Tipuri de români

Răsculatu’ resemnat. În ultimii ani, a suferit o mutaţie serioasă cauzată de avântul talk-show-urilor, dar şi de dezvoltarea fenomenală a forumurilor. Se caracterizează prin accese verbale violente, provocate de o stare primară de revoluţie.

Cauza sau motivul nu contează prea mult. Că e vorba despre politicieni, fotbal, divorţul lui Bănică, şpaga la spital, promovabilitatea la BAC sau editorialul domnului Pleşu. Tot focul se consumă, însă, în debitul verbal şi în sentinţele clare pronunţate fie pe banca din faţa blocului, fie pe forumurile de pe Internet. În rest, merge liniştit să îşi cumpere seminţe şi mută pe Kanal D, la Suleyman Magnificul.

Nostalgicu’ neadaptat. Pentru el, Epoca de Aur e aşezată la loc de cinste, pe mileul de pe Kashtan. Are toată colecţia Azur şi lăcrimează la filmele lui Sergiu Nicolaescu. Crede în misiunea divină a poporului român. În pieptul lui bate inimă de dac, roman, popor ales. Îi este dor de o coadă serioasă la butelii şi nu uită să spună mereu că „pe atunci, toţi aveau un loc de muncă” şi „ăştia de acum au distrus tot ce a făcut Ceauşescu”.

Şmecheru’-păcălici. Manelist prin definiţie, face parte din categoria de vârstă 16-30 de ani. Cuvintele cele mai uzate: combinaţie, şmen, capac, ţeapă. Are iPhone5, lanţ de aur înfăşurat la gât, însă şi mari probleme cu făina pentru mămăligă şi camera din apartamentul mamei.

Dinu Păturică. Are licenţa luată la o facultate privată. Master copiat de pe Wikipedia. Descurcăreţ, cu „papagal” şi o capacitate fenomenală de a linguşi. A lipit vreo doi ani afişe electorale, iar acum a prins un post călduţ în administraţie. Încet, dar sigur, urcă pe scara socială şi excelează în a da lecţii despre viaţă, lume, legi. În fine, despre tot ce mişcă. Foarte periculos, calcă pe cadavre şi singurul scop e acumularea de bani şi putere. E foarte hotărât (hotărârea nu e însoţită obligatoriu de capacităţi mentale. Dimpotrivă).

Evadatu’. Românul care şi-a luat lumea-n cap şi a fugit cât mai departe de ţară. Îl găseşti în toată lumea, din Canada până în Noua Zeelandă. Serios, muncitor, adaptat, schimbat, dar cu un dor mocnit faţă de casă. Din fericire, o vizită mai prelungită în spaţiul mioritic îi reaminteşte motivul pentru care a evadat.

Prizonieru’. A făcut o şcoală, are un loc de muncă. Are o familie, plăteşte rate cât un salariu la un apartament amărât dintr-un bloc comunist. Se trezeşte la 5, îşi repede copiii la şcolile-laboratoare de experimente umane. Plăteşte facturi peste facturi, şpăgi la spital, la Primărie, la Finanţe. Îşi sfărâmă Dacia în gropile din oraş, e amendat pentru stopul spart, iar cutia sa poştală e plină cu broşurile supermarket-urilor. E singurul care produce şi îndestulează hoardele celelalte.

P.S. Mai există un tip de români. Don Quijote. Sunt puţini. Abia îi zăreşti. Cred în schimbare şi luptă cu morile de vânt. Asta până când un politician, un ziarist ori un baron local se plictisesc şi îi dau cu moara-n cap.