Unde sunt femeile de altădată? Unde vor ele
0
Îmi pun de la bun început cenuşă în cap pentru lectura subiectivă pe care am făcut-o textului scris de Nicolae Manolescu despre femeile de altădată. Motivul este unul simplu. L-am cunoscut pe Nicolae Manolescu prin intermediul cărţilor sale şi ca profesor înainte de a afla despre laturile ideatice şi activiste ale feminismului.
Dacă cineva m-ar întreba: ce a fost mai întâi, Nicolae Manolescu sau feminismul, i-aş răspunde fără să stau pe gânduri: domnul profesor. Nu am cum să uit cursul minunat despre literatura proletcultistă de la Facultatea de Litere pe care îl făceam fără pauză, când la finalul celor aproape două ore în care îl ascultam fascinată, realizam că îmi păstrasem nemişcată poziţia corpului pe scaunul din amfiteatru. Am citit cărţi pe care nu le-aş fi inclus, probabil, în grila mea de lecturi, dacă nu aş fi auzit despre ele la acest curs. De exemplu, Scrinul negru şi Bietul Ioanide ale lui George Călinescu. De obicei, ajunge în mâinile noastre Enigma Otiliei, ulterior, poate, răsfoim Istoria literaturii române şi ne oprim. Cărţile mi-au fost întotdeauna aproape şi, peste ani, am găsit una dintre cele mai frumoase credinţe - şi anume că ele au suflet - chiar într-un volum scris de Nicolae Manolescu: Cărţile au suflet. M-au fascinat vârstele romanului, ionic, doric şi corintic din Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc şi mintea care s-a gândit să introducă stilurile arhitectonice într-o teorie a romanului. Să mai adaug şi că primul articol pe care l-am publicat vreodată în viaţa mea a fost în România literară la invitaţia Ioanei Pârvulescu, iar Nicolae Manolescu era directorul revistei?
În fine, m-am abătut oleacă de la subiect, însă mi s-a redeschis uşa anilor de facultate prin articolul citit deunăzi în care este căinată dispariţia femeilor de altădată. Acolo, Nicolae Manolescu înghesuie cu încăpăţânare feminismul în nişte situaţii de viaţă schiţate în text, de ajunge să îl urâţească aproape iremediabil. Ce iese de acolo este ceva schimonosit, de neînţeles şi cam deloc necesar. Ce nevoie să ai de feminism când acesta le vrăjeşte pe femei şi le îndeamnă să ţipe, să ridice pumnul în aer, să spună cuvinte necuviincioase în spaţiul public, aproape făcându-le concurenţă bărbaţilor? Ce nevoie să ai de feminism când s-a strecurat insidios până şi în breasla profesională a jurnaliştilor şi le face pe femei să fie arţăgoase, agresive, ba le şopteşte la ureche şi că gramatica limbii române are reguli flexibile care se pot adapta după bunul plac al utilizatoarei? Ce nevoie să ai de feminism în condiţiile în care a convins-o pe o femeie să îl admonesteze pe domnul Pleşu şi să îi încleşteze „bărbăteşte braţele”, aşadar având un comportament lipsit de feminitate?
„Badea Ion şi feminismul“
„Badea Ion şi feminismul” este titlul unui articol din 1928 pe care l-a scris Tudor Arghezi în Bilete de papagal. Citind cele scrise de Manolescu despre femeile de altădată mi-am adus aminte de acele rânduri savuroase (unele nu într-un sens bun). Pentru cine nu ştie ori nu îşi aduce aminte, Bilete de papagal a fost o publicaţie scoasă de Arghezi în Interbelic, din care au apărut mai multe numere care se găsesc şi la Biblioteca Central Universitară. Pe când îi răsfoiam eu paginile la bibliotecă în urmă cu nişte ani buni, am găsit câteva articole în care diferiţi autori deplângeau te miri ce tot din cauza feminismului.
