Cum aşa, de ce să faciliteze şi simplifice comunicarea? Păi, haideţi să răspundem la întrebarea: de ce am folosi astfel de ustensile? Pentru a ordona, a centraliza, a oferi varianta opţiunilor, a spune direct, etc. Deci, nu a comunica, ci a transmite. Aceasta este marea diferenţă pe care trebuie să o sesizăm din startul acestui material: tool-urile nu comunică, transmit un set de informaţii, comparativ cu ceea ce se întâmplă în comunicarea virtuală din reţelele sociale. Aici este un scop asumat de a fi în relaţie, de a face posibilă comunicarea avatarurilor. Atenţia este îndreptată înspre ele, înspre modul în care se prezintă/ arată în reţea/ relaţionare, în timp ce tool-urile centrează totul pe cumulul date & informaţii. Acest pachet acaparează atenţia suprimând rolul subiectului care nu se mai arată, nu se mai comunică, ci operează un transfer.

Apariţia unei diversităţi de tool-uri ajutătoare comunicării este o găselniţă recentă a câmpului IT, neavând drept scop comunicarea însăşi, ci ajustarea, facilitarea ei. A fost întâi opţiunea carteziană & leibniziană, ulterior au urmat o serie de încercări care atacau clarificarea comunicării. Mă rog, subiectul este mai complex, nu se impune dezvoltat aici. Ridicarea vălului de incertitudini datorat sensurilor multiple a fost o sarcină permanentă, iar soluţiile au pendulat mai mereu în privinţa rolurilor actorilor comunicării. Tehnologia s-a aliniat acestui trend, dar marele paradox este următorul: tool-urile de comunicare nu au simplificat sau clarificat în niciun fel comunicarea, iar reţelele au dus-o la un alt nivel, în niciun caz acela al comunicării despre nimic. Tool-urile abat atenţia de la subiecţii virtuali ai comunicării înspre setul de norme de urmat pentru utilizarea lor şi înspre grupul de date transferate. Comunicarea dusă la următorul nivel este comunicarea inter-avataruri în reţeaua care le oferă toate opţiunile comunicării-de-sine sau comunicării feţei virtuale. De o parte avem condiţionări, constrângeri de norme/ reguli care ne conduc, mai curând, la o curgere de date dintr-o parte în alta, fără opţiunea manifestării subiectului virtual, iar de alta avem avatarul şi feţele sale multiple în relaţie.
 
Liniaritatea de la S1 la S2, între care există mesajul, a fost suprimată de comunicarea multi-channel, adică un câmp comunicaţional în care eşti invadat de mesaje, date şi informaţii, din toate părţile. Totul este organizat în fişiere, este repartizat în concordanţă cu tichetul său. Cel mai bun exemplu este o sesiune de informare din cadrul unei companii IT. Cum vorbim despre implementarea unui element anume într-un proiect? Vom utiliza o unealtă de comunicare care grupează în acelaşi loc: tichetele din sistemul de management, un posibil plug-in pentru înregistrarea timpului de lucru, serverele locale de lucru - un fişier special de comunicare, serverul live - un alt fişier, zonele de testare  - adică alte câmpuri comunicaţionale, canalul oficial de transmitere, email-urile - un alt câmp de comunicare şi alte asemenea canale. Canalul unic de comunicare dintre S1 şi S2 este blurat de multitudinea de canale, chiar şi centralizare într-un spaţiu care este supus unei noi metodologii de utilizare. Ca atare, pentru a insera ordine în amalgamul informaţional, este nevoie de asimilarea unui nou tool de comunicare. Imersiunea într-un tool precum Slack - be less busy nu presupune uzitarea de sistemul absolut de comunicare. Nu, nu este nimic fenomenologic aici. Slack este o altă manieră de transmitere a informaţiei care funcţionează în tandem cu o sumedenie de alte forme. Ei bine, aici am atins o coardă sensibilă: nu a fost vorba nicicând de comunicare, ci de transfer. Totul se rezumă la a manipula date & informaţii în medii controlate, iar asta are legătură cu comunicarea doar din perspectiva transmiterii unui conglomerat informaţional şi avem în faţă un grup de agenţi. A comunica presupune a te comunica, adică a te situa deja într-o relaţie sau a începe să o construieşti. Tool-urile nu-ţi oferă această perspectivă, ci doar opţiuni peste opţiuni prin care poţi transmite. Te poţi transmite? Nu, dar nu cred să fie acesta scopul, iar limitările trebuie asumate. Dar aici poate fi cheia: nu este vorba în nicio secundă despre comunicare, ci despre transfer. Avatarurile prezente intr-un mini-spatiu virtual precum Slack nu se transmit, ci transferă date dintr-o parte în alta, străduindu-se să ofere feedback. Este o altă reconstrucţie avatarică a subiectului real, dar care se împotmoleşte în scopul propriu al acestui canal. O reţea socială este un alt tip de spaţiu, unul în care subiectul virtual nu-şi propune din start să transfere, ci să se transmită şi să ajungă în relaţie. Un tool are tocmai scopul asumat de transfer, iar subiectul reconstruit acolo nu face altceva decât să fie subjugat de acest determinism: trebuie să comunic în aceşti parametri şi să transmit acest tip de date. E simplu.
 
