Rică zâmbeşte cu gura până la urechi. Şi Pavel (Ionuţ). Amândoi au un pic peste 14 ani, dar arată cam de 12. Sunt frumuşei foc, dar clar nu fac parte din grupul celor mai verzi dintre noi.
 
Omul pare îngrijorat. Apoi se uită la mine. Îmi zâmbeşte larg. Îmi strânge mâna şi mă felicită pentru ceea ce fac. Îmi spune că mă citeşte.
 
Mă fâstâcesc. 
 
Trecem de controlul de la paşapoarte foarte repede. Ambii copii cască ochii mari la lumea din jur, la eleganţa locului şi apoi o tulesc la o fereastră, să vadă avioanele.  Stau lipiţi de fereastră vreo 30 de minute.
 
Avionul este o aventură. Sunt foarte entuziasmaţi de cât de tare merge avionul şi de nori. Apoi adorm. Îi trezesc înainte de aterizarea la Stockholm. Sunt extrem de impresionaţi şi de asta şi trebuie să le răspund la câteva zeci de întrebări.
 
Suntem aşteptaţi de vreo 10 copii blonzi, cu un steag al României şi unul cu World's Children's Prize. Vor să îşi facă poze cu noi. Pavel glumeşte şi spune că probabil m-au confundat cu Salam.
 
Mergem vreo 90 de minute pe autostradă. E o dubiţă Mercedes, iar Rică îmi spune de vreo cinci ori ca e hidramată. Se întrec apoi la numit maşinile pe care le văd. Le povestesc despre Volvo şi apoi discutăm despre motoare. Pavel se plictiseşte şi cere nişte muzica şi e un pic dezamăgit că nu au manele. 
 
Trecem pe lângă Stockholm şi priveliştea îi impresionează.
 
Ajungem în Mariefred. Oraşul arată ca o poveste faină. E plin de raţe şi de gâşte şi Rică, care a trăit marea parte a vieţii lui în Delta de la Văcăreşti, e un pic şocat că nimeni nu pare interesat de o ciorbă sau de o friptură. Sunt şi destule lebede, dar absolut neinteresante pentru el, undeva departe, pe lac. Raţele sunt pe poteca pe care mergem noi.
 
Palatul pare şi el desprins din desenele animate, după cum bine constată Ionuţ. Mă întreabă dacă au rechini sau crocodili în canalul care separă castelul de oraş. Hotelul în care stăm e şi el, parcă, desenat. E o căsuţă din lemn, cu un interior de casă veche suedeză şi cu toate facilităţile posibile, dar totul făcut cu un bun gust desăvârşit.
 
Dorm tun după ce mănâncă rapid cam cât pentru trei familii măricele de suedezi. Ne trezim de dimineaţă la 6.30. Termină toată pâinea de la micul dejun şi sunt foarte impresionaţi de câte tipuri de gem şi de sucuri avem. Un pic dezamăgiţi că toate sucurile sunt naturale.
 
Ne ducem să vizităm o şcoală şi am şocul vieţii. Sunt vreo 150 de copii care ne aşteaptă de parcă am fi varianta cea mai şmecheră a trupei ABBA. Cei mici au discutat despre noi şi ştiu şi ei tot ceea ce am făcut. Ne întreabă o mulţime de lucruri, jucăm fotbal, baschet, tenis de masă şi cântăm. Pavel cântă, ca să fiu cinstit. Ceea ce facem eu şi Rică nu se poate numi cântat.
 
Nivelul lor de engleză este incredibil. Întreb dacă este o şcoală privată sau de bogătani. Mi se răspunde că e o şcoală de cartier absolut normală.
 
Facilităţile şcolii sunt năucitoare. Sală de muzică, atelier de lucrat în lemn, atelier de artă, atelier de cusut. La fiecare 26 de copii sunt doi profesori şi doi asistenţi. Elevii sunt în ciorapi, se stă pe jos, se lucrează pe laptop, copiii folosesc tot felul de jocuri educaţionale. Au un cabinet medical care ar stârni invidia clinicilor private din Bucureşti.
 
Cantina de la şcoală ar putea şi ea să funcţioneze lejer pe rol de restaurant bunicel la noi. Există două variante de băuturi. Apă şi lapte. Meniul include o mulţime de legume, peşte, supă şi o mâncare chinezească. Nu au dulciuri, dar oferă fructe.
 
Ne întoarcem pe seară la Mariefred. Suntem opriţi pe stradă de zeci de ori de copii sau adulţi care vor să ne felicite. Raţele nu ne cer nimic, dar la cum au decurs lucrurile până acum nu ne-ar mira dacă ar vrea şi ele un selfie cu ultima generaţie de iPhone pentru raţe.
 
Despre regină şi alte peripeţii din Suedia, în următoarea postare.