Să începem cu drepturile politice care au fost prima dată exercitate de anumite femei în perioada interbelică, în România. Pe atunci, în contextul revendicării drepturilor politice, implicarea lor în politică nu era deloc agreată, iar dorinţa unei femei de a face politică era în opinia lui Arghezi: „un beteşug, căci nu de-a surda îi vine unei femei dorinţa să se facă om politic, când femeile sunt în deobşte, dacă nu mulţumite afară din cale cu starea lor în familie, dar îndeajuns de adâncite în treaba lor, ca să nu se mai gândească la altceva”. (Tudor Arghezi, Bilete de papagal, miercuri 28 noiembrie 1928, nr. 252, art. Badea Ion şi feminismul, p. 1) Nicolae Manolescu nu păşeşte pe urmele lui Arghezi aici fiindcă, aşa cum scrie, l-a revoltat excluderea femeilor de la exercitarea dreptului de vot, însă a găsit alte motive ca să trimită ţepuşe stilistice înspre feminism.
Într-un alt articol, Lăsa-ţi femeile să vie la mine, Arghezi pare că îl condamnă pe bietul profesorul odios care nu a acordat notă de trece la bacalaureat unor fete. Însă şi el are alte săgeţi prin care să descrie pedeapsa pentru fapta surprinzătoare de a-şi fi permis ca „în timpurile guvernului Maniu, care pregăteşte egalitatea cetăţenească şi armonizarea sexelor în alegeri... să trimită fetele nu la Cameră ci la bucătărie?! Întâi, probabil, îi va trimite acasă, pentru a fi studiate şi învăţate pe de rost, la domiciliu, toate discursurile, articolele, scrisorile şi telegramele D-nei Alexandrina Cantacuzino, cel mai graţios bărbat dintre bravele noastre femei şi fete. Apoi pledoariile Domnişoarei Ella Negruzzi, rostite la diversele tribunale din ţară”. (Tudor Arghezi, Bilete de papagal, anul II, 8 iulie 1929, nr. 433, art. Lăsaţi femeile să vie la mine, p. 1)
Ce spun este că de multe ori s-au pus în desaga feminismului mai multe decât îşi aveau rostul. Diferite comportamente îşi au altfel de explicaţii, departe de valorile susţinute de feminism. Inserarea ideilor feministe ori a unor vini imaginare în diverse contexte ţine de necunoaştere, o intenţie mai puţin bună, ghiduşie retorică.
Feminitatea, bat-o vina
Cât despre feminitate, am citit şi mai rele de atât. Nesuferită mi-a fost caracterizarea feminităţii făcută de Ştefan Aug. Doinaş în editorialul Forţa graţiei unde scrie că trăsăturile specifice femeilor sunt „gingăşia, modestia, supunerea, graţia” (Ştefan Aug. Doinaş, Forţa Graţiei, în Secolul 20, nr. 7-9, 1966, p. 6). Ce mi-a provocat disonanţă cognitivă a fost pretenţia supunerii femeilor ca trăsătură sine qua non a feminităţii. Însă, de departe cea mai deformată abordare îi aparţine lui Victor Ion Popa şi e găzduită de „România literară” în 1933. El reproşează virulent tot lipsa de feminitate şi o elogiază pe femeia ţărancă pentru că vrea să rămână femeie, „spre deosebire de nemţoicuţa cu pantaloni, genunchi goi şi bocanci de şapte ori cât ea.. pe care ...aş fi trântit-o bucuros cu capul de o muchie de stâlp, ba aş fi scuipat-o cu frenezie, dacă locul şi împrejurările mi-ar fi îngăduit”. (Victor Ion Popa, România literară, nr. 79-80, sâmbătă, 20-26 august, 1933, p. 1) Ţin din nou să subliniez că nu aceasta este reprezentarea din articolul scris de Nicolae Manolescu. Poate că am exagerat introducându-l aici pe furibundul Victor Ion Popa. Să îmi fie cu iertare fiindcă ceea ce urmăream era să reliefez cum emanciparea a fost percepută diferit în anumite timpuri. Acolo era problematic pantalonul scurt, aici o strângere de mână. Cât despre admonestare şi reproşuri, nu mă pronunţ, probabil că vor rămâne, în definitiv, problema domnului Pleşu.
