Un exil care ţi se refuză

Încearcă să priveşti în jurul tău dacă mai poţi descoperi un refugiu unde să te strecori, un miracol în care să speri. Sau cel puţin un orizont de aşteptare sufletească sau o altă privire, care să te întâlnească, anonim, în drumurile tale.

Drumurile tale spre birou sau spre şcoală, spre casă sau aiurea, printr-un oraş, unde, inadecvãrile cu el nu se mai opresc la uşã. Desigur, este posibil să ai planuri exacte în viaţa ta, piese care trebuiesc aduse acolo unde îţi imaginezi că ar trebui puse, dar, întotdeauna simţi o uşoară nesincronizare cu temerile tale, simţi cum liniştea şi seninătatea par a fi rătăcite pe alte drumuri iar tu eşti tot mai departe de ceea ce vrei să se întâmple cu fiecare pas. Printre toate aceste drumuri, care te pot bucura sau rutina, printre toate aceste planuri care s-ar putea să-ţi iasă sau miracole imaginare de care îţi legi drumurile, nu mai găseşti un refugiu unde să te pierzi pentru un timp. Cu fiecare vârstă trecută şi an împlinit, din viaţa ta, priveşti către acelaşi drum, şi pare neschimbat dar şi nehotărât în acelaşi timp. Birou, casă, mall, şcoală, drumuri, aşteptări, proiecte şi oboseala ta care se amestecă cu a celorlalţi şi vrei să te opreşti, sã-ţi aduni gândurile sau pentru a-ţi răsturna planurile. Şi cauţi, şi ceri, această oprire şi descoperi că îţi este refuzată.

Faci parte dintre aceia care împing lucrurile în ţara asta, eşti dintre aceia care îşi croiesc drum împotriva torentelor de plictiseală sau refuz birocratic şi lupţi pentru fiecare clipă de nelinişte, care te cuprinde pe măsură ce anii tot trec. Dar mai sunt unii, nu foarte mulţi, care-şi trăiesc plictiseala pe osteneala ta, care-şi sting anxietăţile pe aşteptările tale de mai bine şi priveşte-i atent cum, tot ei, îţi refuză exilul voluntar şi păstrezi sentimentul că nu ai scăpare din abatajele sociale, sufocate de convenienţe de tot felul.

 Şi ajungi într-un târziu într-un fel de resemnare care seamănă cu obişnuitul zilei iar copilul tău adolescent de-acum, este refugiat într-un fel de „second life” pe care nu o înţelegi, pentru că te simţi foarte obosit şi este teribil de îndepărtată de reflexele tale. Şi apoi, printre sunete şi zgomote cotidiene, auzi, ca prin ecou, cum trãiesc alţii asemenea ţie, aflaţi pe alte coordonate ale resemnãrii cotidiene. Iar acest freamăt pare că se întinde tot mai mult în lumea în care trăieşti, şi în care te regăseşti tot mai puţin, risipindu-te, fragment cu fragment, într-un orizont fără contur. Un orizont lipsit de nelinişti, pentru că la marginea lui nu este nici oprire şi nici exil, unde să te poţi opri sau să te refugiezi voluntar, cu propriile tale dorinţe în posibile miracole.