Modelul S1 - S2 a fost extras din procesul educaţional, mizând ba pe transformarea lui S1 în subiect al procesului educaţional, cu S2 în ipostaza de obiect, ba pe inversarea rolurilor. Acestea s-au schimbat sincronic şi în cazul diadei autor - cititor/ artist - public. Cine decriptează mesajul, de cine depinde acurateţea sa în acest proces comunicaţional? Limbajele programatice emit pretenţia unei clarităţi, nu există echivoc în ceea ce propun ele. Da, din acest punct de vedere, ele nu par a fi meta-limbaje, adică limbaje despre limbaje, ci trans-limbaje care traduc. De ce aşa? Păi, strădania de a crea ceva fără echivoc necesită obsesia traductibilităţii sale. Tipii trebuie să ne indice ce vor să spună, în caz contrar, vor rămâne cu codurile. Concret, traductibilitatea codurilor în browsere ţine de acurateţea exprimării lor în editoare. Dar ce nu ştiu programatorii este că despre asta se tot discută de ceva vreme, şi nu în programare, ci în filosofie. Traducerea, aceasta este miza, iar aceasta ne situează deja în comunicare, vor, nu vor. Nu transferăm date & informaţii, ci le comunicăm, adică le aducem sens. Notă: prognozez că această sarcină va fi puternic automatizată în scurt timp.
 
În fine, să revin la tool-urile comunicaţionale, căci acestea sunt obiectul acestui text. Ele traduc, într-un fel anume, o procesualitate. Dar cum o fac? Printr-o ţesătură firavă de canale. Ele ne propun comunicarea multi-channel versus comunicarea printr-un singur canal. Participanţii la comunicare sunt supuşi unui nou set de determinisme: conectarea la Slack, la GitHub, mesageria de tip Skype sau email, ş.a. Comunicarea se pierde în vălul de canale, iar imersiunea în câmpul comunicării este o afundare în transferul de informaţie, o imersiune în zgomot, o situaţie în care se pierde esenţa. Privirea oponentului tău comunicaţional, ridicarea sprâncenii ca reacţie, poziţia în actul comunicării, relaţia socială dintre două avataruri pe o reţea, relaţionarea în câmpul virtual a două subiecte reconstruite şi alte asemenea elemente devin obsolete în noua formă de comunicarea prin tool-uri. Aceasta este o formă alterată a comunicării virtuale, una în care dispunem de absenţa atenţiei pe subiect, ca formă a presupusei economii a atenţiei, şi în care multitudinea de canale ne răpeşte opţiunea de a fi virtuali. Există numeroase opţiuni oferite şi pot porni la drum cu deresponsabilizare, (de)teritorializare sau opţiunile oferite în transmiterea mesajului. Acum sunt aproape sigur că următorul pas trebuie să atace tocmai automatizarea pentru a reda oamenilor si avataturilor libertatea de a comunica şi gândi fără determinisme. A comunica printr-un tool este a comunica într-un mod specific, a transfera, aşa cum am spus. Ori tomai aici stă ceea ce se pierde.

Am ajuns să o zic şi pe aceasta: The Matrix has you, iar această replică a devenit cu atât mai coerentă şi clară în zilele noastre. Da, se aplică şi reţelelor de orice natură ar fi ele, dar acolo, marea diferenţă, este că atenţia este îndreptată înspre feţele subiectului virtual care se comunică.