Faţă de emanciparea femeilor, societatea – să o numesc generic – a ridicat varii pretenţii. Ce aş vrea eu să reţinem este că e bine să aflăm şi cum sunt formulate pretenţiile femeilor faţă de schimbările din vieţile lor, iar „câştigurile şi pierderile” să le judece ele.
Am apreciat însă că Nicolae Manolescu este de acord că adjective precum „tandreţe, delicateţe, spirit de fineţe, gust, devotament, frumuseţe şi farmec” se regăsesc totuşi şi la bărbaţi. Ştiţi că tocmai feminismul argumentează că şi bărbaţii pot face dovada devotamentului, că şi ei pot fi tandri, că şi ei pot să manifeste grijă faţă de cei apropiaţi lor? Nu e Necuratul atât de negru precum pare...
Politizarea problemei egalităţii
Am cam ridicat sprânceana când am citit pasajele despre politizarea egalităţii, apoi am separat imaginarul feminist, aşa cum se dezvăluie în lamentaţia manolesciană privind femeile de alădată, de semnificaţiile şi nuanţările teoretice ale feminismului după Al Doilea Război Mondial.
Pentru început, trebuie spus că feminismul care s-a conturat după Al Doilea Război Mondial priveşte cât se poate de nuanţat egalitatea dintre femei şi bărbaţi. Dacă nu feminismul valului doi, atunci cine? Ba mai mult. Odată cu acest val al feminismului inclusiv diferenţele între femei sunt problematizate. Este un feminism al nuanţelor. În realitate discutăm despre feminisme, adică manifestări diverse şi reprezentări diferite ale feminităţii şi masculinităţii, ale femeiescului şi bărbătescului. Probabil că Nicolae Manolescu îl confundă cu cel care s-a întins către sfârşitul perioadei interbelice. Aş spune aici – şi nu ştiu dacă este vorba despre subiectivitatea anunţată deja – că rândurile de acolo sunt urmarea necunoaşterii, nu a unei intenţii mai puţin simpatice ori a unei ghiduşii retorice. Să mai adaug şi faptul că feminismul valului II din anii ’60-’70 a ocolit ţările cu regim comunist? Că nu este consens în cadrul feminismului în legătură cu ce este „natura femeilor şi a bărbaţilor” şi ce este construit social-cultural?
Revenind la întrebarea din titlul articolului, eu îmi doresc şi sper ca femeile de altădată să fie unde îşi doresc ele. Să fie într-o sală de curs, la catedră, într-o fabrică, să se caţere pe un munte, să se plimbe prin lume, să fie într-o cabină de vot, să conducă o maşină ori o ţară ori o revistă, să îşi alăpteze copilul, să participe la un protest, să sculpteze, să facă neurochirurgie şi lista este deschisă fiindcă deschise sunt preferinţele şi alegerile oamenilor, deci şi ale femeilor. Asta înseamnă politizarea egalităţii.
Ştiu şi că nu vreau ca femeile fie într-un adăpost pentru victimele violenţei în familie ori pline de tristeţe fiindcă nu le dau gândurile pace privind ziua de mâine deoarece plata egală pentru muncă de valoare egală nu contează decât retoric; nu vreau ca ele să fie într-o universitate unde să fie hărţuite sexual de un profesor ori să fie agresate de bărbaţi pe stradă, ştiu că nu vreau ca ele să se afle în paginile ziarelor în articole despre viol ori să fie concediate pentru că au născut ori să nu fie angajate pentru că fac parte dintr-o minoritate etnică ori sexuală ori fiindcă au o dizabilitate şi lista este deschisă fiindcă trăim într-o societate cu mai puţină dreptate pentru femei. Posibilitatea de a te opune nedreptăţii cu care se confruntă femeile întră tot în sfera politizării egalităţii.
Nu prea pare că feminismul le-ar fi inventat pe Kera Duduca, doamna Chiriţa şi pe coana Ziţa nu-i aşa? Atunci de ce să punem în desagă ce nu este al lui? Deşi frumoase rândurile, ele sunt forţate şi neadevărate. Deşi cuvintele valsează cu graţie când le citeşti, ele nu îşi au rostul acolo. Mie mi s-au părut cuvinte stinghere şi nu se cade să le inserăm unde nu e rostul lor.
Se încarcă comentariile...
