Un act de curaj

Rectorul celei mai prestigioase universităţi din ţară, cea de la Cluj-Napoca, distinsul istoric Ioan-Aurel Pop, autor cu o impresionantă operă publicată, care este şi cel mai tânăr membru al Academiei Române, a avut minunata idee să organizeze, cu câteva zile în urmă, primul Congres Naţional al Istoricilor Români din ultimii 36 de ani.

(Te ia cu fiori numai gândindu-te la aces vast „gol istoric“, răstimp în care nu s-a putut discuta niciodată despre demnitatea celui ce studiază şi sintetizează istoria pe aceste meleaguri!).

Tema principală, previzibilă, inconturnabilă după o lungă perioadă în care puterea politică i-a controlat şi chiar i-a aservit pe majoritatea istoricilor români (urmată de un sfert de secol postcomunist în care au proliferat şi istorici amatori, cu tot felul de teorii şi năzbâtii neprofesioniste, larg difuzate în regim de descoperiri senzaţionale), nu putea fi alta decât despre „Meseria de istoric la începutul mileniul al treilea“. A fost chiar titlul comunicării rostite de iniţiatorul congresului, cu intenţia de a centra dezbaterile pe „statutul şi rolul istoricului în societate, arătând că rolul istoricului este să formeze generaţii de oameni educaţi, iubitori de cultură“, inclusiv prin promovarea acelor „discipline clasice ce se fac de la Renaştere: Istorie, Limbi clasice, Limba română“ etc... „Pentru că, altminteri, riscăm să formăm generaţii de oameni fără cultură generală, fără educaţie şi foarte uşor de manipulat“ – conform explicaţiei dată chiar de autor, după ce i-au fost răstămăcite cuvintele şi anumite fraze au fost scoase din contextul acestei direcţii clar afişată.

La o adică, Ioan-Aurel Pop putea, cu o simplă întorsătură de frază, să etaleze meritele instituţiei pe care o conduce, să se mărginească la un bilanţ de circumstanţă, sau să vorbescă despre fiosofia istoriei în noul context internaţional de după dispariţia ideologiilor clasice. Sau să  semnaleze câteva urgenţe concrete pentru istoriografia românească de azi şi de mâine, fiind limpede că ne vor cam lipsi paleografii, poate şi arheologii sau specialiştii care să caute prin arhivele turceşti, ruseşti, poloneze, ungureşti, greceşti sau pe la Vatican documente încă necercetate despre istoria românilor etc. Sau să spună că încă nu se ştie mai nimic despre noi, fiindcă lipsesc din librăriile străine operele de sinteză despre români. Sau să vorbească şi despre istoria noastră măsluită, care încă aşteaptă să fie corectată.

Nimeni nu învaţă în locul tău, chiar dacă îl poţi avea pe Herodot pe tableta kindle. Iar dacă nu ai stocat în memoria ta marea linie istorică a civilizaţiilor, nu ai dialogat cu ele şi cu tot ceea ce este trecutul tău personal şi colectiv, inclusiv cel geologic sau cel conţinut în lumina astrelor, degeaba îţi imaginezi că te duci pe Wikipedia să iei informaţia gata împachetată, precum un kil de zahăr.

În locul unui discurs convenţional sau festivist, iată că el a tras un puternic semnal de alarmă, din perpectiva cuiva care vede sosind spre universitate noi generaţii de tineri slab pregătiţi în învăţământul mediu. Ioan-Aurel Pop şi-a asumat curajul de a le spune lucrurilor pe nume. A afirmat că prima urgenţă pentru şcoala românească (şi probabil nu doar pentru ea) înseamnă perpetuarea disciplinelor umaniste, chiar în contextul în care un fel de post-umanism pare să triumfe la bursa teoriilor filosofice din alte zone. A vorbit clar despre starea deplorabilă a învăţământului umanist românesc, ajungând astfel şi la tema dezbătută azi pretutindeni: ce se va întâmpla cu disciplinele umaniste în cultura omenirii, în contextul în care facilităţile de informare pe care le oferă noile tehnologii şi reţele electronice induc tot mai mult iluzia că e suficient să ai acces la informaţia ne personalizată ca să consideri că te-ai „format“ pe deplin. Nu putea să nu aducă vorba despre tinerii care se mărginesc la informaţia de tip „digest“, gata digerată de alţii, de multe ori trunchiată, abuziv schematizată, şi care rareori merg să îşi facă o opinie proprie chiar la surse. 

Discursul se referea nu la utilitatea acestor platforme care stochează informaţie, şi nici la minunata viteză cu care ele ne devin accesibile, într-un nou regim de democraţie planetară, ci la fetişizarea tipului de informaţie plată, care pe mulţi îi îndepărtează definitiv de etapa formativă când se alcătuieşte personalitatea fiecăruia dintre noi prin acumulări lente. În acest context a vorbit Ioan-Aurel Pop despre mediocritatea „generaţiei Facebook“ referindu-se în continuare la misiunea istoricilor tineri care nu pot şi nu au dreptul să sară peste faza asimilării tradiţionale.

Sigur că formula globalizantă a produs imediat reacţii. Fiindcă venea pe un fond de polemici instalat deja de multă vreme, şi la noi şi prin alte dezbateri publice. Tema stârneşte pretutindeni aceleaşi interogaţii şi nelinişti, într-un moment în care nici nu trebuie să fii un analist prea dibace ca să-ţi dai seama că lumea în care trăim se modifică uluitor de repede. Iar viitorul pâlpâie nesigur ca o lumânare ofilită. Şi cu tot optimismul legitim în creativitatea sau în resposabilitatea generaţiilor de mâine, nu poţi să nu te întrebi cum vom ieşi chiar astăzi din contextele de rivalităţi planetare, când o teocraţie de tip medieval vrea să-şi instaleze „califatul“ ignorând învăţămintele istoriei, dar abuzând tocmai de generozitatea comunicării rapide. Iată de ce a sugera că Ioan-Aurel Pop, om cu strălucite studii în străinătate, spirit renascentist vorbitor de limbi străine, excepţional reprezentant al istoriografiei româneşti în lumea ştiinţifică ce contează, şi-ar spune năduful de pe poziţiile unui retrograd, sau ca un „has been“, din spirit „naţionalist“ depăşit mi se pare o mare nedreptate. Aşa cum formula globalizantă „generaţia în blugi“ nu presupunea că toţi purtătorii de blugi erau poeţi la Cenaclul de luni, nici formula „generaţia Facebook“ nu presupune că toţi utilizatorii respectivei reţele intră la categoria istoricilor de mâine pe care îi sfătuieşte Ioan-Aurel Pop să-şi bage nasul în carte.

Lucrurile sunt mult mai simple: nimeni nu învaţă în locul tău, chiar dacă îl poţi avea pe Herodot pe tableta kindle. Iar dacă nu ai stocat în memoria ta marea linie istorică a civilizaţiilor, nu ai dialogat cu ele şi cu tot ceea ce este trecutul tău personal şi colectiv, inclusiv cel geologic sau cel conţinut în lumina astrelor, degeaba îţi imaginezi că te duci pe Wikipedia să iei informaţia gata împachetată, precum un kil de zahăr. Aici e problema... cel puţin până când se vor inventa seruri intravenoase cu date ce vor fi implantate direct în creierul internauţilor.