că s-a sinucis „pentru onoarea Armatei Române". Cum să fi lăsat pătată imaginea Armatei Române, care era coloana vertebrală a demnităţii statului?! Astfel de oameni erau în perioada interbelică... (n.r. generalul de divizie Dumitru Ştefan Popescu a iniţiat amplul program de modernizare a artileriei - achiziţionarea a 24 baterii tunuri de câmp calibru 75 mm, 62 baterii obuziere de câmp calibru 100 mm, 25 baterii obuziere grele calibru 150 mm de la uzinele „Skoda" - Cehoslovacia şi a unor tunuri grele calibru 105 mm de la uzinele „Schneider Creuzot" - Franţa)

"La 10-15 zile de izolare, cu mâncare din două în două zile şi cu bătăile lor, puteai foarte uşor să treci „în pătură", adică să ajungi la groapa comună."

Fragment din precedentul dialog „La masa Adevărului" (februarie 2010)

„Împăcarea cu trecutul, tentaţia diavolului"

George Rădulescu: Câţi ani de închisoare aţi executat, domnule profesor?

Radu Ciuceanu: 15 ani şi doi de moarte civilă. Trebuia să mă duc periodic la un colonel gras de la Circa 1 Miliţie, care mă întreba: „N-ai crăpat, bă?!" Am un act din care reiese că ei m-au ţinut fără domiciliu, deci fără drept de muncă, timp de doi ani. A fost cumplit până la 15 septembrie 1965. Atunci am intrat în lumea celor care trăiau, a vieţuitoarelor.

V-a propus vreodată Securitatea să semnaţi un angajament?

Nu, n-au îndrăznit!

Îi putem judeca pe cei care au stat în temniţă şi, în cele din urmă, au semnat angajamente de colaborare cu Securitatea?

Nu, nu funcţionează nicio scuză când ai semnat angajamentul! Colaborarea cu Securitatea poate fi înţeleasă doar dacă nu a fost îndreptată împotriva foştilor camarazi, a colegilor de suferinţă ş.a.m.d. Eu am pretins întotdeauna două lucruri oamenilor cu care am fost: să nu facă rău celorlalţi, indiferent sub ce formă şi să nu semneze actul de deces al suferinţei lor - reabilitarea. Soţia mea era chemată la Direcţia Cadre să o convingă să semnez reabilitarea. Îi spuneau că are un viitor copilul nostru şi că e păcat să i-l îngropăm. „Atât cerem de la dânsul - să semneze acolo că regretă!", îi spuneau soţiei mele. Păi cum, adică eu să regret 17 ani de închisoare politică?! Idiot să fi fost şi nu făceam asta!

Era vorba să vă recunoaşteţi „vinovăţia"...

„Ce-ţi cerem, bă profesore?! Să dai o semnătură acolo!", îmi ziceau. Le spuneam că eu sunt o combinaţie perfidă între olteni şi ardeleni. Ardeleanul: „Eh, ce-o fi, o fi! Semnez!" În schimb, olteanul e mai pragmatic: „Ce câştig dacă semnez?" S-au crispat băieţii ăia: „Cum vine asta cu câştigul?" Păi eu să le dau 17 ani de suferinţă şi ei să-mi dea posibilitatea să-mi iau doctoratul?! „Prefer să mor pe limba mea şi cred că şi dumneavoastră aţi face la fel dacă aţi fi în locul meu!", le-am întors-o. „Cum adică, mă, să fim în locul tău, mă, banditule?!", au sărit ei. „Până acum m-aţi luat cu profesore şi acum mă luaţi cu banditule?", i-am întrebat. Mă amuzam şi eu pe seama lor... Mi-au spus că nu pot uita ce aveam la dosar.

Suntem pregătiţi să ne împăcăm cu trecutul?

Împăcarea cu trecutul este o tentaţie a diavolului. Nu poţi uita trecutul şi pentru că nu poţi să-l uiţi, nu poţi să te împaci cu el. Nu se poate! Sunt două pericole: să te autoîngropi, anulându-ţi „slujba" şi „parastasele" şi, al doilea, să ai impresia că poţi să smulgi oricând paginile unui război mondial în care au murit 800.000 de oameni pentru România cea Mare.