Rolul profesorului şi viziunea lui Y. Noah Harari despre viitorul formării profesionale

Colaborarea dintre oameni şi inteligenţa artificială

Cunoscut autor de bestseller-uri, istoricul originar din Israel s-a remarcat prin formularea unor previziuni fără pretenţia de a fi considerat un futurolog. În cărţile sale ne-a dat un motiv plauzibil pentru a studia istoria: eliberarea de trecut şi dobândirea capacităţii de a imagina destine alternative.

Departe de a fi în totalitate eradicate, vicisitudinile secolului trecut- războiul, molima (addendo- textul este scris în ianuarie, când COVID-19 părea doar o problemă a Chinei) şi foametea sunt astăzi cazuri izolate, ţinute la distanţă de ochii civilizaţiei occidentale, care este preocupată în prezent de o cu totul altă agendă, fapt subliniat de Noah Harari: „La fel ca pompierii într-o lume fără foc, în secolul XXI umanitatea trebuie să-şi pună o întrebare: ce vom face cu noi înşine?”, se întreabă retoric acesta în „Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului”.

Ne apropiem de intrarea în cel de-al treilea deceniu al secolului XXI, iar lucrurile nu vor mai arăta tocmai la fel cum le-am proiectat pe baza experienţelor anterioare.

Cuvântul de ordine al secolului XXI este şi va fi adaptabilitatea. Atât formarea continuă a celor aflaţi deja în câmpul muncii, cât şi educaţia furnizată tinerelor generaţii, vor trebui să ţină cont de acest lucru. Atât noi, cât şi ei, vom avea surpriza unor schimbări de carieră, prin urmare este nevoie de abilităţi de viaţă superioare pentru a fi mereu capabili de reinventare. Prin urmare, se impune mai mult ca oricând formarea continuă.

Din păcate, nostalgia vremurilor în care oamenii aveau un parcurs linear aduce mult stres. Pe de o parte, tehnologia ne-a uşurat vieţile. Pe de alta, a adus multă incertitudine atunci când cealaltă faţetă a acesteia, proliferarea inteligenţei artificiale, ni se arată pe zi ce trece, atentând tocmai la sursa garantării siguranţei şi consensului social: existenţa locurilor de muncă.

A ÎNVĂŢA SĂ ÎNVEŢI

Am putea spune că noi, profesorii, putem răsufla uşuraţi. Meseria de dascăl are avantajul că este puternic dominată de componenta umană, aceea de a nu transmite doar informaţii, ci şi sentimente sau trăiri, însoţite de capacitatea de empatie. Prin urmare, vom fi ocoliţi de determinismul tehnlogic. Astfel, nu vom avea surpriza ca în viitorul apropiat să fim înlocuiţi de roboţi umanoizi sau ecrane tactile şi vorbitoare. De aceea, formarea continuă a cadrelor didactice se va axa nu numai pe dobândirea de noi competenţe profesionale ci şi pe capacitatea de a arăta şi insufla elevilor noştri noi abilităţi de a face faţă schimbărilor ce se prefigurează. Idealul umanist de educaţie era Homo Universalis- omul care le ştie pe toate. Pentru orizontul de timp al anilor 2050, Homo Universalis trebuie să devină omul care le face pe toate. Citez: „Cea mai importantă dintre toate va fi abilitatea de a face faţă schimbării, de a învăţa lucruri noi şi de a-ţi păstra echilibrul mental în situaţii neobişnuite”. A învăţa să înveţi va deveni o competenţă fundamentală, celelalte trecând într-un plan secund, păstrându-şi, desigur, importanţa şi rolul.

REINVENTARE PERMANENTĂ

Este nevoie si de o regândire a psihicului uman şi pe cale de consecinţă a pedagogiei, fiind posibil ca formarea profesorilor să cunoască schimbări. Conform lui Noah Harari, jargonul nostru psihologic abundă încă de concepte împrumutate din ingineria mecanică, dat fiind faptul că în secolul al XIX-lea oamenii de ştiinţă descriau creierele şi minţile ca pe nişte motoare cu aburi care acumulează presiune şi o eliberează.

Alternativa oferită de acesta este următoarea: „Astăzi cunoaştem o tehnlogie mult mai sofisticată- computerul- aşa că explicăm psihicul uman mai curând ca pe un computer care procesează date”. Autorul admite că şi această analogie ar putea fi la fel de naivă, însă are avantajul de a oferi imboldul necesar progresului psihologiei şi implicit al pedagogiei care va trebuie să ofere soluţii pentru cultivarea gândirii critice şi flexibile, confruntată cu asaltul informaţional, într-o lume în care, citez, „incertitudinea profundă nu este o eroare, ci o caracteristică”.

Revenind la cultivarea capacităţii de reinventare permanentă a omului secolului XXI,  cea mai plauzibilă viziune cu privire la piaţa muncii în 2050 este aceea în care inteligenţa artificială şi robotica o vor schimba profund. Temerea că automatizarea va genera şomaj masiv nu este una recentă. Mai mult ca niciodată, învăţământul trebuie să se reconecteze cu schimbările de pe piaţa muncii, să se muleze pe o societate în care oamenii trebuie să se aştepte la două sau chiar mai multe reorientări în carieră pe parcursul vieţii. Pentru a ţine pasul trebuie să cunoaştem două mari atu-uri ale inteligenţei artificiale: conectarea şi updatarea, necesare pentru realizarea activităţilor de rutină- primele care vor dispărea sub avântul automatizării. Citez: „Piaţa muncii din 2050 ar putea fi caracterizată mai curând de cooperarea dintre om şi IA (inteligenţa artificială) decât de concurenţa lor." Astfel, desprindem o altă consecinţă: job-urile din anul 2050 vor solicita un mai înalt nivel de calificare educaţională şi profesională.

Un scenariu optimist ar fi acela că o dată cu dispariţia activităţilor de rutină sub impactul automatizării, vor fi redistribuite fonduri pentru cercetare şi activităţi care contează. Pentru un profesor, o consecinţă fastă ar putea fi debirocratizarea sistemului educaţional şi concentrarea acestuia pe evoluţie personală şi reinventare pe care să o insufle celor învăţaţi. Cert e următorul lucru: va fi nevoie mai mult ca oricând de profesori bine pregătiţi pentru un sistem de educaţie care se va prelungi pe întreaga durată de viaţă a unui om, pregătit să se recalifice chiar de mai multe ori dacă stările de lucruri o cer. Citez încă o dată pe profesorul israelian: „Ca să ţineţi pasul cu lumea anului 2050, va trebui nu numai să inventaţi idei şi produse noi- mai presus de orice, va trebui să vă reinventaţi la nesfârşit”.

Cei de pe la 1900 îşi imaginau lumea de astăzi ca fiind dominată de maşini zburătoare, comunicaţii la distanţă şi ecrane. Ei aveau o viziune a instrumentelor şi gadget-urilor, noi ar trebui să avem o viziune a oamenilor noi, rezistenţi la schimbare, parteneri ai inteligenţei artificiale. Iar cultura schimbării rămâne responsabilitatea sistemelor de educaţie, stare de lucruri ce solicită accelerarea formării continue a cadrelor didactice, punte între educaţia noilor generaţii şi piaţa muncii, tot mai volatilă.